CAMERA DE WHISKY (II)

Anahoret a scris:

Nu cred, sunt sigur! Prietenii se întâlnesc mereu. Mie, cel puţin, aşa mi se întâmplă.

Sper din suflet sa ai dreptate:)

Văd că poporul vrea să se mentină sobru în timpul săptămânii!
Asa trebuie: munca să fie muncă si Whisky să fie... în weekend!

Nu, Emile!
Lunea vine după duminică... dureri de cap, poftă de zeamă de varză...

Anahoret a scris:

Lunea vine după duminică...

Din păcate, după fiecare Duminică - nu ne slăbeste deloc!

Emil Condor a scris:

Văd că poporul vrea să se mentină sobru în timpul săptămânii!
Asa trebuie: munca să fie muncă si Whisky să fie... în weekend!

Dar ce te faci cu ăia care nu pot bate un cui până nu iau un şnaps ? Poate de la weekend se trage

abbilbal a scris:

Emil Condor a scris:

Văd că poporul vrea să se mentină sobru în timpul săptămânii!
Asa trebuie: munca să fie muncă si Whisky să fie... în weekend!

Dar ce te faci cu ăia care nu pot bate un cui până nu iau un şnaps ? Poate de la weekend se trage

Păi, Preacinstite, nu poţi pleca la muncă pe burta goală! Tragi un şnaps şi nu-ţi mai dai cu ciocanul peste deşte!

Poezia de mai jos am "pescuit-o" de pe Internet. Cine a postat-o a spus că este ultima poezie scrisă de Mihai Eminescu. N-am ştiut, abia acum am aflat. La şcoală nu ni s-a predat sau poate n-am fost eu atent la ora respectivă. Pentru cei care nu ştiu poezia sper să fie o surpriză plăcută. Pentru ceilalţi, o lectură plăcută.
O zi bună şi ne mai citim diseară!




VIAŢA
de Mihai Eminescu

Când aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen,
Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
Mă întreb: "Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie?."
Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele,
Varsă raze slabe pasurilor mele,
Ulicioara-i strâmtă şi, din ziduri vechi,
Vorbe, râs şi plânset sună în urechi;
Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
Şi prin uşi închise, prin zidiri deşarte.
Colo, lângă lampă, într-un mic ietac,
Vezi o fată care pune aţă-n ac;
Faţa ei e slabă de-o paloare crudă,
Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,
Degetele repezi poartă acul fin:
Ea îşi coase ochii într-un tort de in;
Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,
Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.
La ce oare dânsa s-a născut pe lume,
O sărmană frunză pe oceanu-n spume,
O sărmană umbră, orfană şi slabă,
De care-n mulţime nimenea nu-ntreabă?
Din zori până-n noaptea neagră şi târzie
O vezi printr-o albă perdea străvezie
Cum mereu lucrează... ş-abia pâne goală,
Frig şi insomnie, lacrime şi boală.
Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
E că de-ncetează lucrul… foamea-ncepe.
Negustoru-şi pune pânzele-nainte,
Lucrul scump şi harnic unor ceasuri sfinte,
El are briliante pe degete groase
Din nopţile celor care pânza-i coase;
Desface ducesei, c-o galantă grabă,
În cusut în lacrimi de o mână slabă:
Pânze moi în care se ţesură zile,
Vederea şi somnul sărmanei copile,
Albe ca zăpada ce cade în fulgi;
Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.
Când îţi trec prin minte acestea, copilă,
Te uiţi în oglindă şi îţi plângi de milă:
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ţii bine minte
Pe nefericita, dulce şi cuminte,
Fără nici un reazem, care nu aşteaptă
Decât moartea care singură e dreaptă...
În această viaţă de mizerii plină
Singura-i amică este o albină,
Rătăcită ce ştii cum în strada veche.
Glasul îi pătrunse la a ei ureche,
Deschizând fereastra, să intre o lasă
Între flori să doarmă şi să-i stea în casă.
Se iubiră cele două proletare:
O insectă-umană, una zburătoare.
Fata stând pe gânduri, vesela albină
Cu galanterie de buze-i s-anină,
Ca şi când i-ar zice: "Au nu ştii tu oare
Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare?
Căci tu eşti frumoasă, chiar ca şi o sfântă,
Ochiul tău cel dulce şi umbrit mă-ncântă".
*
Într-o zi, copila moare: se-nţelege,
Moartea numai ştie mânile să lege.
În sicriu au pus-o. Faţa ei cea trasă
Era adâncită, însă tot frumoasă.
I-au pus flori pe frunte… Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in!
Fereastra-i deschisă: primăvara plină
Pătrunde printr-însa; dar biata albină
În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,
Încunjură capul şi guriţa moartă;
Ea zboară aproape şi tot mai aproape,
Şi vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape...
Deci când se întâmplă s-aud vreun egumen,
Cu foalele-nchise şi obrazul rumen,
Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
Mă întreb: "Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie?"

foarte faina bine ca ai postat-o:)

Multumim pentru poezia de mai sus!
Personal nu o stiam. Chiar si dacă am citit-o, nu mi-o amintesc.

Da, mi-am amintit de această poezie. Nu a fost studiată în şcoală, dar a fost publicată în unul, sau poate mai multe, din volumele editate cu zeci de ani în urmă.

Răsărituri şi apusuri pe Dunăre:

Răsărit pe Dunăre în portul Brăila	Răsărit pe Dunăre la Brăila	Răsărit pe Dunăre la Brăila	Dunărea văzută prin radarul navei
Apus pe Dunăre în apropiere de Giurgiu	Apus pe Dunăre în apropiere de Giurgiu	Apus pe Dunăre în apropiere de Giurgiu

Atât deocamdată. Restul când o să am timp să fac un montaj cu călătoria mea fluvială.
Noapte bună tuturor!

Faine poze făcute pe Dunăre.

Să ai parte de un somn liniştit călugăre.

Anahoret superbe poze:

Am primit prin poşta electronică un sonet schakespearian... al naibii de actual.
Mi l-a trimis George Budoi (mare caracter!).

Sunt traduceri ale mai multor autori.




WILLIAM SHAKESPEARE

SONETUL LXVI

(numit de George Budoi
Sonetul Meritului umilit şi-al Nulităţii încununate cu lauri)

Tired with all these, for resful death I cry:
As, to behold desert a beggar born,
And needy nothing trimm’d jollity,
And purest faith unhappily forsworn,

And gilded honour shamefully misplaced,
And maiden virtue rudely strumpeted,
And right perfection wrongfull by disgraced,
And strenght by limping sway disabled,

And art made tongue-tied by authority,
And folly, doctor-like, controlling skill,
And simple truth miscall’d simplicity,
And captive good attending captain ill:

Tired with all these, from these would I be gone,
Save that, to die, I leave my love alone.

__________________________________________________________


Traducere de TEODOR BOŞCA
(Shakespeare, Opere, vol.9, Ed. Univers, Bucureşti, 1995, p.256-259)

Sătul de toate, chem odihna morţii:
Azi Meritu-i milog de cum se naşte,
Şi-n pompă-l scaldă pe Netrebnic sorţii,
Şi dalbul Crez trădarea crudă-l paşte,

Şi Cinstea-i pusă-n locuri de ocară,
Şi-n laţ desfrâul Vergura o strânge,
Şi-amar surghiun Virtutea o-mpresoară,
Şi-Avântul nou Puterea şchioapă-l frânge,

Şi glasul Artei Legile-l sugrumă,
Şi dascăl Minţii doctorul Prostie,
Şi numele-Adevărului e Glumă,
Şi Rău-i sus, iar Binele-n robie;

Sătul de toate, mi-aş dori pieirea,
Doar că, de mor, pustie-mi las iubirea.
__________________________________________


Traducere de NECULAI CHIRICĂ
(Shakespeare, Opere, vol.9, Ed. Univers, Bucureşti, 1995, p.256-259)

Implor, sătul de toate, tihna morţii
Atâta timp cât meritul cerşeşte
Şi nulităţii purpurii îi pun sorţii
Şi crezul pur trăieşte mişeleşte

Şi-al cinstei aur ruşinos se-mparte
Şi-i terfelit tot ce-i neprihănire
Şi dreptul pe nedrept e dat de-o parte
Şi-avântu-i frânt de-o şchioapă cârmuire

Şi artele au gurile legate
Şi nebunia-i doctor minţii clare
Şi adevărul simplu-i simplitate
Şi răul ţine binele în ghiare

Sătul de toate-aş trece al vieţii prag
Dar nu am cui lăsa pe cel prea drag.
___________________________________


Traducere de TUDOR DORIN
(Shakespeare, Opere, vol.9, Ed. Univers, Bucureşti, 1995, p.256-259)

Sătul de lume, pacea morţii jindui
Când văd cerşitorind pe Virtuos,
Şi pe Netoţi huzurul copleşindu-I,
Şi limpedea Credinţă sub ponos,

Şi Naltul Cin cui nu se cade dat,
Şi fecioria silnic terfelită,
Şi strâmb hulit Cel Drept cu-adevărat,
Şi Vlaga prin legi şchioape vlăguită,

Şi Arta amuţind sub Tiranie,
Şi Prostănacii dăscălind pe Genii,
Şi cinstea poreclită Neghiobie,
Cei Buni stând smirnă. Răii – căpetenii,

Sătul de tot ce văd, aş vrea să pier,
De n-aş lăsa pe dragul meu stingher.
______________________________________


Traducere de ION FRUNZETTI
(Sonete, Ed. Tineretului, 1963)
(Shakespeare, Opere, vol.9, Ed. Univers, Bucureşti, 1995, p.256-259)

Scârbit de toate, tihna morţii chem;
Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,
Nemernicia-n purpuri şi-n huzur,
Credinţa – marfă, legea sub blestem.

Onoarea – aur calp, falsificat,
Virtutea fecioriei tîrguită,
Desăvîrşirea jalnic umilită,
Cel drept, de forţa şchioapă dezarmat,

Şi arta sub căluşe amuţind;
Să văd prostia – dascăl la cuminţi
Şi adevărul – semn al “slabei minţi”,
Şi Binele slujind ca rob la rele...

Scîrbit de tot, de toate mă desprind,
Doar că, murind, fac rău iubirii mele.
___________________________________________________


Traducere de MIHNEA GHEORGHIU
(Shakespeare, Opere, vol.9, Ed. Univers, Bucureşti, 1995, p.256-259)

Mă uit scârbit la tot, şi-aş vrea să mor,
Decât să-l văd slăvit pe ticălos,
Iar pe sărman de râsul tuturor,
Să-l văd tăgăduit pe credincios,

Pe vrednicul de cinste oropsit,
Şi pe femei batjocorite crunt,
Pe cel făr’ de prihană pedepsit.
Şi pe viteaz străpuns de cel mărunt,

Şi artele sub pintenul despot.
Să văd prostia doctor la deştepţi,
Şi adevărul “vorbă de netot”,
Şi strâmbul poruncindu-le la drepţi.

Mă uit scârbit la tot, şi bun rămas !
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las ?
___________________________________


Traducere de Dan GRIGORESCU şi Neculai CHIRICĂ
(Sonete şi poeme, Ed. Minerva, BPT, Buc., 1974)

Sătul de toate, caut tihna morţii,
Să nu mai văd slăvit pe cel nemernic,
Şi pe sărac cerşind în faţa porţii,
Şi pe cel rău hulind pe cel cucernic,

Şi pe cinstit de cinste avînd teamă
Şi fecioria pradă umilinţei,
Şi împlinirea neluată-n seamă,
Şi forţa la cheremul neputinţei,

Şi artele de pumn încăluşate,
Şi doctor raţiunii, nebunia,
Şi adevărul simplu, simplitate,
Şi binele slujind neomenia!

Sătul de toate, toate le-aş lăsa,
Dar dacă mor cui las iubirea mea?
___________________________________________


Traducere de MARIA MOSCU
(Shakespeare, Opere, vol.9, Ed. Univers, Bucureşti, 1995, p.256-259)

Scârbit de toate, îţi cer tihna moarte,
Văd vrednicia-n zdrenţe cerşetoare,
Şi neroziei de dichis i-e parte,
Şi crezu-nalt călcat e în picioare,

Şi-i mârşăvia-n scaunul măririi,
Şi-i scârnav prihănită fecioria.
Şi-n tină-i dat să stea desăvârşirii,
Şi frântă de netrebnici e dârzia,

Şi-i arta-n ham sub stăpâniri sfruntate,
Şi-nţelepciunii tot nebunu-i vraci,
Şi adevărul simplu-i simplitate.
Şi răul ţine binele-n gârbaci:

Scârbit de toate, mă primească firea,
Dar singură cum pot să-mi las iubirea.
________________________________


Traducere de NICOLAE PINTILIE
(Sonete, Ed. Moldova, Iaşi, 1991)

Sătul de tot spre-a morţii tihnă ţip -
Să nu-l mai văd pe vrednic cerşetor,
Pe mărginit gătit în falnic chip,
Credinţa dată relei sorţi de zor

Şi cinstea-mpodobită ruşinos
Şi fecioria pîngărită-oricînd
Şi chiar desăvîrşirea dată jos
Şi dreptul sub puterea şchioapă stînd

Şi graiul artei sub căluş închis
Şi nebunia doctor pe dibaci
Şi adevărul nerozie zis
Şi bunul pe cel rău avînd cîrmaci.

Sătul de tot, să scap de tot aş vrea,
Ci, mort, stingheră-mi las iubirea mea.
__________________________________________________


Traducere de GEORGE PRUTEANU

Lehămetit de tot, aş vrea să mor:
Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi,
Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi,
Credinţa, marfă ieftină-n obor,

Fecioara pură - scoasă la mezat,
Onoarea - aur fals, înşelător,
Cel drept, de forţa strîmbă-nfrînt uşor
Desăvîrşirea luată drept păcat,

Frumosul - zugrumat de-un zbir mîrşav,
Cuminţii - bănuiţi de nebunie,
Curatul adevăr - numit prostie,
Şi Binele - dat Răului ca sclav…

De toate scap, de fac ultimul pas,
Dar, dacă mor - iubirea-mi cui o las?
__________________________________________________________


Traducere de PETRU REZUŞ
(Sonete, Ed. Grai şi Suflet, Buc., 1991)

De toate dezgustat, strig după moarte,
cînd văd cerşind pe omul drept şi pur,
pe sec şi ticălos ajuns departe,
credinţa dalbă stinsă de sperjur,

onoarea scumpă - lucru de ocară
şi fecioara - marfă de vîndut,
desăvîrşirea stînd umil la scară,
puterea oarbă zăngănind din scut,

iar arta la sătui netrebnici – roabă
ştiinţa – ucenică a prostiei,
spunînd minuni pe cel cu mintea slabă
şi binele slujindu-i mişeliei.

Scîrbit de toate, ca să mor aş vrea,
dar, mort, ar ispăşi iubirea mea.

___________________________________________________


Traducere de GHEORGHE TOMOZEI
(Sonete, Ed. Junimea, Iaşi, 1978)
(Shakespeare, Opere, vol.9, Ed. Univers, Bucureşti, 1995, p.256-259)

Scârbit de tot, izbava morţii chem,
Cel drept cerşeşte, laşul îşi arogă,
Nevolnic, a magnificenţei togă
Şi gândul pur se stinge sub blestem.

Cinstirea-i împărţită grosolan,
E pângărită casta feciorie,
Perfecţiunea-i frântă de urgie
Şi-ngenunchiat, orice sublim elan.

A artei gură trândavu-o astupă,
Nerodul, iscusiţii-i porunceşte
Şi adevărul singur se smereşte
Robit mişelului ce stă să-l rupă.

Scârbit de tot m-aş duce fără glas,
Dar dragostea, murind, cui să o las ?
___________________________________________________

Au venit căldurile si poporul nu se aruncă la whisky-ul din cămara asta.
Parcă berea merge mai usor acum, nu-i asa?
Versurile, totusi se potrivesc oricând.

Să încerc whisky soda (cu gheaţă), poate merge!

Hai, noroc călugăre !

ostrovna a scris:

Anahoret a scris:

Nu cred, sunt sigur! Prietenii se întâlnesc mereu. Mie, cel puţin, aşa mi se întâmplă.

Sper din suflet sa ai dreptate:)

Are dreptate, ca noi nu prea avem unde sa mergem. La un moment dat o sa revenim pe acele locuri.
Eu zic ca pentru a realiza ceva ce se lasa asteptat trebuie numai credinta si rabdare. Credinta ca se va intampla. Si se va intampla pentru ca prietenii sunt rari.

Zaraza, ştii vorba aia populară pe care Creangă a inserat-o în "Harap alb": "Munte cu munte se întâlneşte, d-apăi om cu om!"

Nu ştiu cum se întâmplă, dar eu reuşesc să mă întâlnesc mereu cu prietenii mei. Şi n-o punem la cale din timp.

Anahoret a scris:

Zaraza, ştii vorba aia populară pe care Creangă a inserat-o în "Harap alb": "Munte cu munte se întâlneşte, d-apăi om cu om!"

Nu ştiu cum se întâmplă, dar eu reuşesc să mă întâlnesc mereu cu prietenii mei. Şi n-o punem la cale din timp.

Anahoret nici noi nu am pus-o la cale,nic macar nu ne-am luat ramas bun,asa a fost sa fie,poate imi venea rau daca o vedeam cind pleaca ca si asa am ceva la inima.

Din prea multa iubire.

Deci... este valabil ce am spus cândva: prietenii se întâlnesc mereu!

Anahoret a scris:

Deci... este valabil ce am spus cândva: prietenii se întâlnesc mereu!

Corect Anahoret:)