Rada

Am cunoscut-o pe Rada în toamna anului 1976. Eram amândouă proaspăt intrate la liceu, boboci. La vârsta aceea prieteniile se leagă uşor. Ceva m-a făcut să-mi doresc prietenia ei, avea un aer aparte, un mod straniu de a privi, întreaga ei fiinţa te ţinea la distanţă şi în aceiaşi măsură te atrăgea ca un magnet, nu de puţine ori am avut impresia că privea prin cei din jur.
M-am aşezat cu ea în bancă. Sporovăiam nimicuri în pauze, fleacuri, acel gen de discuţii care se poartă când doreşti să cunoşti pe cineva. Vorbeam mai mult eu. Mă asculta cu interes. În acei ani, ne-a legat o prietenie destul de strânsa. Am crezut că o cunosc. Era o fire veselă, spontană. Reuşea să se facă îndrăgită de toţi. Spunea lucrurilor pe nume fără teama că i-ar putea prejudicia. Fiind o fire voluntară, nu prea ţinea cont de reguli şi convenienţe. Pentru ea totul părea uşor. Nu de puţine ori, spre ruşinea mea, în adâncul fiinţei o invidiam. Trecea foarte uşor peste eşecuri sau succese. În anumite situaţii avea o maturitate extraordinară, în altele, o naivitate excesiva. În toţi acei ani nu m-am întrebat care era liantul prieteniei noastre. Eu cochetam cu scrisul, scriam chestii naive, specifice adolescenţei, Rada citea enorm, săptămânal venea cu braţele încărcate de cărţi de la bibliotecă. Nu am ştiut niciodată cum reuşea să-şi facă timp pentru lectură, nu-şi neglija nici temele, lecţiile. Spunea mereu: „ Un om are nevoie de hrană spirituala. Unii se hrănesc spiritual socializând ,alţii citind tot ce le pică în faţă.”
Viaţa ne-a despărţit cărările. Mulţi ani nu am ştiut nimic despre ea. Nu am bănuit că prietenia din anii de liceu a însemnat o încredere imensă.
Am reîntâlnit-o după douăzeci de ani întâmplător, pe stradă. Nu-mi venea să cred cât de puţin s-a schimbat. S-a maturizat, avea mici cute în jurul ochilor, aceeaşi privire stranie, doar surâsul obosit. Suplă, având o frumuseţe naturală, ochii îşi schimbau culoarea în funcţie de dispoziţie. Părul de un castaniu închis cu reflexe arămii. Nu avea fire cărunte, nu avea nevoie de farduri ori mici trucuri pentru a arăta bine. Nu m-am putut abţine să nu o invidiez. Cu un firesc natural, de parcă cei douăzeci de ani nu ar fi existat, făcând o punte peste timp, m-a invitat la o cafea. Ne-am dus la o terasă, preţ de o oră am depănat amintiri, trecând în revistă tot ce am făcut în anii când nu ne-am văzut, fără să-mi dau seama că ea mă asculta ca altădată. Ne-am dat numerele de telefon, adresele, cu promisiunea de a tine legătura. Prinsă cu problemele cotidiene, timpul s-a scurs. Nu am căutat-o, la fel ca în trecut, deşi mă gândeam, din comoditate am aşteptat un prim semn din partea ei. După câteva luni am încetat a mă mai gândi la ea. Nu mă aşteptam, crezând că uitase si ea dar am primit un colet şi o scrisoare.

Draga mea,

De la ultima noastră întâlnire, m-am gândit la tine mult. Ştiu, nu am fost cinstită cu tine, deşi te-am iubit mult, am lăsat să cunoşti doar o anume parte a caracterului meu. Cea superficială, faţada. Nu o lungesc, iţi trimit câteva caiete în care este viata mea, să mă cunoşti.
Iţi apartin, sper că te-ai lecuit de febra de a deveni scriitor. Îţi încredinţez taina vieţii mele. Trebuia, simţeam nevoia să o fac pentru a mă elibera.

Rada

Am citit şi recitit caietele Radei. Nu-mi venea să cred a fi verosimil conţinutul lor.
Mi-am dat seama cât de puţin o cunoşteam. Citind o regăseam şi totuşi alta, am descoperit acea parte misterioasă care o făcea diferită. Nu ştiu de unde a avut puterea de a trece prin atâtea încercări. Prin ce minune a reuşit să ţină totul în ea. Nimeni nu a bănuit drama prin care a trecut. Multe colege, uneori, am fi dorit să fim în locul ei. Nu trecea neobservată, nu trebuia să facă nimic, avea un fel de magnetism, de care nu era conştientă, se implica în orice cu o uşurinţă uimitoare, părea totul este o joacă pentru ea, admirată, iubită de toţi. Puţini cei care nu o agreau. Pe aceia-i ţinea la distanţă, nu erau compatibili, oricât s-ar fi străduit să-i câştige simpatia, îi ignora şi pornea înverşunarea împotriva ei. Nu se purta altfel decât noi, doar că era deosebită. Nu ştiu cât conştientiza asta, îmi amintesc, profesorii nu o pedepseau foarte aspru, îi acceptau anumite "lucruri" care pentru oricare altul ar fi însemnat un dezastru. Avea o uşurinţă de a ieşi din impas, pe care puţini o au. Nu ştiam atunci multe. Caietele aveau să-mi desluşească complexitatea caracterului Radei.
După frământări iată-mă aşadar în faţa calculatorului. Nu am veleităţi de scriitor. Dacă nu era ea, nu aş fi scris niciodată. Nu am mustrări de conştiinţă relatând aceasta poveste.
Caietele Radei m-au bulversat. Mă simt măruntă şi egoistă. Am considerat-o ani în şir superficiala.

Referitor la începutul povestiri tale: asa este, prieteniile se leagă mai usor în perioada aceea iar acele prietenii sunt si cele mai trainice. Ori eu mă însel?

Mintea m-a dus imediat la poezia lui Coşbuc. Şi, din începutul povestirii tale, pare că se lipesc multe.

http://ro.wikisource.org/wiki/Rada

Emil Condor a scris:

Referitor la începutul povestiri tale: asa este, prieteniile se leagă mai usor în perioada aceea iar acele prietenii sunt si cele mai trainice. Ori eu mă însel?

nu te inseli Emil, avem la acea varsta o deschidere pe care cu timpul o pierdem... poate acumuland dezamajiri suntem mai rezervati, depinde foarte mult si de personalitatea fiecaruia.

Anahoret a scris:

Mintea m-a dus imediat la poezia lui Coşbuc. Şi, din începutul povestirii tale, pare că se lipesc multe.

http://ro.wikisource.org/wiki/Rada

Cosbuc este printre preferatii mei... multumesc pentru link, am recitit-o cu placere...
cand am ales numele personajului cred ca fara sa vreau am facut o legatura, povestea insa este adevarata, Rada este o persoana reala.

Te cred! Ţi-am scris doar pentru că, aşa cum ai văzut, m-a "fulgerat" asociaţia.
Şi... mai bine scrie, nu mai pierde timpul discutând cu mine!

Fragmente din caietele Radei*

Mijlocul lunii februarie, este o dimineaţă senina şi rece, duşmănoasă, nu prevesteşte nimic bun . Zăpada s-a topit de mult, s-a dus odată cu sărbătorile de iarna luând cu ea parcă şi bucuria copilăriei. În odaie focul arde jucăuş în sobă, pe plită o oala cu apă la încălzit pentru spălat rufe, în alta fierbe mâncarea, tata-i în curte taie lemne, mama deretică prin casă iar Maria se joacă pe mormanul de rufe, pregătite pentru spălat. Stau la masa de lângă geam, îmi pregătesc lecţiile, temele pentru şcoală. Am nevoie de un caiet, mi s-a umplut cel vechi. O rog pe mama să-mi dea bani să cumpăr altul. Îmi răspunde cu gândul aiurea.
- Cere-i tatălui tău ...nu vezi câtă treabă am!?
Vreau să ies .Tata tocmai intră aducând un braţ de lemne. Mama aplecată deasupra sobei s-a ridicat făcându-i loc.
- Dă-i bani Radei, să-şi cumpere caiete ... mânca-le-ar focul, vrea să devină filozof, toaaată ziulica cu nasul în cărţi. Parca nu este alt rost în viaţă! Să mă ajute cu ceva, de acum e mare.
Încep să plâng, tata s-a întors lovind-o cu palmele peste faţă.
- Nu mai blestema femeie! …gata cu blestemele... să nu te mai aud, că nu ştiu ce-ţi fac !!!
Tata a ieşit, mama după el purtată parcă de un duh rău. Îi aud cum se ceartă, cum îşi aruncă vorbe grele ... linişte, întră amândoi, mama-mi dă bani.
- Du-te de-ţi cumpără caiet, fuguţa că-i frig. Eu am să mă odihnesc, sunt obosita.
A luat-o pe Maria în braţe aşezându-se pe pat.
Mă stăpâneşte un sentiment ciudat, o linişte sinistră, pe care nu am mai perceput-o nici o dată, un fel de sfârşit şi nou început, mă îmbrac cu gândul la teme şi plec. Tata iese odată cu mine. Are şi el un aer ciudat, nu ştiu cum, un fel de presimţire rea, pare îmbătrânit, sfârşit, cumva parcă zădărnicia a pus stăpânire pe pământ. Alerg la magazin, însoţită de o senzaţie nedefinită că e pe cale să se întâmple ceva.
Ajung acasă, nimic nu s-a schimbat. Tata stivuieşte lemnele tăiate, mama cu Maria în pat, pe jos maldărul de rufe. Mă cuprinde un soi de îngrijorare, timpul parcă s-a oprit în loc … şi liniştea care nu prevesteşte nimic bun, se aude doar clipocitul apei care fierbe, mă aşez cuminte la masă, gândind: mă apuc de lecţii, totul va reveni la normal, voi scăpa de acea stare nedefinita, acel ceva ce pluteşte parcă în jur.
Nu ştiu cât timp a trecut, o aud pe mama strigând:
- Raaadaa… du-mă afară!!!... ochii!... ochii mei ...nu mai văd. Cheamă-l pe tata.
M-am speriat de moarte, ceva din vocea mamei îmi spune că nu e bine, e şi ea stăpânită de o spaimă grozavă, cum nu mai simţisem nicicând. Maria a începe să plângă, tânguindu-se:
- Mama ....maamaaa...vleau maamaaaaaaa…
Tata intră ca o furtună - auzise sau doar simţise chemarea mamei - o ajută să meargă afara. O aşează pe pământul îngheţat, întrebând-o cu vocea gâtuita de spaimă şi tandreţe:
- Ce te doare femeie, ce te doare?
- Rada, adu o pătură, ceva, orice să nu răcească.
Alerg în casa şi apuc la întâmplare prima haină găsită, neţinând cont de lacrimile şi ţipetele Mariei cu tânguirea ei jalnica, parcă aducătoare de moarte. Afară, mama… tata o mângâie cerându-şi iertare, luându-şi la revedere în acelaşi timp. Este prima dată când văd lacrimi în ochii tatălui meu.
…îşi revine, mă chemă:
- Rada, să fi cuminte, să asculţi de tata, ai grija de Maria şi băieţi. Eşti mare acum… să fi cuminte!
Simt în glasul mamei atâta amărăciune cât poate cuprinde o viaţă de om, este un soi de îmbărbătare amestecată cu vină, ştia că ne părăseşte…
Urmează clipe cât o veşnicie, se aşterne iar liniştea. Linişte care ne cuprinde pe toţi, un soi de împăcare amestecată cu speranţă că răul a trecut, că a fost doar un duh rău care ne-a bântuit fâlfâindu-şi aripile deasupra casei.
- Mă simt bine …să intrăm în casă… sunt doar obosită… obosită, atâta doar… obosită.
Tata o sprijină cuprinzându-i umerii cu braţele. Ne îndreptăm spre intrare gândind, ce bine că a trecut! Nu trecuse, în uşă mama scoate un urlet neomenesc.
- Mor, copiii mei !!! .... tu - adresându-se tatei - tu ... să ai grijă.
Atâta durere cuprinde acel ţipăt încât mi-e teamă că n-am să-l uit niciodată. Sunt paralizată de spaimă, picioarele nu mă ascultă. Rămân buimacă. Simt doar spaimă. O frică nesfârşită pune stăpânire pe mine. Nu mai aud, nu mai văd nimic. Nu ştiu de cât timp stau aşa. Tata mă trimite la un vecin.
- Du-te la vecina, roagă-o să cheme doctorul, … spune-i că îi este rău mamei…
Nu plâng, în ochi nici o lacrima, sufletul mi-e paralizat de grozăvia ce se întâmplă. Acţionez ca o maşinărie, golită de gânduri şi simţăminte, spun întruna:
- Moare mama… moare mama… moare mama…
Medicul chemat constată decesul - comoţie cerebrala!
Vestea s-a răspândit. Urmează forfota, întrebările, bârfele şi adevărul spus, pe jumătate, de babe în colţul gurii.
- El a omorât-o ...
- Aseară n-a avut nimic, poate doar o presimţire rea ...
- Da, dar spunea că nu ştim când închidem ochii... poate mâine ...
- Hee!...daaa …
Mă cuprinde ciuda şi neputinţa. Îmi vine să le strig :
- Ce aveţi de câştigat!? ... Cunoaşteţi voi care este adevărul !? Dacă merge la închisoare cu noi cum rămâne? Va învia mama!? Nu…
Am să le-o spun? Nu. N-am să o fac niciodată.
Jalea a pus stăpânire pe întregul nostru univers.
Înmormântarea… a venit tot satul, rude din satele vecine, pe mulţi nu-i cunosc… străini curioşi ce-au plecat urechile la bârfe, au venit să-l vadă pe cel ce şi-a ucis soţia.
Tata-i pierdut, îmbătrânit peste noapte. Duce în suflet o vină şi o spaimă imensă. Mă priveşte cu rugă parcă:
- Tu ştii că nu am vrut, .... nu am vrut asta.
Stiu . Simt, de aceea nu spun nimic . Nu am nici un drept să judec ce s-a întâmplat. Povara faptelor, trebuie să o poarte singur până ce Dumnezeu îi va cere socoteală.

Anahoret a scris:

Te cred! Ţi-am scris doar pentru că, aşa cum ai văzut, m-a "fulgerat" asociaţia.
Şi... mai bine scrie, nu mai pierde timpul discutând cu mine!

nu-mi pierd timpul... imi face placere, altfel cum crezi?!
Gata, m-am executat...

spor la citit

Hmmm! Multă durere în sufletul tânăr de atunci!
Câti ani avea Rada? Era capabilă să îngrijească pe cei mici?

Poveste care te cutremură si îti arată că este multă suferintă în lume, nu doar cea pe care o porti tu (oricare din noi).

Îmi face o deosebită plăcere să te citesc!
Dar asta nici nu mai trebuie s-o spun căci o stii, deja.

Emotionanta poveste,am lacrimat

Foarte trista si cutremuratoare

Bine scrisa Lia,bravo

Emil Condor a scris:

Hmmm! Multă durere în sufletul tânăr de atunci!
Câti ani avea Rada? Era capabilă să îngrijească pe cei mici?

Poveste care te cutremură si îti arată că este multă suferintă în lume, nu doar cea pe care o porti tu (oricare din noi).

Îmi face o deosebită plăcere să te citesc!
Dar asta nici nu mai trebuie s-o spun căci o stii, deja.

citind continuarea, vei afla ce si cum...
Este povestea (viata) a unei femei deosebite cu un destin paradoxal.

Nu, nu trebuie sa o spui... ai facut-o si-ti multumesc!

rolia a scris:

Emil Condor a scris:

Câti ani avea Rada? Era capabilă să îngrijească pe cei mici?

citind continuarea, vei afla ce si cum...

Mi-am imaginat acest răspuns dar îl doream ca o confirmare. Multumesc!

ostrovna a scris:

Emotionanta poveste,am lacrimat

Foarte trista si cutremuratoare

Bine scrisa Lia,bravo

Geta, suflet sensibil, povestea Radei este trista intradevar

multumesc, povestea nu-i suficient de bine scrisa, inca nu am gasit formula cea mai buna pentru a o reda, de aceea o abandonez si o reiau de cativa ani facand completari si modificari.

Acum ma retrag, o seara de vis!
Noapte buna, tuturor!

Noapte bună, doamnă dragă!
Noapte bună tuturor de pe bătrânul continent!

Chiar dacă nu prea fac comentarii să ştii că sunt şi eu p-aproape.
Dau cu ochiu' ca cercetaşii!
Noapte bună Rolia!

Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar citind pe forum proză şi poezii, am constatat că viaţa mea, cu viaţa ta, cu viaţa ei, cu viaţa lui au foare multe puncte comune. În anumite momente fiecare dintre noi a fost Rada, sau Ana, sau Ion... şi a stat la oglindă, sau pe drum, sau la horă, alături de dascăl sau dăscăliţă, sau o Zmărăndiţă, a furat o pupăză sau cireşe, a jucat la "nunta Zamfirei" sau a bocit la capul unuia ce s-a dus tăcut.

Fragmente din caietele Radei**

Ceea ce a urmat a fost o adevărată aventură. Am părăsit satul, paradisul copilariei apuse şi tot ce am întâlnit sau trăit după aceea, nu se poate compara cu starea de bine şi împăcare din acel loc şi acei ani. Mi s-au smuls rădăcinile, am fost transplantată într-un sol din care nu-mi mai puteam trage seva.

Călătoria a durat două zile, autobuzul, apoi trenul. E prima dată când văd, călătoresc cu trenul. Simt în nări mirosul greu de cărbune din gările unde schimbăm legătura. Forfotă, lumea pestriţă, grăbită şi gălăgioasă mă uimeşte şi sperie, nu semănă cu nimic din ce cunosc până acum. E dimineaţă devreme, ajungem în oraşul în care locuiesc fraţii noştri. Sunt sleita şi înfrigurată. Ceaţă şi umezeală, vântul şuieră duşmănos spunându-mi:
- Ce cauţi? Locul tău nu-i aici! Întoarce-te! Nu ştii nimic despre aceste locuri şi oamenii lor.
Legănarea tramvaiului hodorogit, zgomotul roţilor pe sine, mirosul greu, lume grăbită. Coborâm undeva la marginea oraşului. Trebuie sa ajungem la o fermă din apropiere.
Cu toată amorţeala pe care o simt, mă uimeşte peste măsură locul unde am ajuns. O întindere imensă, nici un deal sau mică denivelare, nu-mi vine să cred. Crescută intr-un loc de basm, înconjurat de dealuri împădurite şi poiene fermecate, acest loc străin e rece, neprietenos.
Îmi vin în minte frânturi din timpul călătoriei.
- Rada, ai grijă de Maria! Rada nu te îndepărta… vezi să nu te pierzi.
- Bine, am grijă – nerostit - vă simt starea de îngrijorare. Văd întrebarea mută din ochii fiecăruia "Oare cum ne vom descurca? Ce vom face cu ele?” Văd ochii răi, mustrători ai Florei ce mă urmăresc cu ciudă. „Voi îmi lipseaţi! …am eu copilul meu”
Diferenţa de vârstă considerabilă, ne face oare cumva străini? Suntem fraţi, ne iubim. Ori poate că ştiind asta, ceea ce simţim, credem ca e iubire. Poate sentimentul că aparţinem aceleiaşi "livezi", purtăm acelaşi nume, ne curge acelaşi sânge-n vene, ne va ajuta să depăşim greutăţile pentru început. Viata îşi va urma cursul. Maria-i prea mică să ştie ce se întâmplă. Nu cunoaşte pe nimeni. Plânge chemând-o pe mama. Ea nu vine să o alinte, luând-o în braţe să-i alunge spaimele. Maria mă chemă:
- Ada , Adaaa blaţe.
Realizez că nu am vărsat nicio lacrimă, cred că trebuie să fiu tare. Simt că dacă descătuşez baierul lacrimilor, nu mă voi putea opri din plâns. Nu este nimeni responsabil pentru ce se întâmplă, nu cer socoteală nimănui.

Cred că au greşit atunci când au hotărât să ne aducă aici, nu au fost pregătiţi pentru asta, se descurcă greu şi fără noi, dezrădăcinaţi şi ei, încearcă să se adapteze acestor locuri, poate s-au simţit datori. Irimia-i mai mult plecat la muncă, este şofer pe maşina directorului de la fermă. Flora, strigă, vorbeşte repezit, încearcă să pară prietenoasă, se amăgeşte lăsând impresia că se descurcă cu doi copii mici. O ajut cum pot, îmi fac temele cu Maria în braţe dar asta nu-i destul pentru ea, suntem o povară, orice fac o scoate din sărite, mă urmăreşte cu privirea încărcată de reproş.
Irina stă-n vecini, este însărcinată, poate de aceea nu locuim la ea, ne aduce mâncare şi dulciuri, când este singură ne cheamă la ea. Mergem însoţite de Flora şi Dorin, verişorul nostru, un copil anemic, râzgâiat şi rău, cu doar câteva luni mai mare decât Maria . Irina-i mereu tristă, ascunde că-i bătută de Valer, soţul ei, o brută ticăloasă ce aduce cu un urs, mic, îndesat, păros, cu ochii injectaţi şi respiraţia şuierătoare, mirosind veşnic a alcool. Nu-mi place, încerc să nu-i stau în cale, mi-e frică de el. Deşi Irina o duce greu ne priveşte cu milă, reproşându-şi, ascunzând neputinţa de a ne fi de ajutor. Zilele trec, sunt deja câteva luni de când suntem aici, cumva m-am acomodat, m-am obişnuit cu certurile dintre Irimia şi Flora. Încep să intuiesc răbufnirile şi atunci o iau în braţe pe Maria, ne ascundem într-un ungher să nu le stăm în cale.

Îmi lipseşte atmosfera caldă a casei noastre, mi-e dor de acel ceva ce domnea chiar şi atunci când tata şi mama se certau, cumva ca o zi senină de vară în care nori şi tunete aduşi de vânt întunecă cerul încărcând atmosfera dar ştii că odată cu ploaia norii şi tunetele dispar iar soarele străluceşte parcă şi mai puternic după furtuna iscată.

Încep să înţeleg, între Flora şi Irimia e acel amestec ciudat de iubire-ură, se ceartă tot mai des, zilnic, nu vor să recunoască dar ştiu că eu şi Maria suntem cauza neînţelegerilor.

Sunt din ce în ce mai puţine zilele bune în care Flora nu are toane şi pot şi eu să învăţ, să citesc liniştită, atunci se duce-n vecini şi Maria se joacă cu Dorin alergând prin casă.

S-a întâmplat, n-a fost vina nimănui. Maria în fugă şi-a atins coapsa de soba încinsă, o sobă artizanală, confecţionată din tablă, râsul s-a transformat în ţipete şi plâns:
- Auu, Adaaaa!!!… Adaaa mă doale! Vleau mama… hî, hî ,hî maaama… Ada, doale lău…
Sar speriată, nu înţeleg pentru început ce s-a întâmplat, îl prind de antebraţ pe Dorin, strângându-l cu putere:
- Ce i-ai făcut?! Spune diavol cu ochi! Ai lovit-o… muscat-o? Vorbeşte!!! … Maria, ce ţi-a făcut?... Tu nu ştii să te joci frumos… eşti plin de răutate ca vrăjitoarea de maică-ta. Vă urăsc!!! … Maria haide, spune-mi tu ce ţi-a făcut? Unde te doare? spune Radei… trece, las că trece… arată-mi Maria, nu mai plânge!!!
Maria printre sughiţuri de plâns îmi arată bucuţa stângă, acolo unde pantalonul dintr-un material supraelastic i s-a lipit de piele. Nu ştiu ce să fac, caut înfrigurată o foarfecă să decupez pantalonul şi încerc să-i curăţ rana cu apa oxigenată, aşa cum am învăţat la şcoală la lecţiile de prim ajutor.
- Dorin, nu sta… şi nu începe să urli diavol ce eşti, ştiu că tu ai împins-o! Fugi de o cheamă pe maică-ta, spune-i ce-ai făcut.
- Nnu, n nu eu… Ada nu celta… p’ec mama, u’ mama? Începe să bânguie speriat.
- La tanti Veronica, fugi nu te mai smiorcăi!
Într-un târziu, după clipe ce mi se par o veşnicie, apare Flora ca un taifun şi-şi revarsă veninul şi toată răutatea asupra mea:
- Rada ce-ai păzit!? Nu eşti bună de nimic… mi-aţi picat pe cap ca o pacoste!!! Toată ziua citeşti, nu faci nimic… măcar de soru-ta să ai grijă! Da’ tuuu! Nu. Stai cu ochii în cărţi. Degeaba copilă proastă! Eşti orfana, cine crezi că te va ţine la şcoală? Eu? Noi??? Nu. În nici un caz… avem noi pentru cine ne zbate, nu eşti tu aceea!!! Ta’c-tu, socru’ s-a spălat de voi pe mâini după ce a omorât-o pe soacra. Crezi că nu ştiu? Dacă taci… crezi că lumea nu vorbeşte? Phi drace, în ce neam de criminali am intrat!!!

Mă terfeleşte şi nu pot să articulez nici un cuvânt. Mă uit la ea cum-şi revarsă veninul asupra mea. Mă doare, cuvintele ei mă străpung ca nişte cuţite înroşite, ocările… modul în care sunt rostite, cu ură şi răutate, mă descumpănesc.

Sunt hotărâtă, îi spun lui Irimia că a venit vremea să plecăm acasă.
Uită de orgoliu, simte şi el că nu se mai poate şi după această întâmplare la ruga-mi repetată îl chemă pe tata.

E luna mai, au trecut câteva luni de când nu l-am văzut. Inima mi se strânge, se zvârcoleşte ca prinsă într-o gheară nevăzută. Tata a venit, aşteptase chemarea.
Este îmbătrânit, are privirea pierdută şi vorba şovăielnică, a devenit un om slab, pierdut, speriat. O ia-n braţe pe Maria mângâind-o uşor, sărutând-o pe creştet, ascunzând lacrima, emoţia revederii pe care nu o poate stăpâni. Mă mângâie pe obraji, aşteptând îmbrăţişarea ce nu vine. Îl privesc doar, buzele încep să-mi tremure, lacrimi reţinute atâta timp îmi scaldă ochii şi un sentiment de milă îmi coboară-n suflet. Milă pentru el, pentru mine, pentru noi toţi, frunze-n vânt desprinse de furtuna destinului.


Anii trec, eu şi Maria creştem, rănile se cicatrizează, durerea, dorul de casa… îmi lipsesc îmbrăţişările mamei, îmbărbătările tatei.

S-a dus şi tata. Nu mai este nici el. Nu i-am spus nimic. Îi spun acum, poate acolo unde este aude gândul nerostit…
- Iartă-mă!… În acea zi nefastă s-a rupt parcă toată pânza sentimentelor ce sălăşuia în sufletele noastre. Nu te-am urât nici o clipă, doar că, nu te mai puteam iubi la fel. A rămas doar mila. O milă imensă care s-a cuibărit în sufletul meu. Milă de care nu reuşesc să scap. Mila, pe care am revărsat-o asupra tuturor fără discernământ, care-mi va determina destinul, ştiu… poate nu e mila! O fi doar o înţelegere imensă.

Am citit-o cu lacrimi in ochi,excelent redai sentimentele,imagini si mai ales pe draguta de MARIA.

Mila e un sentiment pe care e greu sa-l descriu.

Lia ,o poveste coplesitoare sa mai scrii:)

Te pu Geta:)

Citesc cu plăcere si meditez la...

rolia a scris:

...frunze-n vânt desprinse de furtuna destinului.

Anahoret, Liviu, Geta, Emil sunteti draguti, mereu aproape, multumesc!

Aşa cum am cunoscut-o pe Rada în anii de liceu, nimic nu m-ar fi dus cu gândul c-ar fi trecut printr-o astfel de dramă, care din nefericire pentru ea, nu avea să fie singura. Povestea rar despre familie şi ai ei. Nu mi se părea nimic nefiresc, ştiam sau mai bine zis intuiam că nu-i place să o descos, de aceea mă mulţumeam cu puţinul pe care mi-l dezvăluia. Firea-i veselă, deschisă – credeam eu atunci - uşurinţa de-a pătrunde anumite aspecte ale vieţii, cumva, nefiresc de matur pentru acea vârstă, le puneam pe seama faptului că citea cu mult mai mult decât oricare dintre noi. Nu bănuia nimeni că viaţa ei era cu mult înaintea noastră-n trăiri şi evenimente ce-n loc să o dărâme, i-au întărit caracterul, amplificându-i pofta de viaţă. Niciodată nu se grăbea să pună „etichete” colegilor şi atunci când o făcea, nu se sfiia să o aducă la cunoştinţă persoanei. Evita stările conflictuale, răspundea scurt şi tăios oricărei provocări, indiferent din partea cui ar fi venit, profesori or’ colegi, nelăsându-se umilită rezolvând problema pe loc.
Râdea cu poftă, în hohote, chiar şi-n timpul orelor de curs, ca un copil, molipsindu-ne pe toţi de o potrivă cu râsul ei sincer, spontan, atunci când cineva spunea o trăsnaie. Nu suporta bârfa şi răutăţile gratuite, în schimb participa la toate şotiile puse la cale. Gândirea ei era un amestec ciudat de înţelepciune şi naivitate. Răspundea solicitărilor, credea în buna credinţă şi sinceritatea celorlalţi. Era de o simplitate înspăimântătoare, ţinea capul sus fără semeţie, avea un soi de graţie princiară, nimic din felul de-a fi nu te ducea cu gândul că-ar fi trait vre-o dramă. Băieţii îi dădeau târcoale însă ea-i trata camaradereşte, se făcea că nu ştie, sau poate nu ştia ce sentimente era-n stare să stârnească-n ceilalţi prin felul de a fi. Îmi amintesc de profesorul de româna, pedant, tânăr, înalt, de care eram toate amorezate-n vremea aceea în ciuda faptului că era un adevărat zbir. La el doar Rada reuşise să obţină note de zece. Nota cu cel mult şapte si avea o plăcere diabolică să dea nota doi. Ne privea cu ochii de un verde metalizat, micşorându-şi pupilele a ironie spunând:
- Brava, ai luat zece împărţit la cinci. Felicitări brav utecist!!! Tu esti viitorul... cu voi, prin voi se construieşte socialismul… patria are nevoie si de braţe de muncă în fabrici, pe şantiere…
Colegii din clasele paralele ne întrebau nedumeriţi:
- Ce-are băi Rada, chiar aşa de tocilară este? Nu-i oră de româna în care să nu fie dată exemplu. Ori „Dumi cel mult şapte”-i amorezat de Rada-fata cu pletele-n vânt?
- Ce-aveţi măi!? Aţi înnebunit?! Nu ştiţi ce vorbiţi!
- Păi, atunci cum mama noje şi tata brebenel de i-a dat zece?
- Dar voi de unde ştiţi?
- Nu v-am spus? Nu-i ora să nu o aducă-n discuţie, el ne-a spus. Ne face capul mare că nu citim suficient…că: „Rada, uite, citeşte , învaţă… ea de ce poate? a luat zece!”
- Si citiţi cât ea?
- Păi la ăsta, oricât ai învăţa nu-i suficient, găseşte el ceva să te încuie.
Participasem fără să vreau la câteva discuţii de genu’ şi am încercat să o fac atentă, iscodind-o.
- Rada ce crezi de „Dumi cel mult şapte”?
- Ce-ţi veni Ilinco!? Ce să cred? … să nu-mi spui că te-ai îndrăgostit şi tu de el!!?
- Da’ ce tu te-ai...?! Hahaha
- Fii serioasă! Ai înnebunit?! E profesor, tu!!!
- Şi ce dacă? Chiar nu-ti place?...
- Ca om, da. Îl respect, ştie să se facă temut… da-i prea mare, prea bătrân.
- Rada ţi-e frică de el?
- Nu. … dar n-aş vrea să-l prind în pasă proastă.
- Adică?
- Păi… la internat, când îl aud pe coridor mi se ridică părul pe mine. Are ceva milităros în el, parcă n-ai şti, răcneşte dacă cearceaful şi pătura pe pat nu-s întinse ca la cazarmă! …vorbesc fetele că nu se sfiieşte să-ţi tragă câte una după ceafă ori să-ţi lungească urechile de eşti în zonă şi ai patul răvăşit ori dormi când ar trebui să fii în sala de meditaţii.
- Am auzit şi eu, cine dracu’ l-o fi pus responsabil de internat? Da-i frumos tu! Chiar nu-ţi place deloc, deloc? Un pic măcar…
- De unde vrei să ştiu? Las-o baltă, dă-l încolo de gând idiot… mai bine spune-mi nu vrei sa mergem la teatru? Am auzit că se joacă o piesă nouă.
- Nu Rada, îmi pare rău, am alte planuri, merg pe munte cu Dan, Lili si Vio. Hai cu noi daca vrei.
- Bine, nu-i nimic. Am sa-l rog pe Emil, e băiat de treabă, îi place teatrul şi, cu el, cel puţin voi fi scutită de declaraţii stupide.
- Dar tu, chiar nu ştii!?
- Ce să ştiu Ilinco?!
- Păi, te iubeşte… toţi ştim. Cum de nu-ţi dai seama!?
- Vorbeşti prostii!!! Ilinco, ori te-ai tâmpit, ori esti tu îndrăgostită şi nu ştii cum să-mi spui. Hai, dă-i drumul, cine-i fericitul, Dan? Spune odată, nu mă mai zăpăci.

O urmăream cu câtă uşurinţă râde şi glumeşte, părea că ea nu ştie ce-i suferinţa, privea cumva egal, prin noi, pe lângă noi… copilă, adolescentă şi matură de o potrivă. Mi-era ciudă, mă intriga comportamentul ei. Aveam momente în care simţeam că o urăsc, îi uram calmul şi detaşarea, uşurinţa de a trece nepăsătoare peste lucruri care mie-mi păreau de o importantă cruciala. Pentru că nu reuşisem să o descos am început să-i urmăresc mai atent reacţiile, să pătrund cumva acel univers tainic al ei. Speram, bănuiam că-i îndrăgostită de cineva şi nu vrea să-mi spună, cum altfel putea rămâne impasibila la atenţia care i se acorda? Alteori bănuiam că se joacă cu sentimentele noastre, a tuturor. Avea aceeaşi privire deschisă, limpede ce mă descumpănea, doar uneori ochii-i scânteiau când vorbea cu „Dumi cel mult şapte”. Aşa s-a întâmplat şi-n ziua aceea când întârziind, am alergat ţinându-ne de mână pe coridorul lung pentru a ajunge la clasă şi profu’ a apărut cu catalogul sub braţ. Ne-am aşteptat la o săpuneala zdravănă, asa cum ii era obiceiul, dar el a privit-o pe Rada, ochi-şi pierduseră culoarea tăioasă, devenind blânzi, zâmbitori.
- Bună ziua, tovarăşe profesor… ştiţi am întârziat, n-o să se mai întâmple, am şoptit cu teama.
- Buna ziua… stai aşa puştiule. A rezemat catalogul pe pervazul ferestrei şi, şi-a scos piaptănul din buzunar trecându-l prin părul Radei. Aşa... să te văd acum, puştiule… împleteşte-ţi tu cosiţa cealaltă… asta o împletesc eu… eşti frumoasă, nu cred că ştii. Uitase de mine, cred că nici n-a văzut că aşteptam la doi paşi.
Mă uitam prostită. „Dumi cel mult şapte” zbirul, ne-a prins alergând pe coridorul şcolii, în întârziere şi nu zbiera… ba-i împleteşte părul Radei.
- De ce-mi spuneţi puşti, tovarăşe profesor? Nu sunt! Mă cheamă Rada. Roman Rada, nu pustiule…stiţi, îmi displace.
- Bine puştiule, fugi la clasă.
- Nu-mi mai spuneţi aşa, vă rog! De ce-mi spuneţi puşti? De ce nu pe nume?!
- Hai fugi… n-am să-ţi spun când vei creste.
- Am crescut, am un metru şaizeci, nu cred să mai cresc de-acum.
- Las’ că ai să creşti tu, pustiule...mai spuse râzând, apoi s-a întors aproape fluierând şi a întrat în sala de clasă unde avea cursuri.
Radei nu i se păruse nimic deplasat, pentru ea totul părea firesc de parcă „Dumi cel mult şapte” ar fi fost oricare dintre colegii care-i făceau curte si ea nu vedea, nu ştia, n-o interesa.

Alung amintirile şi reiau jurnalul Radei a nu ştiu câta oară. Lacrimi, regrete, un soi de remuşcare, de vinovăţie îmi inundă fiinţa fără un motiv anume. Citindu-i caietele îmi dau seama că viaţa m-a ferit de greutăţi. Cu toate acestea, nu mă sfiiesc, mă lamentez, pierd din vedere că am fost scutită de a-nvăţa de una singură, cu aripi frânte, zborul…

rolia a scris:

Anahoret, Liviu, Geta, Emil sunteti draguti, mereu aproape...

"Câmpul tău magnetic" e de vină!

Emil Condor a scris:

rolia a scris:

Anahoret, Liviu, Geta, Emil sunteti draguti, mereu aproape...

"Câmpul tău magnetic" e de vină!

Ups, ca sa vezi, mai ceva ca al pamantului daca-l simti de la asa departare...

Da, ai dreptate, în spirit, atractia se simte mult mai puternic, chiar si la depărtări din astea.

Emil Condor a scris:

Da, ai dreptate, în spirit, atractia se simte mult mai puternic, chiar si la depărtări din astea.

Emil, glumeam... sper doar, sa nu te fi ranit,
ma iarta... uneori am senzatia ca ne cunoastem.
Da, cred ca ai dreptate, spiritul nu cunoaste departarile...