Gabriel Garcia Márquez - Un veac de singurătate

Anahoret a scris:

Mi se pare că se reflectă o situaţie pe care o întâlnim în politica autohtonă, nu vi se pare? Politicieni noştri se luptă pe conflicte ale căror sens a fost uitat demult, însă nimeni nu vrea să capituleze. Când urmăresc dezbaterile politice la TV (oricare ar fi canalul), eu cel puţin, am senzaţia că sunt în secţia de terapie intensivă pentru fantome. Vouă nu vi se pare?

Urmaresti asa ceva? Stirile de la radio imi sunt suficiente. Nu pot urmari emisiunile politice de la tv. Nici cele de divertisment cu exceptia Carcotasilor, dar nici pe ei de la cap la coada. Cand sunt evenimente deosebite ca alegerile atunci mai fac cate o exceptie.

Acolo e atata joc de culise, afirmatii care maine vor deveni negatii...

Da, le urmăresc. Prefer canalele de ştiri (A3, Realitatea TV), cât de proaste or fi ele, celorlalte canale. Cu excepţiile de rigoare: emisiunile lui Cristi Tabără şi ale lui Dan C. Mihăilescu de la Pro TV, TVR Cultural, Cronica Cârcotaşilor (şi eu ) de la Prima, Discovery şi National Geografic, sau cele unde se rulează un film bun. Dar, de bază, sunt cele două canale de ştiri.

P.S.
Încep să mă uit la "The Fountain".

Anahoret a scris:

De ce am postat citatul de mai sus? Pentru neverosimilul situaţiei, pentru un gest care se poate vedea doar în romane. Am avut şi noi o "revoluţie" cu ceva ani în urmă. Poate vă mai aduceţi aminte că s-a constituit un fond numit "Libertatea", în care s-au vărsat cotizaţiile de la Partid şi alte sume de bani. Nu-mi amintesc ca cineva să fi cerut recipisă pentru banii aceia şi nu-mi aduc aminte ca cineva să fi eliberat un astfel de document.

In acest fragment situatia se deruleaza intre doua personaje, ambele presente si vizibile.

"s-a constituit" fondul Libertatea... "cine" l-a constituit? presupun ca a existat un cadru legal in care a fost constituit, deci niste dopcumente, pe care o persoana fizica le-a semnat. Cred... ma gandesc... altfel cum?
Sunt operatii bancare, care nu se pot derula fara documente.

Aurora, chiar că nu ştiu detaliile. Ceea ce cunosc este că, la data respectivă, s-a constituit acel fond (probabil la CEC, pentru că la începutul anului 1990 nu erau bănci private). Acolo, în afară de cotizaţiile pe care trebuia să le plătim la PCR în decembrie '89, au mai fost viraţi şi alţi bani pentru ajutorul... revoluţiei sau dracu-ştie-ce. Cel puţin aşa se spunea la TVR-Liberă.

Apoi, la vr-un an sau doi, au început să se dea în gât toţi FNS-iştii (la TVR, că era încă singurul post de televiziune) că au devalizat fondul. Toţi acuzau, nimeni nu se apăra, dar nici despre banii respectivi nu s-a mai spus nimic.

Tu ce concluzie poţi să tragi?!

Eterna politică

Se ajunsese la faza cea mai critică a războiului. Proprietarii liberali, care la început sprijiniseră revoluţia, încheiaseră alianţe secrete cu proprietarii conservatori pentru a împiedica revizuirea titlurilor de proprietate. Politicienii, care o dată cu războiul prinseseră cheag în exil, se desolidarizaseră public de hotărârile drastice ale colonelului Aureliano Buendía [...]

Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 180

Déjà vu

În vremea aceea convocă o nouă conferinţă a principalilor comandanţi rebeli. Găsi între ei câte puţin din toate: idealişti, ambiţioşi, aventurieri, declasaţi înăcriţi, până şi delincvenţi de drept comun. Exista şi un fost funcţionar conservator care se refugiase în insurecţie ca să scape de o condamnare pentru deturnare de fonduri. Erau mulţi care nici nu ştiau pentru ce se bat. În această amestecătură pestriţă ale cărei mobiluri atât de diferite trebuiau să provoace o explozie internă, se detaşa o personalitate tenebroasă de conducător: generalul Teofilo Vargas.

Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 181-182

În descrierea de mai sus parcă aş vedea partidele noastre politice. Oameni cu intenţii strict personale, printre care mai rătăcesc, probabil, câţiva idealişti. Iar funcţionarul... este parlamentarul nostru care a intrat sub cupola imunităţii pentru a scăpa de penal.

Demnitate

Ceea ce-l făcu să se indigneze la culme a fost vestea că preşedintele republicii voia să asiste la ceremoniile de la Macondo, pentru a-i decerna Ordinul Meritului. Colonelul Aureliano Buendía îi comunică, cuvânt cu cuvânt, că va aştepta cu adevărată nerăbdare această ocazie, întâtziată dar binemeritată, de a-i trimite un glonte în trup, nu pentru a-i răsplăti măsurile tiranice şi anacronice ala regimului său, ci pentru lipsa de respect faţă de un bătrân care nu făcea rău nimănui.

Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 235

Inspirat ai fost cu deschiderea acestui topic. Îl citesc cu plăcere.
Ar trebui ca el să constituie o sursă de inspiratie pentru altele de acest gen.
Zaraza am văzut că are unul cu citate. Felicitări la amândoi!

Timp

Trecuse atâta vreme de când soarele mumificase resturile pieii ultimului animal, încât lumea socotea sigur că proprietara şi servitoarea ei muriseră cu mult înainte de sfârşitul războaielor; dacă încă se mai ţinea în picioare casa, este pentru că n-au fost ierni aspre, nici vânturi pustiitoare în anii din urmă. Ţâţânile fărâmiţate de rugină, uşile abia ţinute de grămada pânzelor de păianjen, ferestrele sudate de umiditate, pavajul mâncat de buruieni şi flori sălbatice, în crăpăturile căruia se cuibăreau şopârle şi tot felul de gângănii, toate acestea confirmau versiunea potrivit căreia nicio fiinţă omenească n-a mai locuit acolo de cel puţin o jumătate de veac. Impulsiv cum era, Aureliano cel Trist nu mai avea nevoie de dovezi pentru a trece la acţiune. Izbi cu umărul în uşa principală şi lemnăria putredă se prăbuşi fără zgomot, într-un vacarm înăbuşit de pulbere şi materii lutoase de cuiburi de furnici. Aureliano cel Trist rămase pe prag, aşteptând să se risipească praful şi descoperi atunci, în mijlocul încăperii, pe acea femeie descărnată, îmbrăcată într-o toaletă din veacul trecut, cu câteva şuviţe rare de păr pe craniul pleşuv, dar cu ochii mari încă frumoşi, din care se stinseseră ultimele stele ale speranţei şi cu pielea obrazului crăpată toată din pricina aridităţii şi singurătăţii. Cutremurat de această vedenie din cealaltă lume, Aureliano cel Trist abia observă că femeia ţintea asupra lui un pistol foarte vechi.

— Vă cer iertare, murmură el

Ea rămăsese de piatră în mijlocul acestei încăperi plină de vechituri, măsurându-l amănunţit pe uriaşul cu umerii pătraţi, cu tatuajul de cenuşă pe frunte şi, printr-un nor de praf, îl văzu prin ceaţa din alte vremuri, cu puşca de vânătoare pe umăr şi cu un şir de iepuri de câmp în mână.

— Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă ea cu o voce joasă, nu este drept să mi se aducă acum şi această amintire!

— Vreau să închiriez casa, zise Aureliano cel Trist.

Femeia îndreptă atunci pistolul ochind cu mână sigură crucea de cenuşă şi ridică cocoşul pistolului cu o hotărâre neclintită.

— Pleacă de aici, porunci ea.

Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 239-240

Citatul de mai sus reprezintă unul dintre tablourile care m-au fascinat în romanul lui Márquez. Ca de fiecare dată, el nu îşi plasează personajele în afara timpului ci undeva între timpuri.

Pentru cine nu a citit romanul, Aureliano cel Trist este unul din descendenţii soţului celei care-i tintea crucea de cenuşă tatuată pe frunte. Bătrână şi uitată de tot satul, ea nu vede în strănepotul său fantoma soţului său; ea ţinteşte cu pistolul o amintire care nu-şi avea locul acolo: "îl văzu prin ceaţa din alte vremuri, cu puşca de vânătoare pe umăr şi cu un şir de iepuri de câmp în mână"

Sfântă Justiţie!

Citatul este ceva mai lung, dar merită citit! Măcar aşa, pentru un surâs amar!

Avocaţii senili, îmbrăcaţi în negru, care veniseră altă dată să-l asalteze pe colonelul Aureliano Buendia şi care acum erau autorizaţi cu puteri din partea companiei bananiere, nimiceau toate aceste acuzaţii cu ajutorul unor expediente care păreau de domeniul magiei. După ce lucrătorii au redactat un caiet plin cu doleanţe unanim aprobate, pierdură multă vreme căutând zadarnic să-l prezinte oficialilor companiei bananiere. De îndată ce cunoscu acordul la care au ajuns, Mr. Brown puse să se ataşeze la tren luxosul său vagon de sticlă şi dispăru din Macondo împreună cu reprezentanţii cei mai de vază ai întreprinderii sale. Cu toate acestea, câţiva lucrători îl descoperiră pe unul dintre ei în sâmbăta următoare, într-un bordel, şi-l puseră să semneze un exemplar din caietul cu doleanţe, în timp ce era în pielea goală cu femeia care acceptase să-l atragă în această cursă. Avocaţii, cu mutrele lor de înmormântare, au dovedit la tribunal că acest individ nu avea nicio legătură cu compania şi, pentru ca nimeni să nu se îndoiască de argumentele lor, puseră să-l aresteze pe uzurpator. Mai târziu, Mr. Brown a fost surprins călătorind incognito într-un vagon de clasa a treia şi-l puseră să semneze alt exemplar din caietul cu doleanţe. A doua zi, se prezentă în faţa judecătorilor cu părul vopsit în negru şi vorbind curgător spaniola. Avocaţii au dovedit că acesta nu era Mr. Jack Brown, superintendentul companiei bananiere, născut în Prattville, Alabama, ci un negustor nevinovat de plante medicinale, născut în Macondo, unde a şi fost botezat cu numele de Dagoberto Fonseca. După puţină vreme, în faţa unei noi tentative a lucrătorilor, avocaţii puseră să se afişeze în câteva locuri publice certificatul de deces al lui Mr. Brown, autentificat de mai mulţi consuli şi ataşaţi de ambasade, prin care se adeverea că în nouă iunie trecut a fost găsit la Chicago, zdrobit de o maşină a pompierilor. Sătui de acest delir hermeneutic, lucrătorii renunţară să se mai adreseze autorităţilor din Macondo şi merseră cu doleanţele lor până la tribunalele supreme. Acolo, iluzioniştii dreptului dovediră că reclamaţiile lor nu aveau nici o valoare pentru simplul motiv că compania bananieră nu avea, n-a avut niciodată şi nu va avea niciodată lucrători în serviciul ei, ci că se mărginea să-i recruteze ocazional şi în chip cu totul temporar. Aşa au fost risipite poveştile cu şunca de Virginia, cu tabletele miraculoase şi cu closetele de la Crăciun şi s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, înainte de a se proclama oficial, că lucrătorii nici nu există.

Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 327-329

Citat :

Citatul este ceva mai lung, dar merită citit! Măcar aşa, pentru un surâs amar!

Amaraciune zambitoare!

Din nou despre bărbaţi

Ursula încetă să se mai ocupe de ea. Altădată, când încă nu renunţase la ideea de a o recupera, de a o reda unei vieţi normale, căuta să o intereseze în problemele elementare ale vieţii casnice. "Bărbaţii sunt mai pretenţioşi decât îţi închipui, îi zicea misterios. Trebuie să găteşti neîncetat, să deretici mereu şi să suferi adesea pentru nimicuri, nici nu-ţi poţi închipui."

Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 258

Chiar dacă nu-mi place să recunosc, cam aşa suntem noi. Ceea ce mă nedumereşte este de ce ne suportaţi atâţia zeci de ani dacă vă chinuim în halul ăsta?

Idioţi

Când o văzu pe frumoasa Remedios costumată în regină, în timpul carnavalului sângeros, şi-a zis că este vorba de o fată extraordinară. Dar când o văzu mâncând cu degetele, incapabilă de a da un răspuns care să nu fie o minune a simplităţii duhului, ea nu regretă decât un singur lucru: că idioţii din familie aveau o viaţă atât de lungă.

Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 259

De fapt, citatul de mai sus mi se pare a fi mai degrabă definiţia vedetelor TV autohtone: ciumag, Brăileanca, Bahmuţeanu, Plugaru... să mai scriu?

Cam asta regret şi eu: că idioţii mass-media au o viaţă (mediatică) atât de lungă!

Deşertăciunea gloriei

În furia chinurilor sale, încerca în zadar să stârnească acele prevestiri care-i călăuziseră tinereţea pe cărări periculoase până spre deşertul dezolant al gloriei.

Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 264

"Deşertul dezolant al gloriei". Ce poate fi mai concis decât atât? Şi, uite aşa, gândul mă duce la slujba ortodoxă pentru morţi, unde se spune că "viaţa este un vis şi un fum". Ei, cred că aici avem, din nou, o temă existenţială!

A muri

— Vino să-l saluţi pe tatăl tău*, îi zise Ursula.
El se opri în faţa castanului şi putu constata că nici acest spaţiu vid nu mai trezea în el vreun sentiment de afecţiune:
— Ce spune? întrebă el.
— E foarte trist, îi spuse Ursula. Crede că vei muri.
— Spune-i, zise colonelul surâzând, că nu mori când trebuie ci când se poate.

Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 265
--------------------------------------------
* Tatăl lui Aureliano Buendía murise şi toată lumea îi putea vedea spectrul şi putea discuta cu el (în maniera în care Marquéz îmbină realul cu fantasticul în roman) mai puţin fiul său, Aureliano.

Diferenţe

Cam prin epoca aceasta [colonelul Buendía] fu auzit spunând: "Acuma singura deosebire între liberali şi conservatori este că liberalii merg la liturghia de la ora cinci, iar conservatorii le cea de la orele opt".

Cred că dacă am înlocui liberalii cu democrat-liberalii iar conservatorii cu social-democraţii am avea exact acelaşi tablou. Dovadă că "centura" politică a fost inventată mai demult şi că "imparţialitatea" politică este în spiritul nostru latin.

O altă faţă a gloriei

Ceilalţi, mai demni, mai aşteptau încă o scrisoare în penumbra carităţii publice, crăpând de foame, supravieţuind din mânie, mucegăind de bătrneţe în minunata murdărie a gloriei.

Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 267

Cred că asta este soarta tuturor eroilor. Când sosesc acasă sunt aclamaţi de mulţime şi fete frumoase le împart flori şi sărutări. Apoi (curând, foarte curând) cad în uitare şi îmbătrânesc uitaţi şi părăsiţi. Şi aici mă gândesc la veteranii noştri (câţi au mai rămas) şi la deţinuţii politici care încă se mai încăpăţânează să trăiască, spre disperarea autorităţilor... Şi la copiii ăia trimişi de iubiţii noştri aleşi prin Afganistan şi Irak ce ne vin acasă mutilaţi sau într-o ladă plumbuită. Prilej pentru Întâiul Cârmaci să mai verse o lacrimă.

Şi ultimul pe ziua de astăzi. Aici mi-a plăcut mult imaginea realizată de autor.

Umiditate

Atmosfera era atât de umedă încât peştii ar fi putut intra pe uşă şi ieşi pe fereastră, navigând prin aerul încăperilor.

Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 343