Nu mă gîndisem să-i propun poliţistului aceluia că-i dau maşina, numai să mă lase să intru în ţară. Sînt convins că ar fi acceptat dacă i-o dădeam gratis. Dar eu ştiam atunci un singur lucru. Dacă Dumnezeu a fost Acela ce vorbise cu gura mea atunci cînd i-am spus omului roş că indiferent de faptul că voi rămîne fără bani, fără benzină şi fără mîncare în Polonia eu tot voi veni înapoi în ţară cu tot cu maşină şi sănătos, cu siguranţă trebuia să se împlinească. Dacă socoteam bine, fără bani rămăsesem, şi fără benzină deasemeni, dar am ajuns pînă la graniţa cu România cu tot cu maşină. Şi ce dacă n-am avut de mîncare timp de o săptămînă? Şi ce dacă am îndurat un frig continuu în această perioadă de minus 25 grade? Eram perfect sănătos în continuare. Mă simţeam doar un pic obosit. Mai trebuia să ajung în ţară. Dacă Domnul împlinise pînă aici proorocia, trebuia s-o împlinească pînă la capăt. Eu nu ştiam cum, dar EL ştia. Fusesem la un pas de a fi împuşcat, dar comandantul acela n-o-ndrăznit să strige ,,Foc". Puteam să mor îngheţat, dar moartea se pare că fusese trimisă în concediu. Eu nu ştiu cum de am rezistat, dar am rezistat.
Ştiam precis că Domnul mă introduce în ţară, fără să fiu arestat şi nici amenda penală n-aveam s-o plătesc. Doar ştiam asta fără să-mi imaginez cum. Deci n-avea rost să mă frămînt degeaba. Ce era pregătit de Domnul pentru mine, trebuia să se împlinească obligatoriu. Vedeam şi eu cum se lăsa seara, iar eu mă aflam tot în Ukraina. De băieţi nu ştiam nimic. Nici nu m-am dus să-i caut. Oricum, eu cu de la mine putere nu aş fi putut trece graniţa. Iar dacă-i găseam pe băieţi nu mai puteam să-i oblig ca să meargă cu mine. Şi-aşa cheltuiseră o groază de bani tranzitînd Ukraina. Şi mă simţeam vinovat. Eu îi convinsesem ca să nu meargă cu autocarul de acolo din Warşowia. Şi după cît de mult timp trecuse, eram ca şi sigur că se aflau în România deja. N-avea rost nici să-i caut, nici să-i aştept. De fapt nici nu-i aşteptam, ci doar aveam răbdare ca Domnul să-şi pună în practică planul Său de a mă trece graniţa aşa după cum a vorbit cu gura mea.
Priveam la maşinile acelea momeală şi la poliţia de frontieră cum pescuia pe cîte un novice. Îi compătimeam, dar n-aveam cu ce să-i ajut. Unii dintre ei scoteau ultimii bani cîştigaţi din greu prin Polonia ca să-i mituiască pe poliţişti. Alţii mai cu experienţă, ştiind unde-i pichetul, mergeau direct, dădeau şpaga şi plecau repede mai departe. Şi poliţiştii treceau pe lîngă mine oridecîteori mergeau la pescuit. Priveau la mine cu tîlc, în sensul să iau exemplu de la cei care se descurcau. Dar de unde bani ca să le dau? că le-aş fi dat. Şi timpul trecea. Auzeam o voce care-mi spunea ,,încă un pic de răbdare şi vei trece graniţa". Dar de unde auzeam vocea? Nu era nimeni lîngă mine să-mi şoptească. Mai trece ceva timp şi iar auzeam vocea care mă încuraja să aştept. Deja mă obişnuisem cu aşteptatul, dar nu apărea nimic la orizont; nimeni nu mă lua de mînecă ca să mă treacă graniţa. Am adormit aşteptînd.
Nişte ciocănituri uşoare în geamul portierei m-au trezit. Erau băieţii care veniseră înapoi la mine. Se săturaseră să tot fie refuzaţi de şoferii maşinilor cu care ar fi vrut să treacă graniţa fără mine. Erau şi îngheţaţi de frig. Le era lehamite de atîta deşertăciune. Unul din ei îmi zice: -Nene, se vede treaba că tot cu dumneata trebuie să intrăm în ţară. Nu n-i s-o-ntîmplat niciodată ca acuma. Nici nu ne gîndeam că nu găsim pe nimeni care să ne treacă dincolo. Întotdeauna am găsit pe cîte cineva. Dar azi avem ghinion. Totuşi cu dumneata trecem. -Eu n-am nimic împotrivă. Problema e că n-am cu ce plăti o amendă de trei milioane de cupoane. Şi trebuie să plătesc la Cernăuţi, nu aici. Iar la bancă deschide tocmai joi. -Lasă nene că ne descurcăm noi. Vorbim noi cu poliţistul. Se duc ei la pichet, pierd timpul pe acolo vre-o oră, şi vin înapoi dezumflaţi şi revoltaţi. Poliţistul nu voia să discute cu ei, ci doar cu mine. Iar eu n-aveam cu ce-l mitui. Mi-au dat ei 50 mărci pentru şpagă. Nu ştiu dacă era echivalent cu trei milioane de cupoane, dar i-am pus şi eu în procesul verbal împăturit şi am intrat în pichet.
Văd poliţistul şi-i spun: -Las aici pe birou hîrtiile astea, te uiţi prin ele, şi-mi spui ce mai trebuie. Eu aştept afară. După 10 minute de aşteptare, iese din pichet zicîndu-mi că, amenda ca să fie anulată mai trebuie unsă cu încă 50 mărci. Cînd i-am adus de la băieţi, am căpătat actele. Atunci am întrebat dacă pot pleca mai departe, şi primesc următorul răspuns: -Da ce, ţi-am spus eu să rămîi? De aici încolo ne aştepta o nouă coloană de maşini înainte de a intra în vamă. Băieţii făcuseră cunoştinţă cu cineva care vindea cartuşe de Kent, Malboro şi BT, şoferilor amatori de ţigări bune. S-au dus la el ca să intervină la un vameş care să ne cheme în faţă, fără ca să mai aşteptăm la rînd. Nu ştiu cît au plătit, dar după ceva timp numa văd că sîntem învitaţi în vamă, în timp ce ceilalţi şoferi ne huiduiau, înjurănd şi fluierînd.
Fără să fim controlaţi am ajuns în vama românească. Aici poliţia de frontieră l-a verificat doar pe cel care avea duplicat de paşaport, mai amănunţit. Apoi au primit şi ei ceva bacşiş, după care zburdam pe asfaltul românesc cu 140 la oră fără să-mi pese că ar putea să mă prindă radarul. Aşa am ajuns la Roman, rămînînd iar fără benzină în rezervor. Şi nu îndrăzneam să le cer băieţilor nimic. Trebuia să mă descurc. Eram deja în România. Băieţii s-au sfătuit între ei, zicîndu-mi să trag maşina la un PECO. Acolo mi-au făcut plinul, mi-au umplut şi canistra, şi mi-au dat ăia 50 de mărci înapoi, plus încă 200 de mărci pe deasupra. Deasemeni mi-au lăsat şi suvenirurile din bagajele lor, felicitîndu-mă pentru curajul de care am dat dovadă, dar şi pentru faptul că nu le lipsea nimic din bagaje, considerînd că aş fi putut să cotrobăiesc prin ele cît lipsiseră ei. În căptuşeala rucsacurilor aveau şi foarte mulţi bani. Chiar mi i-au arătat ca să văd şi eu. Nişte hoţi profesionişti apreciau cuminţenia mea şi faptul că nu mi-a fost frică să mă avînt în necunoscut.
I-am dus pînă la scară aşa după cum promisesem. Apoi ne-am despărţit prieteneşte. În final am ajuns şi eu acasă, gîndindu-mă prin cîte am trecut, şi cîţi bani au cheltuit băieţii aceia ca să trecem împreună prin Ukraina. Făcusem un calcul estimativ ajungînd la concluzia că numai ce ştiam eu erau peste 900 de mărci. Plus ce mai cheltuiseră ei fără ştirea mea depăşiseră binişor 1000 de mărci. Ba chiar şi-au permis să-mi mai dea şi mie atîtea cadouri. La suma asta puteau veni lejer cu avionul de două-trei ori direct din Germania fără să treacă prin atîtea pericole. Dar ei n-au avut de ales. Ei erau pregătiţi de Domnul în mod special ca să mă aducă pe mine acasă. Ei au făcut voia Domnului fără ca să bage de seamă.
Sfîrşitul ,,Coşmarului".
Emil Condor
Numarul mesajelor : 22466 Varsta : 65 Localizare : mereu cu voi Data de inscriere : 23/08/2008
Subiect: Re: ACCENTE Lun 16 Feb 2009, 00:02
În sfârsit! Cosmarul s-a terminat. Ce aventuri nedorite ai avut si tu, fratele meu!
_____________________ _____________________ Esti ceea ce lasi în urma ta.(EC)
ACCENT
Numarul mesajelor : 785 Data de inscriere : 03/12/2008
Subiect: Re: ACCENTE Lun 16 Feb 2009, 07:52
Da, am afişat ultimul episod mai repede decît am estimat ieri. Azi voi afla ceva despre care aştept răspuns de ceva vreme. Dacă e de bine, vă anunţ pe toţi. Pînă atunci o mică pauză.
Dum 24 Aug 2008, 20:37 Scris de Administrator
Calendar
