Raportul dintre predestinare si libera vointa

Era... dar nu l-am zărit la timp. Nu-mi aminteam cum se numea topicul.
Eu căutam un topic care să aibă titlul ,,Liberul arbitru".

Dar tu ai ajuns deja în Mexic ? Că doar aşa spuneai pe undeva că ne vei răspunde numai după ce te stabileşti în Mexic. Şi io care te credeam.

Cînd n-o să mai vezi postări de-ale mele, atunci să ştii că deja am ajuns în Mexic.
Văd şi eu că mai durează. Dar nu depinde de mine. Eu m-am pregătit crezînd că trebuia să mă grăbesc.

Depinde de cum vrea Dumnezeu. Tu doar sa fii pregatit.

Ai perfectă dreptate Nicule.

Va supun atentiei/dezbaterii un extras din Cartea cărţilor (de Robert Charroux):

Nesupunerea genială a Evei

Omul - terestru sau extraterestru - este legat de materie prin componentele sale şi pare, dacă nu ceva desăvârşit, cel puţin o prelungire logică a evoluţiei.
Dar, în el, această evoluţie a căpătat un curent de o rapiditate excepţională: dezvoltarea sa intelectuală, conştientizarea, liberul său arbitru s-au ascuţit, manifestându-se conform unei progresii matematice, care deschide spirala de ascensiune până la un unghi apropiat de 180 de grade.
In această privinţă, apariţia omului s-ar situa aproape la limitele evoluţiei posibile înainte de a se confunda cu infinitul, adică, ar zice spiritualiştii, cu Dumnezeu.
Dacă este un animal, omul este incontestabil un gen superior, pentru că gândeşte, discerne binele de rău în funcţie de parametrii săi şi, mai ales, se revoltă direct împotriva naturii pe care pretinde chiar că o aserveşte.
Cu el începe era lui Lucifer, prinţul intelectualilor şi înger al cerului, care nu se temea, cel puţin în aparenţă, să contracareze planurile Domnului.
Putem înţelege prin asta că omul se identifică cu Lucifer şi vrea să se erijeze în stăpân al globului.
Geneza ne oferă o relaţie între conştientizarea de sine şi liberul-arbitru cu simbolul paradisului terestru.
Dumnezeu le interzisese să se atingă de fructul copacului cunoaşterii, dar, bineînţeles, Eva şi Adam au mâncat mărul!
Bineînţeles, deoarece era evident că drama era ineluctabilă şi voită. Dumnezeu ştia că porunca sa va fi încălcată şi probabil că hotărâse ca aşa să fie, ca în cazul revoltei lui Lucifer, dar prin voinţa personală a păcătoşilor.
în consecinţă, Adam şi Eva căpătau o conştiinţă, un liber-arbitru, iar Dumnezeu, renunţând în favoarea lor la o părticică din puterea sa, făcea omenirii întregi darul cel mai preţios.
De altfel, cum ar fi putut Creatorul să le acorde creaturilor sale cerul cu stelele, Pământul şi prodigioasa sa natură, dacă oamenii n-ar fi avut puterea să guverneze, să decidă, să ştie? Ce sens ar fi luat creaţia dacă evoluţia umană nu ar fi fost posibilă şi subînţeleasă?
Dacă ne imaginăm un moment o supunere pasivă a celor doi strămoşi biblici, ajungem la o concluzie lipsită de sens, la o situaţie aberantă, din care Adam şi Eva au ieşit cum nu se poate mai inteligent!
Dacă vrem să dăm dramei adevărata sa valoare, trebuie să-i lărgim interpretarea şi, în acelaşi timp, să dăm o altă semnificaţie revoltei lui Lucifer.
Această mitologie trebuie, aşadar, să se înscrie în contextul evoluţiei umane aşa cum o concepem noi, de când am fost hrăniţi cu... mere!

Destinul oamenilor

Biologii consideră că am ajuns la capătul aventurii noastre.
Acesta este, îndeosebi, punctul de vedere al lui Jean Rostand.
Or, această eventualitate, pentru care s-ar vrea să se arunce vina pe libe-rul-arbitru, iar acel nu formulat de omul eliberat la adresa legilor naturii ar putea foarte bine, dimpotrivă, să se înscrie în cadrul evoluţiei prevăzute.
Evoluţia noastră pare să ne fi dus până la limitele extreme permise cunoaşterii noastre. încă un salt, şi Lucifer s-ar identifica astfel cu Dumnezeu, iar omul, stăpânul Pământului, şi-ar extinde dominarea asupra cosmosului.
Este doar o ipoteză, dar ne putem gândi în mod logic că ciclul este aproape de sfârşit şi condiţionarea noastră biologică pledează în acest sens.
Omul vrea să stăpânească atomul şi să cucerească cerul, să resusciteze într-un fel războiul titanilor împotriva zeilor, dar titanii - ucenici-vrăjitori -riscă foarte mult să-şi grăbească astfel căderea, dacă iradierea le deteriorează în primul rând puterea de a procrea.
Potrivit opiniei savanţilor de la Institutul Vieţii1, după trei generaţii, pe la anul 2035, oamenii nu vor mai putea avea copii, poate doar monştri.
Să fie oare sfârşitul lumii?
Nu neapărat. Ştiinţa s-a comportat întotdeauna mai bine decât ne-am aşteptat de la ea, ceea ce ar putea să însemne că, chiar şi fără a da naştere la copii, oamenii vor găsi mijlocul de a perpetua specia.
Omenirea, sterilă, neputincioasă, se va întoarce atunci la caracteristicile iniţiale ale creaţiei: specie asexuată ca în cazul organismelor monocelulare.
Reproducerea ar putea să fie artificială sau oamenii, continuându-şi eforturile spre suprimarea morţii fizice, vor ajunge la nemurire şi vor retrăi epoca de aur, despre care tradiţiile ne spun că ar fi existat.
Regnul nostru se va dilua atunci în sublim, până la identificarea cu Dumnezeu, cum ar vrea părintele Teilhard de Chardin?