Rada

Rolia (era să-ti zic "Rada"),
nu e necesar să-mi spui când glumesti, Cerul ne-a înzestrat cu multă întelegere.
Si chiar dacă ar fi fost serios, nu era nimic să rănească.
Asa că scuzele nu au ce căuta aici, în Popasul tău unde e o atmosferă atât de sănătoasă, asa de relaxantă si simtim multă, multă voie bună.
Meritul gazdei...

rolia a scris:

Emil, uneori am senzatia ca ne cunoastem.

Chiar gândeam săptămânile trecute la ceea ce spui tu: adesea simt si eu la fel.
Spiritele noastre au multe în comun - cred că acolo stă explicatia.

Emil Condor a scris:

Rolia (era să-ti zic "Rada"),
nu e necesar să-mi spui când glumesti, Cerul ne-a înzestrat cu multă întelegere.
Si chiar dacă ar fi fost serios, nu era nimic să rănească.
Asa că scuzele nu au ce căuta aici, în Popasul tău unde e o atmosferă atât de sănătoasă, asa de relaxantă si simtim multă, multă voie bună.
Meritul gazdei...

iar m-ai lasat fara cuvinte...

rolia a scris:

...reiau jurnalul Radei...

Apoi,iar m-ai emotionat om bun si drag sufletului meu.

Lia te pup noapte buna :

rolia a scris:

Alung amintirile şi reiau jurnalul Radei a nu ştiu câta oară. Lacrimi, regrete, un soi de remuşcare, de vinovăţie îmi inundă fiinţa fără un motiv anume. Citindu-i caietele îmi dau seama că viaţa m-a ferit de greutăţi. Cu toate acestea, nu mă sfiiesc, mă lamentez, pierd din vedere că am fost scutită de a-nvăţa de una singură, cu aripi frânte, zborul…

Cu mare plăcere te citesc, Rolia. Sincer îti spun, nu exagerez deloc.

rolia a scris:

Fragmente din caietele Radei**

Când citesc ceea ce scrii am impresia că întorc filele unui roman. Ştiu că nu-i aşa dar...

ostrovna a scris:

rolia a scris:

...reiau jurnalul Radei...

Apoi,iar m-ai emotionat om bun si drag sufletului meu.

Lia te pup noapte buna :

Emil Condor a scris:

rolia a scris:

Alung amintirile şi reiau jurnalul Radei a nu ştiu câta oară. Lacrimi, regrete, un soi de remuşcare, de vinovăţie îmi inundă fiinţa fără un motiv anume. Citindu-i caietele îmi dau seama că viaţa m-a ferit de greutăţi. Cu toate acestea, nu mă sfiiesc, mă lamentez, pierd din vedere că am fost scutită de a-nvăţa de una singură, cu aripi frânte, zborul…

Cu mare plăcere te citesc, Rolia. Sincer îti spun, nu exagerez deloc.

Anahoret a scris:

rolia a scris:

Fragmente din caietele Radei**

Când citesc ceea ce scrii am impresia că întorc filele unui roman. Ştiu că nu-i aşa dar...

Anahoret,
intradevar nu-i inca, dar asta sper sa fie, un roman, m-am inspirat din fapte reale, cunoscand personajul sunt extrem de subiectiva si la fiecare recitire mi se pare ca ceva nu am surprins si redat bine, fac corecturi, revin pe text... sper sa reusesc sa duc la bun sfarsit ce-am inceput.
Cuvintele voastre ma incurajeaza, multumesc!

Dacă chiar te apuci serios de treabă, o să iasă lucru bun. Talent ai şi ceea ce scrii tu se citeşte uşor şi se reţine. Spor la treabă!

Fragmente din caietele Radei ***

Au trecut câteva zile de la venirea tatei. Este tăcut, nu-şi găseşte locul, se simte şi el străin. Ne spionăm reciproc, cuvintele nu-şi au rostul, nimic din ceea ce simţim nu poate fi cuprins în cuvinte. Flora consideră că este datoare să mă convingă să rămân. O face din complezenţă, îmi cunoaşte încăpăţânarea, ştie că nimic nu m-ar putea reţine.

Din nou la drum, întoarcerea acasă. Tumult de sentimente, sunt stăpânită de un soi de înfrigurare, cumva sper să găsesc totul neschimbat, căldura casei, seninătatea, bucuria, valul de căldură ce-mi va cuprinde sufletul la îmbrăţişarea celor dragi... Văd cu ochii minţii drumul şerpuind printre dealuri, fuioarele de fum albicioase înăltându-se-n tării. Infrigurarea, dorinta de a regăsi totul, fac călătoria mai lungă, mai obositoare. Maria cuibărită în braţele tatei, râde, bate din palme îngânând.
- Ada, melem casă, nu- aşa? Melem mama... Ada, tata, uuuu... tlenu duţe acasă. Mama, acasă... uuuuu, lepede, lepede tlenu...
- Mergem acasă Maria, trenu’ ne duce repede... şopteşte tata, sărutându-i creştetul, ascunzând tresărirea feţei dată de fiorul durerii.

Ne-am întors în acelaşi loc pe care-l părăsisem doar câteva luni. Sunt aceleaşi cărări, aceleaşi case, aceiaşi oameni... eu sunt alta. Nimic nu mai este la fel. Tata nu cunoaşte rostul gospodăriei, se descurcă greu, Maria plânge. Atmosfera casei este sumbră, sunt prea mică pentru a prelua frâiele, gătesc şi spăl cum pot şi ştiu, neglijez şcoala , învăt din ce în ce mai putin. Teo şi Viorel mă ajută şi ei cum pot. Sunt baieţi mari, au învătat să-şi poarte de grijă singuri. Sunt pe-acasă doar seara, vin să se culce. Tata nu pare să vadă, nu le simte lipsa. Ne înstrăinăm.
Imi fac obicei de-a merge la cimitir după ce ies de la scoală, cu Maria de mână ne strecurăm printre morminte şi cruci până la moviliţa sub care doarme mama.
- Ada, u’ mama? De ţe nu vine a noi?
- Mama-i aici Maria, aici doarme, a obosit şi doarme...
- De ţe aici, aici flig, nu pat... hî, hî... mama, hai casă.
- Nu plânge, nu mai vine, nu poate, ne ascultă doar, e acolo cu îngerii.
- U’ îngerii, Ada?
- Sus, în cer, la Doamne-Doamne.
- De ţe minţi? nu sus în ţer...

Mă doare, mă doare sufletul, tânjesc după un strop de mângâiere. Am nevoie de-o îmbrăţişare, de îmbărbătare şi de o groază de răspunsuri la întrebările care mă frământă... nu vin de nicăieri, zadarnică aşteptare.
In schimb vine compasiunea vecinilor şi a rudelor, care-n loc să mă aline, mă răneste.
- Ce mai faci Răduca? De-ar trăi săraca maică-ta, n-ar fi vai de voi... să vii pe la noi dacă ai nevoie de ceva, nu te sfii, ai multe de învăţat şi nu ai de la cine... taică-tu, ca bărbaţii, vai de pacătele lui, nu prea ştie ce să facă.
Dor aceste cuvinte, deşi-i adevărul frust, simt din plin starea umila în care mă găsesc. Jur să-mi înfrâng neputinţa...

E vară, tata pleacă tot mai des de acasă. Am doisprezece ani şi trebuie să am grijă de toate. Deretic prin casă, spăl, gătesc. Atunci când nu stiu ceva, întreb vecinele. Zilele sunt lungi, îmi umplu timpul hoinarind pe dealurile înverzite, pline de miresme şi culori după gâze şi flori. Maria ca o umbră, în spatele meu, înoată prin iarba înaltă scâncind.
- Ada, mai înţet, auu piciolu... ialba ploastă...
- Hai Maria! Uite, mai este un pic, în faţă e cosit.

In aceste zile am învăţat să ascult simfonia vântului prin ramuri, acompaniat de triluri, de susurul izvoarelor şi legănatul ierbii, ca un soi de sărbătoare a sufletului. Mă ajută să uit de povara ce-mi este hărăzită.

A devenit o obişnuinţă să hoinărim fară rost, cu parul despletit în bătaia vantului, desculţe prin colbul uliţelor, fară repere.
Viaţa merge înainte pentru toti, pe aceleaşi făgaşuri. Fiecare-şi traieşte bucuria ori tristetea aşa cum au facut-o şi până acum... Doamne, ajută-mă să-mi gasesc cărarea, nu mă lăsa să mă rătăcesc.

rolia a scris:

Fragmente din caietele Radei ***

Au trecut câteva zile de la venirea tatei. Este tăcut, nu-şi găseşte locul, se simte şi el străin. Ne spionăm reciproc, cuvintele nu-şi au rostul, nimic din ceea ce simţim nu poate fi cuprins în cuvinte. Flora consideră că este datoare să mă convingă să rămân. O face din complezenţă, îmi cunoaşte încăpăţânarea, ştie că nimic nu m-ar putea reţine.

Din nou la drum, întoarcerea acasă. Tumult de sentimente, sunt stăpânită de un soi de înfrigurare, cumva sper să găsesc totul neschimbat, căldura casei, seninătatea, bucuria, valul de căldură ce-mi va cuprinde sufletul la îmbrăţişarea celor dragi... Văd cu ochii minţii drumul şerpuind printre dealuri, fuioarele de fum albicioase înăltându-se-n tării. Infrigurarea, dorinta de a regăsi totul, fac călătoria mai lungă, mai obositoare. Maria cuibărită în braţele tatei, râde, bate din palme îngânând.
- Ada, melem casă, nu- aşa? Melem mama... Ada, tata, uuuu... tlenu duţe acasă. Mama, acasă... uuuuu, lepede, lepede tlenu...
- Mergem acasă Maria, trenu’ ne duce repede... şopteşte tata, sărutându-i creştetul, ascunzând tresărirea feţei dată de fiorul durerii.

Ne-am întors în acelaşi loc pe care-l părăsisem doar câteva luni. Sunt aceleaşi cărări, aceleaşi case, aceiaşi oameni... eu sunt alta. Nimic nu mai este la fel. Tata nu cunoaşte rostul gospodăriei, se descurcă greu, Maria plânge. Atmosfera casei este sumbră, sunt prea mică pentru a prelua frâiele, gătesc şi spăl cum pot şi ştiu, neglijez şcoala , învăt din ce în ce mai putin. Teo şi Viorel mă ajută şi ei cum pot. Sunt baieţi mari, au învătat să-şi poarte de grijă singuri. Sunt pe-acasă doar seara, vin să se culce. Tata nu pare să vadă, nu le simte lipsa. Ne înstrăinăm.
Imi fac obicei de-a merge la cimitir după ce ies de la scoală, cu Maria de mână ne strecurăm printre morminte şi cruci până la moviliţa sub care doarme mama.
- Ada, u’ mama? De ţe nu vine a noi?
- Mama-i aici Maria, aici doarme, a obosit şi doarme...
- De ţe aici, aici flig, nu pat... hî, hî... mama, hai casă.
- Nu plânge, nu mai vine, nu poate, ne ascultă doar, e acolo cu îngerii.
- U’ îngerii, Ada?
- Sus, în cer, la Doamne-Doamne.
- De ţe minţi? nu sus în ţer...

Mă doare, mă doare sufletul, tânjesc după un strop de mângâiere. Am nevoie de-o îmbrăţişare, de îmbărbătare şi de o groază de răspunsuri la întrebările care mă frământă... nu vin de nicăieri, zadarnică aşteptare.
In schimb vine compasiunea vecinilor şi a rudelor, care-n loc să mă aline, mă răneste.
- Ce mai faci Răduca? De-ar trăi săraca maică-ta, n-ar fi vai de voi... să vii pe la noi dacă ai nevoie de ceva, nu te sfii, ai multe de învăţat şi nu ai de la cine... taică-tu, ca bărbaţii, vai de pacătele lui, nu prea ştie ce să facă.
Dor aceste cuvinte, deşi-i adevărul frust, simt din plin starea umila în care mă găsesc. Jur să-mi înfrâng neputinţa...

E vară, tata pleacă tot mai des de acasă. Am doisprezece ani şi trebuie să am grijă de toate. Deretic prin casă, spăl, gătesc. Atunci când nu stiu ceva, întreb vecinele. Zilele sunt lungi, îmi umplu timpul hoinarind pe dealurile înverzite, pline de miresme şi culori după gâze şi flori. Maria ca o umbră, în spatele meu, înoată prin iarba înaltă scâncind.
- Ada, mai înţet, auu piciolu... ialba ploastă...
- Hai Maria! Uite, mai este un pic, în faţă e cosit.

In aceste zile am învăţat să ascult simfonia vântului prin ramuri, acompaniat de triluri, de susurul izvoarelor şi legănatul ierbii, ca un soi de sărbătoare a sufletului. Mă ajută să uit de povara ce-mi este hărăzită.

A devenit o obişnuinţă să hoinărim fară rost, cu parul despletit în bătaia vantului, desculţe prin colbul uliţelor, fară repere.
Viaţa merge înainte pentru toti, pe aceleaşi făgaşuri. Fiecare-şi traieşte bucuria ori tristetea aşa cum au facut-o şi până acum... Doamne, ajută-mă să-mi gasesc cărarea, nu mă lăsa să mă rătăcesc.

Lia ce mi-a placut,simfonia vintului prin ramuri,exelenta scriere ,continu nu?

Da, Geta, ti-am spus aseara ca scriu, voi posta si zilele urmatoare un fragment daca timpu-mi va permite.

multumesc mult, te pup.

Anahoret a scris:

Dacă chiar te apuci serios de treabă, o să iasă lucru bun. Talent ai şi ceea ce scrii tu se citeşte uşor şi se reţine. Spor la treabă!

Multumesc mult!
ti-am ascultat sfatul, spor la citit...

rolia a scris:

Multumesc mult!
ti-am ascultat sfatul, spor la citit...

Tu să ai spor, că eu mă descurc!

Fragmente din caietele Radei ****

August, mai este puţin şi începe şcoala, mă întreb ce vom face. Suntem cu toţii acasă, o seara caldă, luăm cina.
- Tată, se apropie septembrie, gândeşte-te, ar trebui să stai cu Maria mai mult, să se obişnuiască...
- M-am gândit, ştiu că-ţi este greu, cum de altfel ne este tuturor...o să doară, dar n-am ştiut cum să fac altfel, nu mă descurc cu voi... urmează să ne despărţim
- De ce să ne despărţim, unde pleci?
- Nu plec... voi aveţi nevoie de îngrijire, mai ales Maria... am ascultat sfaturile primite, cei de la primărie au făcut actele...
- Ce acte tată?!!!
- Pentru Viorel,Teo şi Maria... îi dau la casa de copii... baieţii vor fi împreună, Maria-i prea mică, o duc la un leagăn ... acolo vor fi îngrijiţi.
- !!!
- Măi copii, o să primiţi ceea ce eu nu vă pot da, supraveghere, mâncare gătită, caiete şi cărţi, îmbrăcăminte curată... o să vă aduc acasă în vacanţă... trebuie să încercăm, apoi vom vedea ce va mai fi.
- Tată! Eu? Cu mine cum rămâne... ce-am să fac singură?! De ce nu m-ai dat şi pe mine?! Spune?... De ce?!!!
- Tu rămâi acasă... acum terminaţi de mâncat, apoi mergeţi la culcare. Au rămas puţine zilele cât mai suntem împreună.

Sunt copleşită de veste, noi spaime-şi fac loc în sufletul meu. Nu mai mănânc, aştept să termine ceilalţi, mă ridic, o strâng cu putere pe Maria în braţe.

Reiau hoinăreala pe dealuri însoţită de Maria, ne întoarcem seara. Aud murmurul bârfelor la porţi, mă ard privirile curioase ori încărcate de milă. Neputinţa şi nedreptatea îmi apasă sufletul.
Doamne, fă o minune, fă să fie doar un vis urât din care să mă trezesc şi totul să fie ca înainte.

Fragmente din caietele Radei *****

Oricât mi-am dorit să nu vină ziua în care va trebui să ne despărţim din nou, ea a sosit.
Stăm cu toţii sub nucul din grădină, ma uit la Teo şi Viorel, cum joacă şah şi la Maria cum aleargă prin iarba moale, necosită...
- Aici sunteţi măi copii? S-a răcorit, veniţi în casă... mâine plecăm. Baieţi, v-am pregătit câteva haine... Rada, Mariei o să-i pui tu ce crezi că are nevoie, eu nu ştiu.
- Tată, Maria are nevoie de noi. De tine, de Teo, Viorel... de mine. Are nevoie de dragostea noastră!!! Ai uitat ce-i aia??? Nu înţeleg... cum poţi să ne desparţi!? Ne vom pierde. Nu-ţi mai pasă de noi?
- Îmi pasă Rada... tocmai că-mi pasă... dar nu ştiu cum să fac altfel.
- Nu ştii?!!! Bine că ai ştiut...
- Taci. Rada, taci!!!. Tata are dreptate. Tu nu vezi, pe zi ce trece ne înstrăinăm. Eu vreau să plec, oricum ar fi, mai rău nu poate să fie. Teo, tu ce crezi?
- Da, şi eu vreau să merg.
- !!!
Alerg spre poarta deschisă, o iau spre cimitir. Nu-mi pasă că sunt desculţă şi muchiile pietrelor ieşite prin colbul drumului, îmi rănesc tălpile. Îmi vine să ţip, să urlu ca lupii în nopţile de iarnă cu lună plină, să scap de gheara ce-mi strânge pieptul. Doamne, de ce, ce-am gresit?!!! Ajung la moviliţa de pământ şi-mi culc capul pe florile de câmp uscate, presărate de Maria zilele trecute şi las lacrimile să-mi limpezească sufletul.
- Rada, s-a întunecat. Hai acasă. De ce ai plecat aşa? Am tras o spaimă... te-am cautat peste tot. Hai, Maria plânge, te cheamă...
- Tată! Ce se va alege de noi? ...de ce? Poţi să-mi spui, de ce?!!!
- Nu ştiu Rada, nu ştiu... Iartă-mă!
- Ce să iert?! Tată, mi-e frică, mi-e dor de mama... o să-mi fie dor de baieţi şi Maria...
- Şi mie, Rada. Şi mie... hai acasă...

Plecăm în zori de zi cu o maşină de ocazie ce transportă muncitori.
De-aş fi mare să am putere de decizie, n-am fi plecat. Nu sunt. ...de-acum vom creşte departe unii de alţii, biete mlădiţe rupte şi duse în zare.
Privesc prin deschizătura prelatei şerpuirea albă a drumului. Colbul ridicat, seamănă cu un şarpe uriaş, aştept să ne înghită, închid ochii dar nu se întâmplă nimic.
Lăsăm în urmă ultimile case... ajungem în satul vecin unde ne oprim la rude.

Tata şi-a uitat haina şi actele în maşina-n care am venit. Până le va recupera, rămânem aici... încă o zi împreună.

Baieţii au plecat, i-a dus tata dimineaţa devreme, fără să ne luăm la revedere.
Mă simt stingheră deşi matuşa, unchiu’ se poartă frumos. Nu mai sunt tineri, sunt trecuţi cu bine de treizeci de ani şi nu au copii. O speranţă amestecată cu teamă mi se cuibăreşte în minte. Poate vom rămâne aici, tata n-o fi avut tăria să-mi spună.

Mă joc cu Maria pe grămada de nisip din curte, construim castele cu metereze. Tata-i plecat de câteva zile, pare să fi uitat de noi.
- Rada, Maria, cineva vrea să vă vadă, veniţi repede.
Scutur nisipul de pe noi şi mă întreb cine o fi? Poate a venit tata şi nu am auzit când a intrat în curte. Dar nu, nu a venit. În casă, o străină care ne priveste cercetător. Nu face nici un efort să-şi ascundă curiozitatea. Ne măsoară din cap până-n tălpi ca pe niste arătări stranii.
- Cea mare trebuie că-i Rada... şi cea mică-i Maria. Sunt slăbuţe, amărâte de parcă ar fi ţinute cu urzici.
- Ai dreptate! Vai de amarul lor. Acum ai văzut, ştii că am dreptate... sfătuieşte-te cu al tău... dă-mi de ştire. De rest mă ocup eu... numai să ştiu din seara asta.
- Ce să ştii mătusă? Unde-i tata?
- Rada, nu-i frumos... ţi-ai uitat locul? Ce te-a apucat de te amesteci în vorba celor mari?!!! Se vede că nu-i cine să se ocupe de voi. Se va schimba asta.
- Matuşă, dacă nu-i frumos, atunci nu vorbiţi în prezenţa noastră cum n-am fi. Sunt destul de mare, pricep ce se întâmplă.
- Mda, o zis ta’c-tu că esti ciudată de când a murit maică-ta.

Tata s-a întors.
Destinul Mariei se-mpleteşte cu al unor străini.
Însoţiţi de matuşa străbatem uliţele satului necunoscut mie, până la casa unde o vom lăsa pe Maria.
- Rada, până noi povestim... mai staţi puţin împreună.
Suntem lăsate în livadă sub merii încărcaţi de fructe. Amuţesc de durere, îi mângâi părul mecanic, o privesc prin perdeaua de lacrimi ce-mi împăienjinesc ochii. Maria simte, se agaţă de gâtul meu.
- Ada, nu pleci, nu-i ’şa?
- Plec Maria, dar am să vin înapoi...
- Minţi Ada, vin tine, nu stau ici singulă.
- Nu rămai singură... promit, am să vin...

Tata-i desface braţele încolăcite din jurul gâtului meu, o ridică şi-o pune-n braţele
străinei ce s-a autonumit mama.
- Hai la mama Maria. Lasă-i să plece. Rada o so vină pe la noi...
- Nu mama... tu, nu maama! Ada, Aadaaaaa....
Plecăm, mi se împleticesc picioarele, îmi las mâna cuprinsă de palma tatei şi-i simt tremurul. În urmă Maria rămâne plângând... din depărtare îi aud tânguirea.
- Ada... Aadaaa!... Adaaaaaaa, nu pleca.

Realizez că tu, Rolia, lucrezi destul de mult să aduci scrierile acestea la forma pe care o doresti iar pentru aceea apreciem si mai mult efortul tău, plăcerea ce o ai să dai cititorilor lucruri frumoase.

Adesea mă emotionează adânc povestirile tale, cum si ultima de sus.

Emil,

scriu doar atunci cand reusesc sa "intru" in pielea personajelor. Intr-adevar este destul de greu. Insa de indata ce reusesc sa ma transpun situatiei, imi ascult glasul inimii si totul curge de la sine.
Scriu din placere...
Cu timpul alocat acestei "placeri" stau mai prost...
De aceea nu reusesc sa fiu alaturi de voi atat cat mi-as dori.

Multumesc mult!

rolia a scris:

scriu doar atunci cand reusesc sa "intru" in pielea personajelor. Intr-adevar este destul de greu. Insa de indata ce reusesc sa ma transpun situatiei, imi ascult glasul inimii si totul curge de la sine.
Scriu din placere...
Cu timpul alocat acestei "placeri" stau mai prost...

Intri tare bine "în pielea personajelor"...

Atunci nu ai nimic mai bun de făcut pentru scrierile tale (si ochii nostri, ochii mintii) decât să asculti glasul inimii iar în ce priveste timpul, tu trebuie să-l executi, nu el pe tine.

Citat :

...nu reusesc sa fiu alaturi de voi atat cat mi-as dori.

Si noi la fel dorim.

Citat :

Multumesc mult!

Noi îti multumim!

Fragmente din caietele Radei ******

Tata a uitat să-şi ţină promisiunea de-a aduce acasă baieţii. Este din ce în ce mai tăcut şi preocupat. Lipseşte zile întregi.

Zilele, săptămânile, lunile trec, casa-i tristă şi rece, mi-e urât fără Maria, Teo şi Viorel.

Am crezut că o să cadă cerul peste pământ, tunete şi fulgere au brăzdat orizontul, nori negri, ameninţători au coborât atât de jos că aproape atingeau acoperişul caselor.
M-am aşezat în faţa geamului zgribulită de teamă şi privesc zbaterea crengilor în furtună aşteptând întoarcerea tatei.
A venit însoţit de o străină. O femeie uscată, înaltă, cu buze vineţii.
- Bună seara... Rada, ea-i Călina, ar fi bine să vă-mprieteniţi... poate vom locui împreună... ce zici? Nu te bucuri?
- Tată! Bună seara... am crezut că te-ai dus după baieţi, a trecut anul de când nu i-am vazut... de Maria ce mai ştii?
- Rada!!!
- Da, tată!?
- Nu discutăm acum!
- De ce?! Acum nu, atunci când? Eşti plecat mereu, abia te văd...
- Uite, Călina ţi-a adus ceva... ce-ar fi să te porţi cuviincios şi să lăsăm asta pentru mâine!
- Mâine ai să pleci iar... şi nu văd nimic rău ca doamna Călina să ştie că suntem patru copii dacă vom locui împreună. Ar fi bine să fie cine să se ocupe de noi şi casă... Să nu-mi cereţi să vă spun mamă, doamnă Călina!
- Rada, spune-mi tanti, doamnă, cum doreşti, nu-ţi sunt mamă şi nici nu vreau să iau locul maică-ti... cu tatăl tău suntem prieteni de mulţi ani, sunt singură şi eu, încă nu am hotărât nimic... vom vedea ce va fi.
- Tată, doamna Călina... cina-i pe sobă. Eu am mâncat. Merg să pregătesc patul în camera de la drum.
- Nu-i nevoie Rada... lasă, ne descurcăm noi. Dacă ţi-e somn, du-te de te culcă.

Doamna Călina a plecat aşa cum a venit. Nu a catadicsit să-şi ia la revedere. Mai bine. Dacă ar fi făcut-o nu ştiu ce m-ar fi oprit să-i spun ce gândesc despre ea.

Nu am putut să dorm, fără să vreau am auzit frânturi de discuţie între ea şi tata.
- Călino, ce zici... te muţi la mine? Casa-i mare, aş aduce acasă şi copiii... sunt mari şi cuminţi. Rada-i mai slobodă la gură, da’ nu-i rea, ai să vezi... e de nădejde.
- Nu ştiu ce să-ţi spun acum... mai vedem. Eu nu am avut copii, ştii bine. Copiii chiar dacă-s mari, ai de lucru după ei, s-ar isca vorbe şi nervi... apoi, ai văzut cum m-a primit Rada... Nu... copiii n-au intrat în discuţie . Noi doi ne-am putea întelege Mihai, fară copii însă.
- Şi ce să fac cu ei? ce fac cu Rada?! Nu o pot duce-n pădure să scap de ea cum cel din poveste. Ai zis că mă vrei, mai gândeşte-te. Nu suntem tineri niciunul.
- Mihai, era vorba de o fată... de Rada, nu de încă trei...
- Încă doi Călino, doi doar. Pe Maria am pierdut-o... am semnat actele, am fost de acord cu adopţia, am promis să nu o mai caut. M-am împăcat cu ideea, am s-o văd din când în când.
- Am să mă gândesc... ar fi bine să iei în calcul ideea de a te muta tu la mine. Aşa ai fi mai aproape de Maria, ai vedea-o crescând.
- Călino! Călină nebună... scoţi sufletul din mine... poate era mai bine de ne luam în tinereţe, să nu fi ascultat de tata atunci... da’ şi tu căpoasă... „dacă ai tai nu mă vor,
n-o să mă ai!” Şi te-am avut Călino! Te-am avut în toţi acei ani când nu se cuvenea... biata Ana... n-a bănuit nimic...
- Eh, n-a bănuit!... Ce-ar fi putut face? A înghiţit... te-a ţinut lângă ea şi copii... şapte
i-ai făcut nemernicule... mie niciunul...
- Tu n-ai vrut... ţi-a fost teamă că intri în gura satului dacă ar fi semănat cu mine nu cu Ion al tău... Da’ vezi Călino cum s-au rânduit toate? Ana şi Ion nu-s... doar să vrei, ne putem lua... ce piedică avem acum?
- Copiii Mihai! Copiii tăi cu Ana... eu aici nu vin... De vrei să ne luăm, te muţi la mine...

Nu stau să ascult răspunsul, simt cum urcă-n mine un val de ură faţă de femeia cu buze vineţii, nu ţin cont că-i noapte şi-n depărtare se aud încă tunete şi cerul e brăzdat de fulgere... ies desculţă, umblu năucă, alerg în noapte fără ţintă să uit cuvintele tatei ce-mi stăruie în urechi. Obosită apoi urc în fânar şi adorm până spre amiază. Nu-mi vine să cobor dar foamea mă îmboldeşte. Îmi iau inima în dinţi şi intru în casă. Tata mă priveşte întrebător, aşteaptă să spun ceva.
Un timp ne privim în tăcere. Eu cu reproş, el întrebător.
- ... de ce tată?! Unde-i? A plecat?
- Cine, Călina? A plecat de dimineaţă... ce, de ce? Unde-ai fost până acum? Iar ai dormit în fân?
- ...tată, v-am auzit fără să vreau. Azinoapte mi-a fost sete, am vrut să beau apă şi v-am auzit din hol cum râdeaţi... ai să te muţi la ea, nu-i asa?
- Nu ştiu Rada. Tu ce zici? Ai putea merge la şcoală acolo, ... în sat am vedea-o pe Maria şi cu timpul i-am aduce şi pe baieţi...
- Faci cum crezi... eu nu plec de acasă. Dacă vrei poţi să te muţi la ea... dar aici să nu o mai aduci... s-ar răsuci mama în pământ.
- Rada ce vorbeşti!? Cine ţi-a băgat prostii în cap? Eşti încă o copilă, astea nu-s vorbele tale...
- Am crescut fără să vezi tată! ...nu mai sunt copilă... înţeleg mai multe decât crezi.
- Rada, uneori nu te înţeleg, mă sperii... da’ ai dreptate... să nu ne certăm acum.

Lia ma bucur ca te-am citit,banuiesc ca tatal se v-a casatori cu acea Calina.

Sa vedem ,te pup mai:)


Glitter Graphics - GlitterLive.com

Fragmente din caietele Radei (7)

De un timp tata este mai mult pe acasă. I-a adus pe Teo şi Viorel. Au crescut şi vorbesc altfel parcă... deşi mi-a fost dor de ei îi simt cumva străini. Şi ei se simt stânjeniţi de parcă n-ar mai recunoaşte locul. Ne îmbrăţişăm, vorbim şi treptat stânjeneala dispare.
Ne căţărăm în fânar ca altădată când voiam să facem o năzbâtie, să nu audă nimeni ce punem la cale.

- Mi-a fost dor de voi, ce-aţi crescut!!!... Cum este acolo? E bine? să-mi spuneţi tot, cum este la casa de copii. Sunteti mulţi?
- E bine! Da’ pe-ici ce se mai aude?
- Tot ca înainte, da’ mi-e urât fără voi...
- Cum te întelegi cu tata?
- Tata-i tata, îşi vede de ale lui. E mereu îngândurat.
- Stă pe acasă ori mai mult plecat şi acum?
- În ultimul timp stă acasă... a venit cu o femeie o dată, mai acu’ o lună... da’ spuneţi-mi despre voi... cum e acolo? Viorel, mai joci sah?
- Joacă! E cel mai bun. A fost un concurs la scoală şi a luat locul I, trebuie să meargă la faza pe oraş... ce-a făcut tata?!!!
- Chiar?! Mă bucur pentru tine... Ce-a făcut!? Ce v-am spus... a adus o femeie, avea de gând să se însoare cu ea, cred că i-a trecut... Şi tu Teo? ... cum este? Staţi împreună? Sunt şi fete acolo?
- Rada, ia-le pe rând... prea vrei să ştii totul dintr-o dată! O să-ţi spunem... ai rabdare... care-i faza cu bătrânu’ şi însurătoarea?
- Povestiţi-mi, începeţi cu ce vreţi...
- Teo, spune-i tu... Rada, iartă-mă, eu trag o fugă prin sat, mi-e dor de prieteni, nu te superi, da???
- Viorel, abia aţi ajuns... du-te dacă aşa simţi, dar, să ştii că mai sunt zile...
- Chiar de aceea... cu tine am timp să tot vorbesc şi să te văd... înţelege!
- Bine. Hai du-te!... te cheamă uliţa... am crezut că ţi-ai uitat năravul... aşa faci şi acolo, umbli teleleu?
- Văd că nici tu nu te-ai lecuit de-a face pe stăpâna casei... hai c-am tăiat-o. Nu-i spuneţi bătrânului...
- Ha, ha, ha... încep să mi te amintesc, ţi-ai îmbogăţit vocabularul cu expresii noi. O să-i dai pe spate pe Nicu şi Florin... fugi, lasă-l pe Teo să-mi povestească, aşa a fost mereu, dacă am vrut să aflu ceva... noroc cu el... doamne ce dor mi-a fost de voi!!!
- Să nu te smiorcăi acum...
- ???!
- Lasă-l Rada... te confundă cu mâţele de la cămin... a uitat că tu nu plângi.
- Ba da plâng, da’ nu m-ai văzut tu... acum hai spune-mi tot, tot ce-aţi făcut de când aţi plecat... din ziua aceea când nici la revedere nu ne-am luat.
- ... ne-a trezit tata dimineaţa devreme, tu şi Maria dormeaţi... am vrut Rada, nu ne-au lăsat... Viorel şi tata s-au certat apoi pe drum din cauza asta... nici nu mai ştiu ce gândeam atunci...
- Lasă asta ... spune-mi cum e acolo?!
- Cum să fie? Bine. Suntem mulţi copii, băieţi şi fete de peste tot. Unii nu şi-au cunoscut niciodată părinţii... alţii, ca noi, n-au mamă, tată... sunt care au părinţi dar sunt prea săraci şi nu-i pot ţine acasă. Eu stau cu Viorel în cameră şi cu încă doi băieţi, fraţi şi ei... acolo doar dormim şi ne schimbăm hainele. În restul zilei avem program, la şaşe e deşteptarea, ne grăbim la baie să prindem loc la duş ori chiuvetă... la şapte mergem la cantină, apoi la şcoală... la întoarcere luăm prânzul, somn obligatoriu, apoi în sala de meditatii învătăm supravegheaţi de pedagog... la şapte cina, apoi liber prin curte la joacă ori în sala de sport, la nouă stingerea... ca-n armată.
- Cum e şcoala? Sunteţi doar voi cei din casa de copii?
- Nu. Mergem la şcoală în oraş, la fel ca toţi copiii... mergem aliniaţi însoţiţi de un pedagog până la poarta şcolii... E bine Rada, mergem la cinematograf, la teatru... am fost în tabără la mare... avem de toate... nu-i ca acasă, da’ nu-i rău. Se poartă frumos cu noi dacă învăţăm şi suntem cuminţi... nu toţi, sunt şi dintre aceia care ne jignesc fără motiv. Cel mai rău se poartă femeile de serviciu şi spălătoreasa... dar am învăţat lecţia, le ajut şi cu mine se poartă frumos... Viorel mai face câte o boacănă, este pedepsit ori consemnat în cămin sâmbăta... şi, ştii cum este el, nu-i place să fie constrâns... sare gardul şi fuge în oraş. A lipsit odată două zile, am tras o spaimă zdravănă... am crezut că-l vor chema pe tata... noroc că s-a întors singur, nu mi-a spus, dar, ştiu că a primit bătaie de la pedagog. L-au ameninţat cu şcoala de corecţie... cred că s-a speriat şi de atunci s-a liniştit... mai spune uneori că abia aşteaptă să termine şcoala să plece şi că-i urăşte pe toţi...
Am tot aşteptat să venim acasă... tata a fost pe la noi... a vrut să ne aducă acasă în vacanţele trecute dar nu ne-a lăsat directorul, nu ştiu de ce, nici tata nu ne-a spus. Acum pentru noi este bine, suntem împreună. Viorel mă apără de băieţii mai mari... uni copii fură, vorbesc urât, se bat... sunt răi...
Rada, pe Maria ai mai văzut-o ce-i cu ea?! Tata a zis că am face bine să o uităm... nu mai este de-a noastră...ce-a vrut să spună?!
- A fost înfiată. Tata a promis că nu o vom căuta... nu mi-a spus el, l-am auzit vorbind cu femeia aceea de-a adus-o...

Geta,

poate da, poate nu... vei afla ce se intampla pe masura ce citesti.

multumesc mult pentru tot.

duminica de vis, tuturor!

rolia a scris:

Geta,

poate da, poate nu... vei afla ce se intampla pe masura ce citesti.

multumesc mult pentru tot.

duminica de vis, tuturor!

Vedem draga mea Lia ca am terminat cu sesiunea si am mai mult timp te puuuuuup.