Gabriel Garcia Márquez - Un veac de singurătate

Inutilitatea preotului
...că niciun ţinut nu avea mai multă nevoie de sămânţa lui Dumnezeu, [părintele Nicanor Ravena] se hotărî să rămână încă o săptămână pentru a-i încreştina pe cei tăiaţi împrejur şi pe păgâni, să legalizeze concubinajele şi să împărtăşească şi muribunzi. Însă nimeni nu-i dădu atenţie. I se răspundea că, de ani şi ani de zile oamenii au trăit fără preot, rezolvându-şi problemele sufletului direct cu Dumnezeu, şi nu se mai simţeau vizaţi de blestemul păcatului strămoşesc.
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 89


Opţiuni politice
Cum Aureliano avea noţiuni foarte confuze despre deosebirile dintre conservatori şi liberali, socrul său i le explică în câteva lecţii. Liberalii, îi explica el, erau francmasoni: oameni cu porniri rele, partizani ai spânzurării preoţilor, a instituirii comuniei civile şi a legalizării divorţului, recunoaşterii drepturilor egale pentru copiii naturali ş cei legitimi, ai divizării ţării într-un sistem federal care i-ar răpi puterii centrale prerogaticele. Conservatorii, dimpotrivă, deţineau puterea direct de la Dumnezeu şi vegheau asupra stabilităţii ordinii publice şi a moralei familiale; ei erau apărătorii credinţei în Hristos, ai principiului autorităţii şiu nu erau dispuşi să îngăduie fărămiţarea ţării în colectivităţi autonome. Sentimentele sale umanitare îl făcură pe Aureliano să simpatizeze cu atitudinea liberală în privinţa drepturilor copiilor naturali, însă nu înţelegea cum se putea ajunge să se pornească război pentru nişte lucruri pe care nu le puteai atinge cu degetul. Socoti ca un exces faptul că socrul său ceruse să i se trimită, pe timpul alegerilor, şase oameni înarmaţi cu puşti, sub comanda unui sergent, într-un sat lipsit de orice pasiuni politice. Nu numai că soldaţii au debarcat, dar merseră din casă în casă pentru a confisca armele de vânătoare, cuţitele de înjunghiat animalele, până la chiar cuţitele de bucătărie, înainte de a împărţi bărbaţilor de peste douăzeci şi unu de ani buletine albastre cu numele candidaţilor conservatori, şi biletine roşii cu numele candidaţilor liberali. În ajunul alegerilor – don Apolinar Moscote în persoană citi o înştiinţare prin care se interzicea, de smbătă noaptea, timp de patruzeci şi opt de ore, vânzarea băuturilor spirtoase şi adunările de mai mult de trei presoane care nu aparţineau aceleiaşi familii. Alegrile trecură fără incidente. Încă de la opt dimineaţa, duminică, se instală în piaţă urna de lemn, păzită de cei şase soldaţi. S-a votat în libertate deplină, după cum putu constata însăşi Aureliano care a rămas aproape toată ziua în preajma socrului său, veghind ca nimeni să nu voteze decât o singură dată. La orele patru după-amiază, un duruit de tobe vesti în piaţă sfârşitul scrutinului, iar – don Apolinar Moscote sigilă urna cu o bandă de hârtie gumată peste care-şi depuse semnătura. În aceeaşi seară, în timpul partidei sale de domino cu Aureliano, dădu ordin sergentului să rupă banda de hârtie gumată pentru a face socoteala sufragiilor. Erau tot atâtea buletine roşii ca şi albastre, însă sergentul nu lăsă decât zece roşii şi completă diferenţa cu buletine albastre. Urna fu din nou sigilată cu bandă nouă şi, în ziua următoare, la ora nouă, porni spre capitala provinciei.
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 104-106



Reflecţii în faţa morţii
În zori, în urma unui consiliu de război constituit în grabă, Arcadio fu împuşcat la zidul cimitirului. În ultimele două ceasuri ale vieţii nu înţelese de ce îi dispăruse teama care îl chinuise din frageda copilărie. Nepăsător, fără să se preocupe măcar de a da dovezi despre noul său curaj, ascultă rechizitoriul interminabil al acuzaţiei. Se găndea la Ursula care în în clipa ceea avea să-şi bea cafeaua, sub castan, împreună cu José Arcadio Buendia. Se gândea la fiica lui de opt luni care încă nu avea un prenume şi la copilul care avea să se nască în august. Se gândea la Santa Sofia de la Piédad pe care o lăsase, în seara trecută sărând un cerb pentru dejunul de sâmbătă, şi-i era dor de părul ei curgând pe umeri şi de genenle care păreau false. Fără sentimentalism deşert, se gândea la toţi oamenii pe care-i cunoscuse, într-un bilanţ sever al socotelilor cu viaţa, şi începea să înţeleagă cât de mult iubea fiinţele pe care le urâse mai de mult.

..........................

În şcoala dărâmată, unde simţise pentru prima oară siguranţa pe care ţi-o dă puterea, la câţiva metri de încăperea unde cunoscuse incertitudinile amorului, Arcadio găsi ridicol acest formalism al morţii. De fapt, moartea nu-l interesa deloc, ci mai degrabă viaţa: încât, atunci când se pronunţă sentinţa, nu încercă un sentiment de spaimă, ci unul de nostalgie. Rămase mut până ce i se ceru să-şi exprime ultima dorinţă.

— Spuneţi-i soţiei mele, răspunse el cu glas tare şi clar, să-i dea fetiţei mele numele Ursula. Schiţă o pauză, apoi întări cele spuse: Ursula, ca bunica. Şi mai spuneţi-i că dacă copilul care se va naşte va fi băiat, să-l numească José Arcadiom nu în amintirea unchiului, ci a bunicului său.

Înainte de a-l duce la zid, părintele Nicanor voi să-l asiste.
— Nu mă căiesc de nimic, zise Arcadio şi se puse sub ordinele plutonului de execuţie, după ce bău o ceaşcă de cafea neagră.
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 130-131

N o t ă
– Din punctul meu de vedere, singurul care poate fi luat în seamă când face reflecţii în faţa morţii este Dostoievski. Ceilalţi... speculaţii. Dar mi-a plăcut construcţia imaginii.



Eternul feminin
— Nu mai pot aştepta, îi zise el [Pietro Crespi]. Ne vom căsă tori luna viitoare.
La atingerea mâinilor sale reci, Amaranta nu tremură deloc. Şi-o retrase pe a ei, ca un animal fugărit şi se întoarse la lucrul ei.
— Nu fi naiv, Crespi, zise ea surâzând. Nici moartă nu mă voi căsători cu tine.
Pietro Crespi îşi pierdu complet stăpânirea de sine. Începu să plângă fără pudoare, frângându-şi aproape degetele de disperare, dar n ureuşi să o înduplece.
— Nu-ţi pierde vremea, mai găsi să adauge Amaranta. Dacă într-adevăr mă iubeşti atât de mult, nu mai pune piciorul în casa aceasta.
Ursula crezu că înnebuneşte de ruşine. Pietro Crespi epuiză întreaga gamă de rugăminţi şi implorări. Ajunsese până la umilirile cele mai grele şi mai de necrezut. [...] În doi noiembrie, de ziua morţilor, fratele său deschise prăvălia şi găsi toate luminile aprinse, toate cutiuţele muzicale deschise, toate pendulele oprite la aceeaşi oră, de acum eternă, şi în mijlocul acestui concert dezordonat, îl descoperi pe Pietro Crespi în biroul sin fundul magazinului, cu vinele tăiate cu un brici, cu ambele mâini într-un bazin cu smirnă. [...] Amaranta nu-şi părăsi odaia. Auzi din patul ei suspinele Ursulei [mama sa], paşii şi murmurele mulţimii care năpădiră casa, urletele bocitoarelor, şi apoi o tăcere adâncă plină de parfumul florilor veştejite. Mulă vreme mai continuă să simtă mirosul uşor de lavandă care-l însoţea pe Pietro Crespi la lăsarea serii, avu însă destule puteri să nu se lase pradă delirului. Ursula o abandonă cu totul. Nici nu-şi ridică ochii pentru a se milostivi de ea, în după-amiaza când Amaranta intră în bucătărie şi-i băgă mâna în jeratecul cuptorului, până când durerile fură atât de mari încât nu mai simţi nimic decât duhoarea cărnii ei fripte. A fost un leac sălbatic împortriva remuşcărilor. [...] Singura urmă vizibilă a acestei tragedii era bandajul de voal negru pe care-l înfăşură în jurul mâinii arse şi pe care avea să-l poarte până la moarte.
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 119-121



Orgoliu
Într-o seară [colonelul Aureliano Buendía] îl întrebă pe colonelul Gerineldo Márquez:
— Spune-mi un lucru: tu pentru cine lupţi?
— Pntru ce să lupt, cumetre, răspunse colonelul Gerineldo Márquez, pentru marele partid liberal.
— Eşti fericit că poţi răspunde, îi spuse el. Cât mă priveşte pe mine, abia acum îmi dau seama că lupt din orgoliu.
— Asta nu e bine, zise colonelul Gerineldo Márquez.
Neliniştea lui îl amuză pe colonelul Aureliano Buendía.
— Fireşte, zise el. Însă, în orice caz, e mai bine decât să nu ştii pentru ce lupţi. Îl privi în ochi şi adăugă surâzând: Sau să lupţi ca tine, pentru ceva ce n-are sens pentru nimeni.
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 149[/size]


Neşansa nu cunoaşte greşeală.
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 140


"Să te zbaţi atâta, murmura colonelul Aureliano Buendía. Să te zbaţi atâta pentru ca, până la urmă, şase pederaşti să te împuşte fără să poţi face ceva!
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 141

Şi mai am, dar nu vreau să sperii lumea. Romanul are multe pagini!
Mai pun şi mâine!

Remarcăm cu plăcere un nou start din partea lui Anahoret si, personal voi încerca să fiu la înăltimea asteptărilor. La treabă fratilor!

Sufăr de claustorfobie! Nu mă lăsaţi singur, fraţilooooor!

Când crezi că esti "mai singur", atunci vei realiza cât de multi sunt în jurul tău, cu tine. Să vezi...

La asemenea texte lungi va trebui sa ai putintica rabdare cu mine...Le-am vazut de ieri si azi le-am citit.

zaraza26 a scris:

La asemenea texte lungi va trebui sa ai putintica rabdare cu mine...Le-am vazut de ieri si azi le-am citit.

Ştiu, Zaraza, nici eu nu mă încumet la foiletoane! Acesta a fost motivul pentru care am postat numai câteva dintre toate citatele pe care le-am scos dintr-un "Veac de singurătate". Diseară am să mai postez câteva, apoi am să mai pun altele la sfârşit de săptămână. Principalul este să avem timp să citim unii de la ceilalţi şi să discutăm pe marginea celor postate. Aşa, ca la o cafea între prieteni!

Mai postez o serie de citate din Gabriel Garcia Márquez.
Urmează să ne citim din nou pe la sfârşitul săptămânii.
Sper să vă placă.

Sfârşitul existenţei
În ciuda puterilor sale intacte, José Arcadio Buendía nu era în stare să lupte. Toate îi erau indiferente. Dacă se întorsese sub castan, n-o făcuse din voia lui ci, dintr-un reflex al trupului său. [...] în realitate singura fiinţă cu care de multă vreme putea să intre în legătură era Prudencio Aguilar*. Aproape redus la pulbere din pricina decrepitudinii morţii, Prudencio Aguilar venea de două ori pe zi să flecărească cu el. Vorbeau despre cocoşii de luptă. Îşi făgăduiau să organizeze o crescătorie de cocoşi magnifici nu atât pentru a se bucura de nişte victorii de care nu mai aveau nicio nevoie ci pentru a avea cu ce-şi trece vremea în duminicile plicticoase ale morţii. [...] Când era singur, José Arcadio Buendía se mângâia visând un şir nesfârşit de camere. Visa că se scoală din pat, deschide uşa şi că trece într-o cameră identică cu prima, cu acelaşi pat cu căpătâiul de fier forjat, cu acelaşi fotoliu de răchită şi cu aceeaşi iconiţă a Fecioarei Tămăduirii pe peretele din fund. Din camera asta trecea în alta exact la fel, la nesfârşit. Îi plăcea să umble astfel din cameră în cameră ca într-o galerie cu oglinzi paralele, până ce Prudencio Aguilar îl atingea pe umăr. Atunci se întorcea din cameră în cameră, se trezea pe măsură ce venea înapoi, parcurgea drumul invers şi-l găsea pe Prudencio Aguilar în camera realităţii. Dar, într-o noapte, la două săptămâni după ce a căzut la pat, Prudencio Aguilar îl bătu pe umăr într-o cameră intermediară şi rămase pentru totdeauna acolo, crezând că aceea este camera lui adevărată. În dimineaţa următoare, Ursula îi aducea micul dejun când văzu un om apropiindu-se pe culoar. Era mic şi îndesat, îmbrăcat într-un costum de postav negru, cu o pălărie tot neagră, enormă, trasă până peste ochii săi taciturni. "Doamne, gândi Ursula. Aş fi jurat că e Melchiade." Era Cataure; fratele lui Visitación, care părăsise casa fugind de ciuma insomniei şi despre care nu se mai aflase niciodată nimic. Visitación îl întrebă pentru ce s-a reîntors iar el îi răspunse în limbajul său solemn:
— Am venit la înmormântarea regelui.

N o t e
______________________________________
*După cum am precizat într-un citat anterior, Prudencio Agiular fusese ucis în tinereţe de către José Arcadio Buendía, în urma unui duel de onoare. Aşadar avem de-a face cu stilul lui Gabriel Garcia Márquez de a aduce morţii în cotidian ca şi cum ar fi fiinţe vii.
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 153-154


Constatare
Cel mai bun prieten este acela care a murit.
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 183


Ciudăţenii
A doua zi, însă, reveni în casă, perfect ras şi curat, cu mustaţa parfumată cu lavandă şi fără legătura însângerată. Îi aducea un ceaslov cu copertele încrustate în sidef.
— Cât de ciudaţi sunt bărbaţii, zise ea, negăsind să spună altceva. Îşi petrec viaţa luptând împotriva preoţilor, şi-ţi aduc în dar cărţi de rugăciuni.
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 178


Însingurarea puterii
Rătăcind în singurătatea puterii sale imense, începu să-şi piardă busola. Îl supărau locuitorii satelor învinse care-l aclamau: pentru el, erau aceiaşi care-l aclamaseră pe inamic. Pretutindeni întâlnea adolescentul care-l priveau cu ochii lui proprii, care vorbeau cu vocea lui, care-l salutau cu acelaşi aer de neîncredere care era şi al său pentru a le răspunde la salut, şi care ziceau că sunt fiii lui. Se simţi împrăştiat, repetat, şi mai solitar ca oricând. Dobândi certitudinea că proprii săi ofiţeri îl minţeau. Se luă la o ceartă imaginară cu ducele de Marlborough. "Cel mai bun prieten, obişnuia să spună pe atunci, este acela care a murit." Se săturase de incertitudine, de cercul vicios al acestui război veşnic care pe el îl găsea mereu în acelaşi loc, doar mai bătrân de fiecare dată, mai răvăşit, mai neştiutor al cauzei, al felului, al acelui până când. Întotdeauna se găsea cineva în afara cercului tras cu creta. Cineva avea nevoie de bani, cineva care avea un copil bolnav de tuse măgărească dau care dorea să adoarmă pe veci deoarece nu mai putea îndura gustul murdar al războiului, şi care, cu toate acestea, îşi aduna ultimele puteri, pentru a se înfiinţa şi a raporta: "Nimic nou, colonele". Iar acest nimic nou era lucrul cel mai îngrozitor din acest război care nu se mai termina: nu se întâmpla nimic.
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 183

Sâmbătă o să bag aspiratorul în Cameră şi am să pun de dimineaţă ibricul în tava cu nisip. Vă invit de pe acum la o cafea turcească şi la o bârfă literară!

Să aveţi o săptămână aşa cum vreţi voi!

Citat :

Constatare
Cel mai bun prieten este acela care a murit.

asta suna asa sinistru... nu-mi place!

aurora a scris:

Citat :

Constatare
Cel mai bun prieten este acela care a murit.

asta suna asa sinistru...

Dar adevărat: acela, cu sigurantă nu-ti mai face rău...

Emil Condor a scris:

aurora a scris:

Citat :

Constatare
Cel mai bun prieten este acela care a murit.

asta suna asa sinistru...

Dar adevărat: acela, cu sigurantă nu-ti mai face rău...

Prefer un prieten in viata...

Totusi, remarca personajului e extrem de subiectiva, izvorata din dezamagiri. E un caz singular pentru mine.

zaraza26 a scris:

Emil Condor a scris:

aurora a scris:

Citat :

Constatare
Cel mai bun prieten este acela care a murit.

asta suna asa sinistru...

Dar adevărat: acela, cu sigurantă nu-ti mai face rău...

Prefer un prieten in viata...

Totusi, remarca personajului e extrem de subiectiva, izvorata din dezamagiri. E un caz singular pentru mine.

Probabil, respectivul a experimentat multe dezamăgiri din partea "prietenilor" si făcea afirmatia aceea după experientele trăite.

De fapt, remarca asta crudă este rod al alenării provocată de prea multă putere. De aceea afirma că cel mai bun prieten este cel care a murit. Acela nu-l mai putea trăda. Uneori afirmaţia lui Buendia se potriveşte de minune şi în cotidian, aşa cum a remarcat Emil şi, bineînţeles, subsemnatul. Dovadă că mi-am notat citatul.

De fapt, în citatul următor, aveţi şi afirmaţia în context.

Anahoret a scris:

De fapt, remarca asta crudă este rod al alenării provocată de prea multă putere. De aceea afirma că cel mai bun prieten este cel care a murit. Acela nu-l mai putea trăda. Uneori afirmaţia lui Buendia se potriveşte de minune şi în cotidian, aşa cum a remarcat Emil şi, bineînţeles, subsemnatul. Dovadă că mi-am notat citatul.

De fapt, în citatul următor, aveţi şi afirmaţia în context.

Din punctul asta de vedere, toti mortii sunt cei mai buni prieteni...

Da, măcar şi pentru faptul că, despre morţi, nu vorbim decât de bine!

Anahoret a scris:

Da, măcar şi pentru faptul că, despre morţi, nu vorbim decât de bine!

Asa sa fie?!...

Este mai uşor să începi un război...

Spunând acestea, nu-şi închipuia că este mai uşor să începi un război decât să-l sfârşeşti. Trebui să se arate inflexibil şi sângeros timp de aproape un an pentru a constrânge guvernul să propună rebelilor condiţii de pace favorabile, şi alt an pentru a-şi convinge partizanii de interesul de a le accepta. În domeniul cruzimii, a ajuns la excese pentru a înăbuşi rebeliunea propriilor săi ofiţeri, care se opuneau la comercializarea victoriei şi sfârşi prin a se sprijini pe forţele inamice pentru a o scoate la capăt.
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 187

Mi se pare că se reflectă o situaţie pe care o întâlnim în politica autohtonă, nu vi se pare? Politicieni noştri se luptă pe conflicte ale căror sens a fost uitat demult, însă nimeni nu vrea să capituleze. Când urmăresc dezbaterile politice la TV (oricare ar fi canalul), eu cel puţin, am senzaţia că sunt în secţia de terapie intensivă pentru fantome. Vouă nu vi se pare?

Filosofie pe colţul unei recipise

Fără să se tulbure, colonelul Aureliano Buendía contrasemnă primul exemplar [al capitulării]. Nu apucă să-l semneze pe ultimul când apăru la intrarea în cort un colonel şi un rebel trăgând de căpăstru un catâr încărcat cu două cufere. [...] Era casierul revoluţiei pentru circumscripţia Macondo. Făcuse un drum obositor de şase zile, trăgând de catârul care murea de foame, pentru a ajunge la timp pentru armistiţiu. Ceremonios, cu o manieră exasperantă, descărcă cuferele, le deschise şi puse pe masă, una după alta, şaptezeci şi două de cărămizi de aur. Nimeni nu-şi amintea de existenţa acestui tezaur. În dezordinea ultimului an, când comandamentul central zbură în ţăndări şi când revoluţia degeneră într-o rivalitate sângeroasă între şefi, devenise imposibil să se determine vreo responsabilitate. Aurul rebeliunii, topite în blocuri acoperite la rândul lor cu pământ ars, scăpă de atunci oricărui control. Colonelul Aureliano Buendía puse să se includă cele şaptezeci şi două de cărămizi de aur în inventarul predării [...] Adolescentul firav rămase înfipt înaintea lui, fixându-l cu ochii săi senini, de culoarea mierii.
— Ce mai vrei? îl întrebă colonelul Aureliano Buendía.
Tânărul răspunse strângând din dinţi:
— Recipisa.
Colonelul Aureliano Buendía i-o întocmi cu mâna sa proprie
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 194-195

De ce am postat citatul de mai sus? Pentru neverosimilul situaţiei, pentru un gest care se poate vedea doar în romane. Am avut şi noi o "revoluţie" cu ceva ani în urmă. Poate vă mai aduceţi aminte că s-a constituit un fond numit "Libertatea", în care s-au vărsat cotizaţiile de la Partid şi alte sume de bani. Nu-mi amintesc ca cineva să fi cerut recipisă pentru banii aceia şi nu-mi aduc aminte ca cineva să fi eliberat un astfel de document.

Eternul feminin

În zilele în care venea în casă la dejun, colonelul Gerineldo Márguez rămânea toată după amiaza în veranda cu begonii să joace dame cu Amaranta. Ursula le aducea cafea cu lapte şi biscuiţi şi se ocupa de copii, pentru ca aceştia să nu vină să-i deranjeze. De fapt, Amaranta se silea să-şi reaprindă în inimă cenuşa uitată a pasiunii ei din tinereţe. Aştepta cu o nerăbdare care devenise insuportabilă zilele în care venea la dejun, după amiezele cu jocul de dame şi timpul zbura în tovărăşia acestui războinic cu nume plin de nostalgie, ale cărui degete tremurau imperceptibil când atingea pionii. Însă în ziua în care colonelul Gerineldo Márquez îi împărtăşi din nou dorinţa de a se căsători cu ea, îl refuză:
— Nu mă voi mărita cu nimeni, îi zise ea, cu tine mai puţin decât cu oricare altul. Îl iubeşti atât de mult pe Aureliano, încât te-ai căsători cu mine pentru că nu te poţi căsători cu el.
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 151

Metamorfoză

Generalul Moncada se aşeză pe pat pentru a-şi şterge ochelarii cu ramă groasă de baga cu pulpana cămăşii.
— Probabil, răspunse el. Dar ceea ce mă preocupă nu este că pui să mă împuşte, căci, la urma urmei, pentru oameni ca noi moartea aceasta este o moarte naturală. Ceea ce mă preocupă, continuă el, este că urându-i atât de mult pe militari, combătându-i atât de mult, gândindu-te atât de mult la ei, ai ajuns să semeni cu ei din toate privinţele. Şi nu există niciun ideal în viaţă care să merite atâta mârşăvie.

Îşi scoase verigheta şi medalia cu Fecioara Tămăduirilor, şi le puse alături de ochelari şi de ceas.
— În ritmul acesta, încheie el, vei deveni nu numai dictatorul cel mai tiranic şi mai sângeros din toată istoria noastră, ce vei pune să o împuşti şi pe cumătra mea Ursula, în dorinţa de a-ţi linişti conştiinţa.
Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 175

Anahoret a scris:

Când urmăresc dezbaterile politice la TV (oricare ar fi canalul), eu cel puţin, am senzaţia că sunt în secţia de terapie intensivă pentru fantome. Vouă nu vi se pare?

Ai dreptate! Nici nu mai stii cum să descrii nonsensul ce are loc acolo!
Terapie pentru fantome!