CAMERA DE WHISKY (II)

Mi-a plăcut cum au fost prezentate titlurile ştirilor de la buletinul de ştiri Europa FM ora 20.00. Citez aproximativ:
La vecini se poate; parlamentarii bulgari şi-au îngheţat salariile. -2°C la Bucureşti.

La noi e saturat totul, de-atitea minciuni s-au saturat si apele sa tot inghete...

Nu... s-au plictisit şi nu se mai dezgheaţă! Nu vezi ce iarnă lungă avem?

Cristina a scris:

La noi e saturat totul, de-atitea minciuni s-au saturat si apele sa tot inghete...

Subscriu mai ales acum ca avem un alt codoi sa nu zic cotoi:(

Nu, Geta, ăsta nu-i Codoi este
CH₃-CH₂OH

Sau, mai plastic spus:

Cod:

  H H
  | |
H-C-C-O-H
  | |
  H H

Anahoret a scris:

Nu, Geta, ăsta nu-i Codoi este
CH₃-CH₂OH

Sau, mai plastic spus:

Cod:

 
    H  H
    |    |
H—C—C—O—H
    |    |
    H  H

No ca m-ai bagat CEATA:))))))))))))))))))

Păi degeaba am soţie chimistă?

Anahoret a scris:

Păi degeaba am soţie chimistă?

A da am uitat ca nu mere mina-n mina cu metrologia:)

Noapte buna tuturor:)

Anahoret a scris:

Mi-a plăcut cum au fost prezentate titlurile ştirilor de la buletinul de ştiri Europa FM ora 20.00. Citez aproximativ:
La vecini se poate; parlamentarii bulgari şi-au îngheţat salariile. -2°C la Bucureşti.

La Bucureşti: gheaţă la mal, nu?

Emil Condor a scris:

Anahoret a scris:

Mi-a plăcut cum au fost prezentate titlurile ştirilor de la buletinul de ştiri Europa FM ora 20.00. Citez aproximativ:
La vecini se poate; parlamentarii bulgari şi-au îngheţat salariile. -2°C la Bucureşti.

La Bucureşti: gheaţă la mal, nu?

Emile ca la Harsova

... ca la noi!

"Ca la noi" o fi din acelasi trib cuuu... "ca la bal"?

Un titlu "interesant" în Adevărul de Timişoara:
http://www.adevarul.ro/locale/timisoara/Timisoreanul-Nicu-Covaci-Phoenix-Timisoara_0_224377777.html

chipurile Nicu Covaci "a acceptat" cetăţenia română, însă se dezice de Timişoara. În cazul ăsta nu ştiu cât eşti de român (chinez, papuaş, englez, austriac etc.) dacă te dezici de locul natal.

Dar asta este altă treabă. Pe mine m-a amuzat titlul articolului: "Timişoreanul Nicu Covaci, liderul legendarei trupe Phoenix, reneagă Timişoara"

Măi oameni buni, Phoenix este ca un mort îngropat, căruia i se mai fac parastase din când în când. Phoenix este legendă, nu legendară. Ea mai trăieşte doar în inima celor de vârsta mea. A încerca acum să o învii este ca şi cum, căsătorit fiind şi cu copii, te-ai întâlni cu iubita din liceu (şi ea la vreo 50 de anişori) şi aţi încerca să reaprindeţi "flacăra" adolescenţei.

E scârbos! Vorba Eminescului:
"Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici."

Unii, la bătrânete se bolunzesc.
O fi si Nicu Covaci printre ei...

A trecut ceva timp de la 1 martie, dar merită scris.

Eram cu fi-miu în piaţă şi alegeam mărţişoare. Tot mergând pe la tarabe am ajuns undeva unde erau expuse figurine de cihlimbar.
— Sunt semne zodiacale? am întrebat eu.
— Nu, sunt feng shui! îmi răspunde vânzătoarea.
Am rămas mască. Mărţişoare cu semnele zodiacale mai înţelegeam că, deh! sunt mai europene. Dar ce are feng shui cu tradiţia românească a mărţişorului... naiba să mă ia dacă pricep!

A apărut în "Dilema veche" nr. 316 din 04 martie 2010 un articol interesant, scris de o doamnă din diaspora. Din păcate a fost publicat în pagina destinată comentariilor cititorilor şi nu a fost postat pe website-ul revistei.

Am să-l postez aici – cu toate că este foarte lung – pentru că, cel puţin pe mine, m-a îndemnat la o lungă reflecţie, ca şi cum mi s-ar fi pus o oglindă în faţă. Cam aşa se vede România de astăzi:




Nr. 311: „De ce să rămîi în România“

Rămasul şi întorsul în ţară

Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă term că ai să găseşti - ca şi mine - o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată până şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu „gipane“ supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stâlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sânt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decât, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adâncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!... Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noima şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă - mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră - par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din câte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin. Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care „se descurcă“ e mereu grăbită, repezită, agresivă, în realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care „e bine şi aşa“, se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvântul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile-adinei, bărbaţii - aţâţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.

De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.

Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.

Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.

Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Ki-tsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mâinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor. Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi. Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punându-şi ca unic ţel banul - fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costa sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă. Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decât „dincolo“ la preţuri mai mari decât „dincolo“, la salarii mai mici decât „dincolo“.

Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mâinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapă. Cât mai mare şi cât mai repede.

Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că „nu e drept“. Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămân de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor. Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar - daca-mi permiţi metafora - la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sânt omor cu premeditare.

Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine sântem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gând să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decât interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferând inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferând să se lase conduşi. Direct în stâlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cât de cât normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă in acest război civil mocnit, dar generalizat sânt câteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gândire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţânează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sânt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputând comunica între ele, neputându-se uni şi acţiona în front comun, sânt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele binecrescute îşi acceptă marginalitatea, efectuând mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine. înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizând că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există. A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

Andreea Nicoleta SEPI andreeasepi@yahoo.com Regensburg



N. red: Sântem o enclavă în care nu ezităm să facem cunoscute idei ca ale dvs., de un totalitar pesimism străin dilemelor noastre. E felul nostru încăpăţânat de a crede că nu totul e pe moarte.

Anahoret a scris:

Nr. 311: „De ce să rămîi în România“

Rămasul şi întorsul în ţară

Anahoret a scris:

Nr. 311: „De ce să rămîi în România“

Rămasul şi întorsul în ţară
...

Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.

...

Într-o singură propoziţie, am uitat să fim "oameni", am uitat să fim "buni". Mă întâlnesc cu această "problemă", aproape în fiecare zi şi din partea colegilor şi a celor pe care-i servim.

Sună cumva a Bob Dylan şi mi se pare că are aceeaşi muzică angajată ca şi a lui.

Bob Dylan - The Times They Are A-Changin'
https://www.youtube.com/watch?v=vaDvSbLRL3s

Din păcate a fost dezactivată funcţia object şi nu pot posta direct clipul.

Te-am ajutat IO altfel.

abbilbal a scris:

Te-am ajutat IO altfel.

Sărut dreapta, Preacinstite!

Nu ţi-o dau că e murdară.