Străin şi călător

Străin şi călător ~ Episodul 1

După ce am venit din Polonia, au mai trecut 4 ani destul de complicaţi, pînă cînd a trebuit să vînd Dacia cu te miri cît. Era imposibil s-o mai ţin. Cheltuiam mai mult decît trebuia cu reparaţiile şi întreţinerea. Apoi mi-am cumpărat o altă maşină străină. Părea foarte bună, şi preţul fusese foarte convenabil. Numai că nu puteam s-o înmatriculez din cauză că erau modificate seria de la motor şi de la caroserie. Aşa că banii s-au dus pe apa sîmbetei, iar maşina am dat-o la cineva care a demontat-o pentru piese de schimb. Alţi bani nu mai aveam. De aceea a trebuit să reiau mersul pe jos.

Înainte de a vinde maşina, lucrasem undeva într-un domeniu ce-mi plăcea mult de tot. Mă dedicasem total. Orele suplimentare se adunaseră atît de multe încît puteam să plec în concediu jumătate de an. Mă aveam bine cu toţi şefii. Cînd a început să se clatine cifra de afaceri mi-am luat trei luni de concediu (din orele lucrate suplimentar). Cît timp mă aflam în acest fel de concediu eram pontat, urmînd să mă prezint doar la salar. Dar prima dată cînd m-am prezentat, am aflat că aveam contractul de muncă desfăcut pentru absenţe nemotivate. Directorul fusese schimbat, iar noul director nu voia să recunoască orele lucrate suplimentar. Şi nu m-o anunţat nimeni. Nici o contestaţie nu a fost luată în considerare. În felul acesta nici ordonanţă de urgenţă nu puteam să iau. Alţii s-au îmbogăţit de pe urma ordonanţelor vremii.
Eu din momentul acela începeam să mă prăbuşesc.

Scîrbit de deşertăciunea lumii acesteia preferam să mă ia Dumnezeu decît să fac umbră pămîntului degeaba. Dacă tot nu mă simţeam util, la ce folos să mai fi existat? Dar cum să-L înduplic pe Dumnezeu ca să-mi dea odihnă? Chinuiam şi sufeream parcă în zadar. Dacă toate strădaniile mele erau zadarnice, şi dacă tot ce agonisisem se risipea văzînd cu ochii, m-am decis pentru un pelerinaj prin ţară, căutînd să aflu ce-i cu mine, pe la mănăstirile şi bisericile ortodoxe existente [după ce trecuse mai bine de 10 ani de la revoluţia din 89].
Preţ de 100 zile, toată vara, am tot mers pe jos, doar cu cîteva schimburi strict necesare, fără bani, fără provizii, fără maşină. Eram hotărît să lămuresc odată pentru totdeauna cu Dumnezeu, ca să-mi spună şi mie pentru ce m-o adus în lumea asta de cunosc atîta sărăcie şi atîtea lipsuri, cînd alţii sînt ţinuţi să trăiască în îndestulare... chiar răsfăţaţi.
Ce însemnau 100 zile? Erau ceva mai mult de trei luni... adică 14 săptămîni şi două zile.

Pornisem la drum cu ideea să aflu dacă Dumnezeu avea nevoie de mine pe acest pămînt.
Dacă nu avea nevoie, nu m-ar fi ţinut 100 zile în viaţă şi muream. Dar dacă Îi eram de vre-un folos, puteam să aflu, deoarece avea să mă păstreze viu şi sănătos. Deci dacă depăşeam cele 100 de zile, rezulta că Domnul îmi purta de grijă pentru ceva special. Încă nu ştiam ce.
Aşa se face că am vizitat multe mănăstiri. La unele dintre ele ajungînd aproape epuizat, frînt de oboseală, rupt de foame. Dacă-mi asigura un loc de dormit, eram fericit.
Unii stareţi mă înţelegeau, alţi nu. Unii mă ţineau o zi sau două ca să-mi refac forţele. Alţii mă izgoneau, şi mă ameninţau să nu mai trec niciodată pe la ei, fiind obligat să plec mai departe fără o ţintă precisă.

Colindasem jumătate de ţară cînd am ajuns slăbit şi înfometat la o mănăstire din nordul ţării. Afară fiind o vreme rece şi ploioasă, hainele de pe mine puteam să le storc, atît de ud eram. Administratorul îmi oferise o cămăruţă unde m-am schimbat de haine. Am mîncat şi la cantină, măcar că trecuse programul pentru masa de prînz. Poate că era ora 16:00. Mi se închideau ochii. Nu mai puteam de somn. Cînd am terminat de mîncat mi-am pregătit un lighean cu apă ca să-mi spăl şosetele şi alte mărunţişuri. Pînă a doua zi aveau să se usuce.
De cum m-am aşezat în pat, numai ce m-am învelit cu pătura, că imediat am şi adormit.
Auzeam prin somn cum băteau clopotele. Nu ştiam de ce bat. Nici nu mă interesa. Voiam doar să dorm. După ce mersesem două zile (inclusiv noaptea dintre ele), continuu pe jos, cam 100Km în 35 ore, nu-mi mai trebuia nimic. Făcusem băşici la picioare, care sîngerau şi mă usturau...
Deodată, uşa se deschide violent, ivindu-se stareţul cu o flcă-n cer şi cu alta-n pămînt.
Speriat m-am trezit buimac, ca să aud următoarele:
-Măi bagabondule, da tu n-ai auzit clopotul ca să vii la vecernie? Clopotul bate de aiurea pentru tine? Adică eu fac slujba, şi tu nici n-o bagi în seamă? Unde te crezi tu aici, la pensiune? Ai impresia că dacă ai venit aici unde se agaţă harta-n cui, poţi să fii indisciplinat? Ai cinci minute să-ţi faci bagajul şi să pleci bagabontule! Marş de aici, cîine împuţit ce eşti!

Ce ştia el ce era în sufletul meu... La cît de agitat părea, nu mă aşteptam la nici un fel de conciliere. Şi nu dormisem decît un sfert de oră. Mi-am strîns repede lucrurile, m-am îmbrăcat, şi-am pornit din nou la drum prin ploaia mocănească care nu mai înceta. Fiind un strat gros de nori, seara se lăsa mai repede. Mă aştepta o noapte grea. Eram sleit de puteri.
Stareţul mă urmărea cu mercedesul nou-nouţ mergînd la relanti din urma mea ca să fie sigur că nu mă aciuez pe undeva pe lîngă mănăstire. Cînd eram destul de departe de mănăstire a făcut şi el cale întoarsă lăsîndu-mă să hălăduiesc prin întuneric de unul singur.
Cine ştie ce fel de inimă avea stareţul acela...
Aş fi vrut să dorm mergînd, că nu mă putem întinde pe jos din cauza ploii. Mergeam în neştire, închizînd ochii preţ de 10-20m ca să-i deschid iar pentru a nu nimeri în şanţ.
Eram ud leoarcă, şi bătea un vînt rece... iar alte haine uscate nu mai aveam.

Mai făceam semn la maşini, dar nu mă lua nimeni. Şi se înoptase. Era destul de tîrziu.
Un camion oprise special ca să mă ia. Şoferul, om cu suflet, zicea că merge undeva într-un sat, şi că mă duce pînă acolo. Poate mă găzduia cineva. Opreşte în apropiere de casa unor pocăiţi. Din punctul lui de vedere, ei ar fi trebuit să fie primitori de oaspeţi.
Am coborît tremurînd de frig. În cabina maşinii fusese cald.
Era o casă îngrijită şi cochetă. Sun la poartă. Văzusem lumină în casă. Iese un bărbat.
Numai cît i-am dat bună seara, că din casă mai iese şi nevastă-sa, o zgripţuroaică care se zgîia la mine certăreaţă din fire. Nu l-a lăsat pe bărbat să zică absolut nimic. M-a certat aşa ca la carte, măcar că nu i-am dat nici un motiv, considerînd că eram un cerşetor. La final îmi întinde 10 lei îndemnîndu-mă să plec. I-am refuzat categoric. Nu mai îmi trebuia nimic.
Bine că nu mai ploua.
Ieşind din sat, de-oparte şi de alta a şoselei erau căpiţe de porumb. La munte toamna îşi face apariţia mai devreme. Am desfăcut o glugă şi m-am băgat în ea. Acolo m-am încălzit şi-am adormit.

Era ziuă cînd m-am trezit. Hainele se uscase pe mine destul de şifonate. Ieşise soarele.
Părul şi barba crescuseră. Arătam ca o sperietoare. Ieşind la asfalt mergeam, dar nu ştiam unde. O maşină era parcată pe marginea şoselei. Şoferul mînca. A fost deacord să mă ducă undeva pe lîngă Baia Mare la un preot pe care-l cunoştea. Zicea că are har şi că lumea îl vizitează pentru tot felul de leacuri şi rugăciuni.
Am ajuns într-un sat unde se afla preotul. În curte erau trei maşini, din care una mi-a atras atenţia avînd număr de Arad. Nu ştiam de ce. Căutam discret să aflu cine-i propietarul, fără să întreb. Oricum trebuia să aştept ca să-mi vină rîndul la audienţă. După mine era o femeie de 55 ani cu o nepoţică frumoasă de 5-6 ani. Funcţie de cum se comporta fetiţa mi-am dat seama că era oarbă, chiar dacă avea nişte ochi minunaţi. I-am dat de înţeles femeii că o las înaintea mea ca să intre la preot. Eu şi-aşa nu aveam de ce să mă grăbesc.

Timpul trecea destul de greu.
La un moment dat femeia se duce la maşina aceea cu număr de Arad, pentru a scoate nişte fructe să-i dea nepoatei. În felul acesta am aflat a cui era maşina. Între timp, eu citeam într-un ziar ce l-am găsit pe o masă din cerdacul unde făceam anticamera. Ziarul era din Judeţul Bihor, şi la mica publicitate văzusem ceva interesant. Ar fi trebuit să ajung în Bihor, mă gîndeam eu, ca să mă prezint acolo. Cineva avea acolo o brutărie în Biharia şi-i trebuia un şofer să transporte pîinea la magazinele din împrejurimi. Problema era că nu aveam cu ce să ajung pînă a doua zi. Poate mai găseam valabilă oferta. Şi-aşa eram la finalul celor 100 de zile de pelerinaj. Dacă rezistasem atît de mult, însemna că trebuia să mai trăiesc. Deci trebuia găsesit ceva de muncă ca să-mi cîştig existenţa în mod cinstit. În rest se ocupa Domnul de motivul pentru care mă mai ţinea în viaţă.

Cînd a ieşit femeia cu nepoata ei de la preot, am rugat-o să mă ia şi pe mine pînă la Oradea dacă nu o deranjam. A zis că mă aşteaptă, deşi n-avea nici o obligaţie.
Preotul fuma plictisit ascultînd necazurile pe care i le povesteau cei care veniseră la el să lase un pomelnic sau cine ştie cu ce alte motive. Sigur că era nerăbdător să vadă că primeşte bani sau produse alimentare şi băutură. Eu n-aveam ce să-i dau. De aceea nici nu m-a ţinut mult. Îşi turnase un pahar cu vin pe care l-a băut dintr-o suflare. A notat ceva pe un caiet murdar, după care sfatul lui era să mai trec pe la el cînd am ce să-i şi aduc. Chiar să-i fac şi ceva publicitate. Cu alte cuvinte discuţia cu el se încheiase. Băgase mîna în buzunar de unde a scos nişte bani atît cît a prins cu două degete, şi mi i-a dat mie, ca să-mi prindă bine. Mi-a dat de înţeles să nu-i refuz, că nu se ştia cînd mai făceam rost de bani. Am ieşit optimist.

Femeia mă aştepta. Eram impresionat. Ar fi putut să plece fără să primească în maşină o sperietoare ca mine. Fiind pe locul din dreapta, observam atent cum conducea femeia. I se închidea ochii de somn. Condusese toată noaptea ca să ajungă la preot. Era foarte obosită. Şi dorea foarte mult ca nepoata ei să se însănătoşească ca să nu mai fie oarbă. Altfel copilăria ei se consuma în zadar. Nici şcoală nu putea să fregventeze... Am rugat-o să oprească şi să mă lase să conduc eu pînă la Oradea, iar ea să doarmă pe scaunul din dreapta. A fost deacord. Era conştientă de un potenţial pericol dacă adormea la volan. Mai întîi a vrut să se convingă că aveam permis de conducere. Apoi am condus eu. La un moment dat se trezeşte şi mă întreabă dacă mai este mult pînă la Oradea.
-Am trecut de mult de Oradea, îi zic eu. Ne apropiem de Arad. Nu v-am trezit. Vă duc pînă acasă, şi mă voi întoarce eu la Oradea cumva.
Nu m-a lăsat să plec pe timp de noapte. Zicea că nu mă puteam prezenta în halul în care arătam la brutăria aceea. M-ar fi refuzat din start. Ea era dispusă să mă lase singur în casă, să dorm. Îmi pregătise şi de măncare. Apoi a plecat la fata ei. Era sigură că nu voi fura nimic.

Străin şi călător ~ Episodul 2

Era o casă nemţească, mare, cu multe camere.
Mai întîi, rămas singur, am studiat din priviri toată casa. Apoi am intrat la baie (tuns, bărbierit, duşat). Mîncare era suficientă, frigiderul plin... un somn odihnitor fără griji.
Dimineaţă a venit femeia cu tot cu nepoată. Copila era de la o altă fată de-a ei care se afla în Elveţia. Din cauză că nu vedea nici nu se putea juca. Permanent trebuia să fie cineva în prezenţa ei. Bunică-sa era îngrijorată pentru viitorul nepoatei. Mi-a spus că aşa se născuse. Nu văzuse niciodată. Nu ştia ce-nseamnă a vedea. Totuşi simţea cînd se aprindea lumina, ori dacă ieşea de la întuneric la lumină. Ştia precis cînd era întuneric şi cînd era lumină.

Atunci am zis:
-Nepoţica dumitale se va face bine, dar nu mergînd pe la preoţi şi nici la vrăjitori. Nu va fi nevoie nici de doctori. Nu are nevoie de intervenţie chirurgicală. Este vorba doar de un microîntrerupător blocat. Dumnezeu îl va debloca cînd va fi oriunde în afara ţării. Bine ar fi să nu mai vină niciodată pe aici. Ştiu precis că aici în satul acesta este cineva care se foloseşte de vederea copilei. I-a furat-o încă din burta mamei sale cînd încă nu se născuse. Dar după trecerea graniţei nu va dura mult şi respectiva persoană va orbi, iar fetiţa îşi va recăpăta vederea. Vei afla, şi te vei minuna de ce-ai auzit de la mine. Îţi vei aminti cînd nepoata nu va mai fi oarbă. Atunci vei face legătura ştiind cine-i persoana care avea să nu mai vadă. Nu te mai uita la mine atît de mirată, că spun adevărul. Ştiu eu ce ştiu. Eu nu vorbesc de la mine. Voi pleca, şi vei uita de mine. Dar cuvintele astea le vei ţine minte. Nu te mint. Nepoţica se va însănătoşi, numai s-o scoţi din ţară.

Eram atît de sigur. O vedeam mergînd la şcolă putînd să citească şi să se joace. O vedeam şi studentă. Nu se putea să fie altfel. I-am zis femeii că nici ea nu va mai rămîne mult în ţară. Odată cu nepoata va pleca şi ea. Şi ea nu avea gînduri de plecare. Prefera să stea la casa ei.
Femeia voia să mă ajute ca să nu mai bat drumul pînă la Oradea pentru a afla amănunte despre brutăria din Biharia. Notasem telefonul. A sunat ea. Patronul deja îşi găsise şofer. Deci nu mai avea rost să merg pînă colo. Dar unde să plec? Nu puteam sta să deranjez prea mult.
Văzîndu-mă gînditor, femeia era dispusă să mă ajute chiar mai mult, şi zice:
-Rămîi aici, că eu şi-aşa locuiesc cu fiică-mea la Arad. Vei avea grijă de casă şi de grădină. Ai aici tot ce-ţi trebuie. Pînă-ţi găsesc eu ceva de lucru, vei citi Biblia. De cîte ori vin pe aici te ascult ca să văd ce ai învăţat. Dacă nu studiezi Biblia, nu te mai ţin aici.

Auzi ce aveam eu de făcut. Să citesc Biblia. Mai nimic altceva. Trebuia din cînd în cînd să culeg roşiile coapte din grădină. Mîncarea era asigurată... urma să am şi un servici...
Aşa au trecut trei săptămîni. Femeia venea şi mă asculta din Biblie, rămînînd impresionată de cum explicam. Fusese pe la o serie de denominaţiuni ascultînd predici, dar felul cum vedeam eu lucrurile i se părea deosebit, potrivindu-se cu ce simţea ea.
În final, cum vremea se răcorise destul de ameninţător, ar fi vrut să strice sobele pe care le avea, ca să-şi pună calorifere cu centrală proprie. M-am oferit eu să le demontez fără a strica cahlele de teracotă. Aşa am aflat ce era în interiorul sobelor, gîndind că aş putea să mă încumet la a face chiar eu sobe pe la cei care doreau.
Am dat un anunţ în ziar şi în două zile eram solicitat să fac mai multe sobe.

Aveam şi telefon mobil de-acuma. Îl cumpărasem cu banii primiţi de la preotul acela.
Făceam sobe cu preţuri mici ca să am clientelă. Munceam de multe ori şi noaptea. Oamenii se grăbeau avînd nevoie de căldură. Şi munceam din greu.
Stăteam cu chirie într-un sat unde predominau ţiganii. De fapt erau multe sate pline de ţigani. Mă înţelegeam bine cu ei. Dar păstram distanţa pentru că le ştiam apucăturile. Unii din ei, neavînd permis de conducere, mă angajau ca şofer. Aveau maşini, dar cum nu învăţaseră carte, nici nu puteau studia la şcoala de şoferi. Unii dintre ei, dînd şpagă grasă, se învîrtiseră şi de carnet, dar nu ştiau să repare şi nici să întreţină o maşină. De aceea le mai reparam eu.
Plăteau puţin, dar cum începuseră să mă cunoască, apelau la mine.
Erau mulţi care plecau prin Europa cu îndeletnicirile lor. Se-ntorceau cu mulţi bani lăudîndu-se cu modul prin care făcuse rost de ei.

Au trecut aşa două ierni.
Vara mergeam la munca cîmpului, la cules de cireşe, de căpşuni, şi tot soiul de munci necalificate. Pe vremea aceea ţiganii căutau mobilă veche prin sate. Le cupărau ca să le vîndă la tîrgul de antichităţi de la Timişoara. Făceau bani frumoşi. Iar eu le conduceam maşinile lor căpătînd doar cît să pot trăi de pe o zi pe alta. Şi rezistam.
Într-o zi, un ţigan venit proaspăt din Vest, mă întreabă dacă nu vreau să ies din ţară, că ar putea să mă ia cu el cînd mai pleacă. Şi pleca destul de des. Numai că eu nu aveam paşaport.
Paşaportul cu care fusesem în Polonia fiind expirat (termenul de valabiliate era de 5 ani) nu mai avea nici o valoare. Nici nu ştiam pe unde ar mai fi fost. Ca să-mi fac alt paşaport trebuia să-l dau pe cel vechi înapoi. Şi cum nu-l găseam, ar fi trebuit să dau anunţ la Buletinul Oficial, apoi să aştept vre-o trei luni, şi uite-aşa îmi pierea cheful de a mai pleca din ţară.

O familie de pocăiţi români mă invita mereu pe la ei ca să mai disutăm din Biblie.
Le-am zis şi lor despre faptul că n-aveam paşaport, şi că din cauza asta nu puteam ieşi afară din ţară, fiind obligat să suport consecinţele crizei economice care se prelungea enorm de mult. Ei nu aveau cum să mă ajute. Dar au jucat un rol important un pic mai tîrziu.
Calculasem bruma de economii, considerînd că puteam să-mi permit a merge cu trenul în Moldova, măcar să mă interesez despre cum aş putea să-mi fac alt paşaport, dacă nu-l găseam pe cel vechi pentru a-l preda. Mi-ar fi ajuns pentru bilet dus-întors şi-mi mai rămînea şi de cheltuială.
Ştiam că la sectorul ,,Paşapoarte" se făcea un fel de programare. Erai trecut pe o listă şi-ţi spunea cînd să te prezinţi cu fotografia şi cu chitanţele de la CEC şi de la Trezorerie prin care demonstrai că ai plătit un milion de lei. După aceea mai trecea încă o lună pînă primeai paşaportul. În total trebuia să treacă cam 2-3 luni pînă rezolvam problema. În felul acesta aveam timp să mai fac rost de alţi bani ca să mai merg încă de două ori în Moldova.

După ce am reprogramat sobele pe care le mai făceam şi vara, mi-am luat liber vre-o trei zile necesare pentru voiaj. Erau trei trenuri accelerate zilnic care făceau legătura între Banat şi Moldova (Timişoara şi Iaşi). Am ales un tren care să ajungă dimineaţa în Moldova.
Toată noaptea am circulat cu trenul într-o aglomeraţie de speriat. Şi eu care mă gîndeam că voi putea să mai şi dorm. Dar n-a fost posibil. Aveam loc asigurat dar în compartimentele vecine şi pe culoar erau nişte tineri care făceau atîta gălăgie spunînd bancuri, cîntînd din acordeon şi din alte instrumente, plus că rîdeau zgomotos şi dansau sărind în sus de ziceai că vor să demoleze vagonul. Cum să te prindă somnul în asemenea condiţii? Bine că n-am nimerit chiar în compartiment cu ei. Se mai adăuga şi faptul că lumina nu se putea stinge.
Cînd au coborît două persoane din compartiment am crezut că pot să mă aşez mai confortabil, dar n-a fost chip. Au venit doi inşi de pe culoar care jucau table. Şi-au jucat tot restul traseului. Nu se ţinea cont că alţii aveau nevoie de linişte. Lipsă totală de bun simţ.

Era ora 08:30 cînd am ajuns la Iaşi. M-am prezentat direct la serviciul de paşapoarte de la Inspectoratul de Poliţie din Copou. Era o gloată de oameni care se împingeau unii în alţii, care mai de care făcîndu-şi loc cu coatele ca să ajungă în faţă. După ce se înscriau, nici nu mai puteau ieşi din gloata aceea. Să fi văzut muncă pe ei, cum se zbuciumau ca să reuşească a ieşi din strînsoare. Oamenii erau lipiţi unii de alţii de nu mai încăpea nici măcar un ac. Picioarele nu te ajutau la nimic altceva decît să simţi pămîntul, că de căzut nu puteai să cazi, chiar dacă te ducea valul în toate părţile. Cineva avea bătături la degetele de la picioare. Urla de durere. Dar nici nu putea ieşi afară din gloată.
Cred că erau 200 de persoane acolo cînd m-am aşezat şi eu la grămada aceea. După mine au mai venit mulţi alţii care m-au înconjurat în aşa fel încît eram pe la mijloc. Şi-mi era atît de somn... Chiar am adormit în timp ce eram dus de val. Nu-mi amintesc cum de-am ajuns undeva lîngă o uşă.

Cînd cineva a ieşit din interior, eu am fost împins înăuntru. Doi poliţişti mă priveau şi unul îmi zice:
-Aşează-te pe scaun şi priveşte aici.
În clipa următoare eram orbit de fulgerul unui blitz. Fotografia era făcută.
-Dă-mi chitanţele! îmi zice unul din ei.
-Ce chitanţe? Eu n-am nici o chitanţă.
-Cum, n-ai adus chitanţele? Şi pentru ce ţi-am făcut poza?
-Păi eu am venit să mă programaţi cînd să vin ca să depun documentele de paşaport.
-Da nu aici trebuia să intri. Rîndul pentru programări este dincolo, în spate. Acum dacă tot ai ajuns aici, du-te repede, plăteşte un milion la CEC şi la Trezorerie, vino cu chitanţele, şi după 21 zile vii să-ţi ridici paşaportul.
Trebuia să mă mişc repede. Nici nu ştiu cum am ieşit din mulţimea aceea zgomotoasă.
Număram banii pe care-i mai aveam. Extraordinar! Aveam exact un milion.
Am plătit repede. N-am prins rînd nici la CEC nici la Trezorerie.
Chitanţele le-am dus la poliţie unde un poliţist m-a introdus prin spate.

Rămăsesem fără nici un ban pe străzile Iaşului. Ce să faci fără bani prin Iaşi? Să mă fi plimbat de aiurea eram sătul. Trebuia să mă întorc neapărat la Arad ca să muncesc şi să fac rost de alţi bani. Dar cum şi cu ce să cumpăr bilet. În tren era riscant. Dacă mă prindea supracontrolul îmi făcea predare. Nici nu mă mai gîndeam să merg la gară. Am ieşit în Păcurari la marginea oraşului spre Tîrgu Frumos. Acolo erau mulţi oameni care aşteptau la ocazie. Mă gîndeam să merg pe bucăţi, de la o localitatela alta, pînă ajungeam la Arad. Chiar dacă dura o săptămînă şi tot era bine. Important era să se găsească, pentru mine, şoferi care să nu-mi ceară bani. De aceea aveam să le spun dinainte că n-aveam cu ce plăti deplasarea. Dacă mă lua bine, dacă nu, mai aşteptam.
Am preferat să mă depărtez de grupul acela de oameni, depăşindu-i, ca să aştept ceva mai izolat. Privind înapoi vedeam cum unele maşini opreau luînd din cei care le făceau semn. Iar cînd ajungeau în dreptul meu, ele deja erau pline. N-aş mai fi încăput şi eu. O undă de părere de rău a trecut prin mintea mea. Oare de ce nu rămăsesem înaintea grupului, fără să-i fi depăşit. Acolo aş fi avut mai multe şanse ca să mă ia cineva.
Stăteam pe gînduri dacă să mă deplasez spre înapoi sau nu, cînd un TIR opreşte chiar lîngă mine. Sigur vrea să mă întrebe ceva, intuiam eu. Am deschis portiera, doar aşa să văd ce dorea. La care el strigă la mine:
-Ce faci, nu urci? ce-aştepţi?
-Aş urca eu dar n-am bani ca să plătesc. Decît să te fac să mai opreşti odată, mai bine îţi spun dinainte. Dacă vrei să mă iei aşa, urc, dacă nu mai aştept.

Străin şi călător ~ Episodul 3

-Hai urcă! Ai să mă pomeneşti că ţi-am făcut un bine.
Am urcat aşezîndu-mă confortabil în scaunul cu suspensie hidraulică.
-Unde te duc? întreabă şoferul.
-Pînă unde crezi că poţi şi nu te simţi deranjat de prezenţa mea.
-Păi eu trec pe la Nădlac şi pot să te duc pînă în Germania. Acolo te basculez.
-Nu, nu, nu. Lasă-mă un pic mai aproape, pe la Arad, dacă vrei.
Ne-am încins apoi la discuţie pînă îmi cădeau ochii în gură de somn ce-mi era.
Dormind în scaun, simţeam cum eu mă legănam în sus şi în jos. Nici şoferul nu mă mai deranja. M-a trezit la un han, invitîndu-mă ca să mîncăm împreună. Făcea el plata, ştiind că eu n-aveam bani. M-am codit eu, nevrînd să depăşesc o anumită limită, dar el insista spunîndu-mi că cu ruşinea mor de foame. Din punctul meu de vedere aş fi rezistat pînă la Arad. Eram obişnuit să rabd de foame. Dar pe traseu a mai oprit încă o dată ca să mîncăm tot la un restaurant. Îi plăcea cum povesteam. Era impresionat că ştiam atît de multe din Biblie.

Înainte de a ajunge la Arad am văzut că treceam prin satul unde locuia femeia aceea cu nepoata ei oarbă. L-am rugat pe şofer să mă lase acolo, urîndu-i drum bun.
Casa şi grădina păreau neîngrijite. Trecuse doi ani de cînd plecasem de acolo.
Poarta era prevăzută cu un buton de sonerie. Nu mă aşteptam să găsesc pe cineva. Totuşi am sunat. După cîteva secunde se deschide uşa, ivindu-se o femeie tînără ce vorbea la telefonul mobil, făcîndu-mi semn să intru. Cînd a terminat de vorbit mă întreabă:
-Spuneţi-mi cine sînteţi şi ce doriţi!
-Păi eu mă aşteptam să găsesc o doamnă mai în vîrstă aici.
-Sînt fiica doamnei. Dar cum de o cunoaşteţi pe mama?
-Am fost pe aici acum vre-o doi ani în urmă, şi cum sînt în trecere pe aici spre Arad, am vrut să mai văd ce mai face. Dumneavoastră aţi venit din Elveţia?
-Nu. Eu locuiesc în Arad. Sora mea stă în Elveţia. Am venit aici să aştept un client ce vrea să cumpere casa. Credeam că sînteţi clientul.
-Dar doamna nu-i acasă? întreb eu.
-Nu mai locuieşte aici. A plecat şi ea în Elveţia cu tot cu nepoţica noastră.
-Chiar vreau să ştiu ce face mărunţica. Cred că a mai crescut. E tot aşa cum o ştiu eu?
-Oarbă? Nu. Acuma vede foarte bine. Merge la şcoală.
-Cum aşa? Este minunat. A făcut vre-un tratament, ceva?
-Nu. După o săptămînă de cînd a ajuns în Elveţia, numai s-au pomenit că ea vedea fără să fie nevoie de intervenţia vre-unui medic. De fapt mama şi sora mea chiar voiau să consulte un medic specialist de acolo, dar n-o mai fost nevoie.

Am rămas ca la dentist, gîndindu-mă la ce-i spusesem eu femeii aceleia cu doi ani în urmă.
Se împlinise cu exactitate tot ce i-am spus din partea Domnului. Îi mulţumeam în gînd Domnului că se folosea de gura mea ca să proorocească. Rezulta că Domnul nu m-a părăsit.
-Dar de cînd au plecat? insist eu.
-Este mai mult de un an. Mama deja şi-o găsit acolo ceva de lucru. Nu cred că mai vine degrabă prin România.
-Dar aici în sat nu s-o-ntîmplat nimic deosebit?
-Ce să se întîmple? Cunoaşteţi pe cineva în mod special?
-Nicidecum. Mă gîndeam că atunci cînd nepoţica voastră a început să vadă acolo în Elveţia, aici nu s-a petrecut nimic deosebit cu vre-o persoană de prin vecini?
-Dacă-mi amintesc bine, era o babă ce se lăuda că poate să introducă aţa în ac fără să aibă nevoie de ochelari după ce purtase ani în şir nişte dioptrii. Vre-o şase ani a văzut bine. După ce o plecat mama cu tot cu nepoată-mea, baba se plîngea că nu mai vede de loc chiar şi cu ochelari. N-a trecut mult şi a murit. Am auzit că umbla pe la vrăjitori, sau că se ocupa chiar ea cu ceva lucruri necurate. Dar de ce vă interesează? Despre ea este vorba?
Atunci i-am spus s-o întrebe pe mama ei despre discuţia pe care am avut-o eu cu ea.
A pus mîna pe telefon să sune în Elveţia. Dar chiar atunci a apărut un client ce voia să-i arate casa, fiind interesat s-o cumpere.

Mi-am cerut scuze pentru deranj, promiţînd că voi mai trece următoarea zi dacă nu lucram.
Şi am lucrat, că-mi trebuiau bani să merg peste trei săptămîni din nou la Iaşi pentru a-mi ridica paşaportul. Am lucrat în continuare pînă am uitat de promisiune.
Beneficiarii sobelor îmi rămîneau datori, motivînd că încă n-au bani ca să mă plătească, dar se vor achita ei cumva, ceva mai tîrziu.
Eram deja pe la mijlocul celei de-a treia săptămînă şi eu n-aveam bani nici de bilet de tren măcar pentru ducere. Într-un fel nici n-aveam de ce să mă grăbesc. Oricum nu aveam bani ca să pot ieşi din ţară. Paşaportul putea să aştepte la poliţie pînă cînd mă duceam ca să-l ridic. Bine că era făcut. Cînd aveam nevoie de el, numai îl luam şi plecam.
Costa destul de scump drumul dus-întors cu autocarul undeva în Europa. Şi erai obligat să plăteşti inclusiv întoarcerea, altfel nu te lăsa să treci vama. Mai trebuia să arăţi şi 700 dolari la vamă ca să demonstrezi că ai de cheltuială, plus o rezervare la Hotel pentru cinci zile dacă nu aveai o invitaţie autorizată ca să fii cazat la cineva. După trei luni trebuia să te întorci în ţară, şi nu mai aveai voie să pleci decît după alte trei luni.
Cum nu îndeplineam condiţiile, n-avea rost să mă frămînt.

În duminica din săptămîna aceea eram invitat din nou la familia aceea de pocăiţi ca să mai facem studiu Biblic. Le-am spus şi lor că ar fi trebuit să fiu Luni la Iaşi pentru ca să-mi iau paşaportul, dar cum n-aveam bani nici de tren, eram obligat să amîn pentru o dată viitoare.
-Cum să amîni aşa o ocazie? îmi zice omul. Alţii aşteaptă luni în şir, plătesc şi şpagă ca să facă rost de aşa ceva, şi tu să tărăgănezi? Dacă aş avea eu bani, ţi-aş da ca să rezolvi problema asta. Dar nu am acuma. De unde ştii ce se poate ivi cît de curînd? Afară altfel eşti plătit. Nu vezi cîtă sărăcie este în ţară? Nici eu nu mai stau mult pe aici. Îmi iau familia şi plecăm unde-om vedea cu ochii. În ţară nu-i de trăit.
-Zici dumneata, dar eu dac-aş avea aripi aş zbura pînă la Iaşi, dar cum nu am...
-Ştii ceva? Hai să mergem pînă la o vecină aici în sat. Poate te ajută ea.
Mergem noi, deşi nu înţelegeam cum putea să mă ajute altcineva. Gîndeam că imprumuta el ceva bani. Dar nu era acasă.

După ce am terminat cu studiul Biblic pe ziua aceea, voiam să mă retrag. Aveam tramvai din Ghioroc pînă la Arad. Omul zicea că merge şi el cu mine pînă la Arad.
Linia de tramvai măsura 30Km circulînd prin sate.
Am luat noi bilete, le-am şi compostat... Aşteptam plecarea. Mai erau două-trei minute.
Deodată-l văd pe omul ce era cu mine că sare de pe scaun, mă ridică şi pe mine, şi coborîm val-vîrtej din tramvai exact cînd se pusese în mişcare. Alt tramvai mai era peste două ore.
Nici n-am apucat să întreb ce se întîmplă, că omul alerga, şi eu din urma lui. Îl văd că se opreşte lîngă o bătrînă ce era pe lîngă un chioşc de fructe. Intră în discuţie cu ea. Cînd m-am apropiat şi eu, aflu că ea era văduvă de veteran de război, şi că avea dreptul la însoţitor atunci cînd se deplasa cu trenul undeva, pe orice distanţă. Era dispusă să meargă cu mine pînă la Iaşi ca să mă ajute să-mi iau paşaportul. Era vecina pe care n-o găsisem acasă mai devreme.

La ora 19:00 eram împreună cu bătrîna în tren ca să circulăm toată noaptea pînă la Iaşi. Aveam locuri la clasa-ntîia. Lejer, curat, linişte şi voie bună. Am lăsat şi locul meu la dispoziţia bătrînei care, mărunţică cum era, dormea destul de bine pe două locuri. Găsisem şi eu trei locuri în compartimentul alăturat unde m-am întins ca să dorm.
Cînd am ajuns la Iaşi eram odihniţi amîndoi.
Bătrîna zicea că o găsesc în gară cînd vin cu paşaportul, ca să ne întoarcem cu trenul de dupăamează la Arad.
Eu doar mi-am luat paşaportul de la poliţie şi m-am întors. Am prins rînd la casa de bilete şi cu două ore înainte de plecarea trenului deja aveam locurile rezervate. Şi trenul era tras la peron. Ne-am instalat în el, am mîncat merindele pregătite încă din Arad, şi am trecut la programul de somn. Cînd mă mai trezeam, aveam de citit, sau pur şi simplu priveam pe geam. Tot scoteam din buzunar paşaportul ce-mi plăcea atît de mult. Dar oare ce-oi face cu el? Unde mă voi duce? Cum voi face rost de bani pentru autocar? Dar era bun şi pînă-n Ungaria dacă găseam ceva de lucru pe acolo. Aş fi fost mai bine plătit decît în ţară.

Dimineaţă devreme eram din nou în Arad.
I-am mulţumit bătrînei cum am ştiut eu mai bine. Ea era bucuroasă că a putut să mă ajute.
Aş fi vrut să-i dau ceva bani după un timp, cînd primeam de la datornici. Dar cum datornicii îmi spuneau să mai aştept, amînam şi eu să trec pe la bătrînă. Ea nu-mi cerea nimic, dar voiam eu să-i fiu recunoscător.
La familia de pocăiţi nu mai mergeam, că munceam şi duminica, doar-doar căpătam bani măcar să plătesc abonamentul la laptele pe care-l luam seară de seară de la cineva din sat care avea vacă.
Propietarul casei unde stăteam cu chirie, nu prea venea să mă vadă, deşi locuia aproape. Nu avea pretenţie decît să am grijă de casă, ordine prin curte, şi să plătesc curentul consumat. El nu se plîngea de bani. Fregventa destul de des Germania. Dar de un timp, poate de un an, nu mai pleca pe nicăieri. Doar nevastă-sa pleca cu copiii venind înapoi din trei în trei luni. Şi pleca iar fără să aştepte alte trei luni în ţară. Nu cunoşteam motivul pentru care el era acasă.

Într-o zi vine el la mine ca să stăm de vorbă.
Avea un Mercedes în curte la mine parcat, iar altul mai nou îl folosea în circulaţie. Conducea el, măcar că era ţigan fără şcoală. Mi se părea cumsecade. N-aveam ce să obiectez în privinţa lui. Se cunoştea că era frămîntat de o problemă. Îmi zice:
-Aş vrea să plec în Spania, dar mi-i frică de austrieci şi de nemţi că mă întoarce înapoi. Ai vrea să mergi cu mine ca să-mi conduci maşina pînă acolo? Te încumeţi la drum lung?
-De ce nu. Merg oriunde cu maşina. Important este să corespundă tehnic şi actele în regulă.
-Da nu te-am întrebat. Ai paşaport? că dacă n-ai te ajut eu.
-Am paşaport. Cînd vrei să plecăm?
-În cîteva zile. Numai să mă informez dacă pot trece de nemţi sau de italieni. Dacă nu, va trebui să merg cu avionul. Tu ce zici, ajung în Spania fără probleme?
-Sînt convins că ajungi, şi-ai să te şi întorci. Dar de ce mă întrebi pe mine? crezi în ce spun eu? Ai aflat cumva c-aş fi prooroc?
-Nu, dar vorbesc ţiganii prin sat despre tine că ai avea ceva de la Dumnezeu. De aceea am zis să discut şi cu tine. Poate dacă mergi cu mine, am şi eu noroc.
-Fii liniştit. Dacă e să te bazezi pe mine, eu te duc pînă în Spania numai să-mi asiguri şi mie ceva de lucru pe acolo ca să cîştig un ban cinstit. Dacă mergi cu avionul, vei ajunge şi te vei şi întoarce. Cel puţin aşa văd eu lucrurile.

Străin şi călător ~ Episodul 4

Nu ştiu cu cine s-o fi sfătuit, dar după cîteva ore mă roagă să merg cu el ca să-şi cumpere bilet de avion. Simţea el că prezenţa mea ar ajuta la desfăşurarea cu succes a tot ceea ce-şi propusese, fără piedici.
Am mers împreună la o agenţie, şi găsindu-l în ordine, i-a vîndut biletul de avion dus-întors cu tot cu rezervare pe 5 zile la hotel undeva în Madrid.
El nu avea de gînd să se întoarcă degrabă dar nu avea încotro, trebuind să plătească şi întoarcerea, aşa după cum erau regulile vamale ale vremii.
În seara aceea l-am şi dus la Aeroportul din Timişoara. De acolo un avion îl ducea la Bucureşti, unde făcea escală, avînd legătură cu alt avion direct Madrid.
Cînd am ajuns acasă cu maşina lui, m-a sunat din Aeroportul Otopeni spunîndu-mi fericit că deja trecuse de vameşi fără nici un fel de probleme, fiind deja în avionul de Madrid. Vroia să am grijă şi de cealaltă casă pînă cînd se întorcea din Spania. Iar maşina să o ţin încuiată în curte la el, şi să i-o mai spăl din cînd în cînd.

După patru zile mă pomenesc cu el din nou acasă. Venise să mi se spovedească.
În Aeroportul din Madrid, poliţia vamală îl ţinuse sechestrat trei zile deoarece era în evidenţele lor ca persoană non-grata şi l-au ezpulzat înapoi.
Fusese prins la furat prin Germania cu un an în urmă şi nu mai avea voie să intre în spaţiul Shenghen timp de şase ani. În România dăduse şpagă peste tot să fie scos din evidenţa cărţii negre, apoi reuşind să-şi facă un alt paşaport nou, a avut curajul să încerce vigilenţa europeană. Din evidenţele europene nu fusese şters.
Totuşi lui îi rămăsese în memorie ce-i spusesem eu. Ajunsese în Spania şi se şi întorsese.
Nu era supărat pe mine. Regreta că nu ţinuse cont de ce-i spusesem eu. Mai bine nu alegea să fi mers cu avionul. Se speria singur cîţi bani a putut să cheltuiască numai ca să mai meargă din nou la furat prin Europa. Dar faptul fusese consumat. De atunci trebuia să se orienteze spre alte activităţi specific ţigăneşti, prin ţară sau prin Ungaria.

Eu continuam să muncesc pe datorie, căpătînd doar multă experienţă. În rest sărăcia se ţinea scai de mine. Îmi luasem de-o grijă cu plecatul spre vest. La banii pe care puteam eu să-i strîng, logic şi raţional, îmi era imposibil să ies din ţară legal. Nici fraudulos nu mă gîndeam să ies. Dacă Dumnezeu voia ca să mă scoată din ţară, ştia EL cum. Eu nu ştiam. Dar eram convins că nu degeaba am intrat în posesia paşaportului atît de rapid, indiferent de faptul că am avut bani sau nu am avut.
Cînd am venit prima dată de la Iaşi, nu mi-o stat mie în putere ca să găsesc TIR-ul acela direct pînă la Arad. Numai că Dumnezeu l-o pregătit special. Eu doar am fost mînat la locul de întîlnire cu el. Şoferul ar fi putut să folosească ruta prin Vaslui, şi nu prin Tîrgu Frumos, sau să nu fi oprit în dreptul meu. Putea să ia pe altcineva sau pe nimeni. Dar el a fost îndemnat de Dumnezeu să mă întîlnească şi să mă transporte, altfel după logica omenească mi-ar fi trebuit cîteva zile să mă-ntorc la Arad fără bani şi fără a folosi trenul.

Ce să mai spun de bătrîna aceea mărunţică, văduvă de veteran de război? Cum de o simţit ea îndemnul să mă ajute? La vîrsta ei de aproape 80 ani... Şi n-o cunoşteam. Nici ea nu mă cunoştea pe mine. Dar Domnul o cunoştea. Şi a fost nevoie şi de un intermediar. Omul acela a văzut-o pe bătrînă din tramvai. Putea să privească în altă parte, sau să stea cu ochii închişi. Nu a făcut ce a vrut el. Privirea lui a fost dirijată exact acolo unde Dumnezeu hotărîse să fie bătrîna. Nici bătrîna nu făcuse ce voia ea. Ea nu trebuia să fie găsită acasă, tocmai ca să fie găsită la chioşcul acela. Aşa era mai palpitant. Dacă am fi găsit-o acasă, n-ar mai fi fost o surpriză pentru mine. Şi poate că acasă la ea n-ar fi acceptat. Discuţia trebuia să aibă loc doar în faţa chioşcului acela. Nicăieri în altă parte. Era opera Domnului. EL ne-o adunat acolo. Şi bătrîna nici măcar n-o stat pe gînduri. Nu ceruse nici bani. Dar ea trebuia să mă ducă şi să mă aducă de la Iaşi cu tot cu paşaport. Nimeni altcineva. Aşa pregătise Dumnezeu.
Eu cu de la mine putere n-aş fi reuşit să-mi fac paşaport în condiţiile ştiute.

Pentru cine nu ştie, foile de drum pe care le avea bătrîna erau gratuite inclusiv şi pentru însoţitor. Şi eu nu ştiam nimic pînă la ora aceea. Mulţi bătrîni preferau să călătorească numai ca să primească jumătate de preţ de la însoţitorii care se ofereau singuri ori erau căutaţi chiar de bătrîni prin gări mari pentru distanţe cît mai lungi cu putinţă. Dar bătrîna mărunţică nu voia nimic. Pur şi simplu fusese deacord să se tragă cu trenul, şi să nu doarmă două nopţi acasă. Simţea ea că trebuie să-mi facă un bine.

Ştiam precis că Dumnezeu nu de-aiurea mă înzestrase cu paşaport. De aceea aşteptam fără a avea nimic plănuit. Aveam să mă minunez şi eu de felul cum lucra Dumnezeu.
De murit nici nu mai încăpea discuţie. Mort n-aveam ce face cu paşaportul. Deci rămîneam viu. Şi era necesar să muncesc pentru a avea antrenament, nu pentru bani.
Dumnezeu îmi demonstrase cu prisosinţă că pentru a mă deplasa dintr-un loc în altul pe acest pămînt nu era neapărată nevoie să am şi bani. EL mă poate duce oriunde chiar dacă nu am bani. De aceea mă aşteptam la ceva deosebit. Dar oare unde avea să mă ducă? Şi cum?
Speram să nu mai am parte de un coşmar asemănător cu cel pe care l-am avut în Polonia.

Timpul trecea nemilos şi eu munceam pe gratis cu speranţa că voi căpăta şi banii cîndva.
Primind un apel telefonic de la cineva din altă localitate, m-am dus să negociez cu cel căruia urma să-i dărîm o sobă şi să-i fac alta. Aveam notată adresa lui.
Căutînd fără hartă, mai întrebam de oameni, dar parcă mă rătăcisem. Mai nimeni nu ştia strada cu pricina. Cineva mi-a dat de înţeles că s-ar putea să fie o farsă, iar cel ce mă sunase rîdea de mine. Oare cine să fi fost? Sigur era cineva care mă cunoştea. Şi aştepta ca să mă întorc şi să-i povestesc cum am pierdut o zi degeaba. Atunci ar fi rîs şi mai cu poftă.
Eram hotărît să nu spun nimănui. Nu voiam să rîdă nimeni de mine. Chiar aveam să mint că mi-am luat o zi liberă să mă odihnesc.

Undeva pe un perete mare era scris cu litere uriaşe ,,Transport internaţional de persoane".
În parcarea din faţă erau două autocare; unul mai mare şi altul mai mic.
Avînd timp berechet, mi-am zis: -Ce-ar fi să mă interesez ce condiţii trebuie să îndeplinesc ca să ies şi eu din ţară? doar aşa ca să mă informez, măcar să ştiu şi eu, fără intenţia de a încerca. De împrumutat nici nu mă gîndeam. Nici nu ştiam de la cine să cer. Dacă ceram de la ţigani, trebuia să dau înapoi ori dublu, ori cu dobîndă grasă. Nu. Mai bine nu mă încurcam. Şi ce dacă aflam? Îmi făceam inimă rea de pomană. N-avea sens ca să mă informez. Nu mă încălzea cu nimic dacă aflam. Doar îmi încărcam memoria cu încă ceva care nu credeam că mi-ar fi de vre-un folos. Totuşi m-am aşezat pe o bancă să-mi odihnesc picioarele. Vedeam autocarele. Dar oare de ce nu erau în circulaţie? Eram curios să văd ce scrie pe afişul din parbrizul primului autocar. Măcar vedeam şi eu pînă unde avea traseul.

Un tip bine, văzîndu-mă prin apropiere, strigă la mine:
-Ai venit mai devreme? Unde-ţi sînt bagajele?
Mă confunda cu cineva. Cînd ajung lîngă el îi zic:
-Eu doar sînt în trecere. Nu plec nicăieri. Doar am vrut să văd pînă unde merg autocarele.
-Vrei să mergi la Castellon? Mai am un loc liber.
-Nici vorbă. Aş fi vrut eu să mă informez ce condiţii trebuie să îndeplinesc ca să ies din ţară dar am renunţat.
-Păi dacă ai paşaport, 300 de dolari biletul, şi 700 dolari ca să arăţi la vamă, şi mîncare pentru drum, te iau chiar acum.
-Paşaport am eu, dar n-am banii şi nici mîncare. Şi-apoi nu plec eu azi. Cînd oi face rost de bani te anunţ. Oricum durează. La cît cîştig eu, nu cred să plec mai devreme de 10 ani.
-Eu cred că pleci chiar azi, numai să vrei.
-Vreau eu, dar dacă n-am cu ce plăti...
-Hai nu te mai codi atîta. O să-ţi pară rău dacă pierzi trenul ăsta?
-Da mata chiar nu înţelegi că nu am banii. Îmi pare rău, trebuie să merg acasă.
-Te mai întreb pentru ultima dată; Mergi azi sau nu?
-Cum n-aş merge dac-aş avea bani? Da dacă nu-i am...

Tipul mă trage lîngă el şi-mi şopteşte la ureche:
-Tu ştii să taci şi să ţii un secret?
-Cum să nu.
-Vorbesc acuma cu şoferii mei. Te vor duce acasă. Te vor aştepta ca să-ţi faci ceva bagaje. Te urci cu ele în autocar şi vii pe aici ca să-ţi dau ceva bani şi măncare. Te duc gratis la Castellon, sau oriunde vrei tu în Europa. Şi să nu mă refuzi că te şi bat.
Am făcut nişte ochi cît cepele. Oare mă cunoştea omul acela? Nu cumva îşi bătea joc de mine? Dar el chiar vorbea cu şoferii spunînd că sînt protejatul lui şi că să nu cumva să se poarte urît cu mine pe tot traseul. Asigura el banii pentru arătat la vamă, mă trecea şi pe listă ca să fie totul în ordine... Şoferii ascultau de el, pentru că el era patronul.
M-au dus acasă, m-au aşteptat pînă mi-am umplut două genţi de voiaj, şi ne-am întors.
Patronul pregătise o grămadă de Euro mărunţi. Nu ştiam cîţi erau acolo.
Nevastă-sa pregătise o geantă mare cu merinde (pîine, kaizer, brînză, zacuscă, coca cola, fanta, borsec, fructe diverse, compot, usturoi, ceapă, şerveţele şi scobitori).

La ora 14:00 trebuia să fim la autogara din Arad ca să urce şi restul persoanelor.
Autocarul era cel mic de 24 locuri, fiind condus de doi şoferi ce se schimbau la fiecare 4 ore de condus. Se cunoştea că aveau ceva experienţă de cînd tot străbăteau Europa.
La autogară a trebuit să cobor din autocar, ca să urc împreună cu ceilalţi călători în două microbuze de cîte 12 locuri fiecare. Trebuia aplicată o strategie pentru trecut graniţa.
Microbuzele doar ne treceau graniţa la unguri. Eram dăscăliţi să zicem fiecare din noi că mergem doar pînă la Szeged, şi că ne întoarcem pînă seara. În felul acesta nu era necesar să arătăm la vamă dovada că avem asigurată cazarea pe timp de 5 zile.
Dacă am fi trecut graniţa în autocar, nu eram crezuţi că mergem doar pînă la Szeget la piaţă. Dar odată trecuţi la unguri făceam transbordarea. [Autocarul trecînd graniţa gol]. Iar microbuzele se întorceau goale inapoi pe la altă vamă.

Cînd am ajuns la Pecica, aflăm că în Vama Nădlac era inspecţie de la Bucureşti. Era imposibil să trecem pe acolo. Patronul fiind deja în Vamă, cunoştea destui vameşi, numai că fiecare dădea din umeri, nepromiţînd nimic. Se căuta altă soluţie ca să fim scoşi din ţară.
Singura posibilitate era să trecem pe la Turnu sau pe la Cenad. Dar şi acolo putea fi inspecţie. Pînă ce s-au dus tratative prin telefon cu ,,obsevatorii,, ce stăteau de formă acolo sub acoperirea c-ar schimba valută la negru ori c-ar fi fost vînzători ambulanţi de cartuşe de ţigări, a trebuit să mai aşteptăm.

Străin şi călător ~ Episodul 5

După un timp de incertitudini, s-a ales vama Turnu. Aici nu era aglomerat ca la Nădlac. Probabil încă nu cunoştea lumea despre noile puncte de frontieră proaspăt deschise.
De cum am ajuns, am intrat direct în vamă. Mai întîi a trecut autocarul gol.
Ca să nu se prindă vameşii de figură, am păstrat o distzanţă de un sfert de oră pînă la apariţia celor două microbuze. În perioada asta, alte maşini nici c-au intrat în vamă. Aşa că vameşii au intuit motivul pentru care autocarul trecuse gol. Călătorii din cele două microbuze erau exact cît numărul de locuri avea autocarul.
Toate paşapoartele au fost adunate de la toţi de către unul din şoferii autocarului care mergea şi el în unul din microbuze.
Trebuie să specific; microbuzele erau închiriate. Pe vremea aceea se făcea ,,Maxi Taxi,, prin oraş, sau mergeau prin sate înaintea autobuzelor regulate. Au fost luate din autogară. Parte dintre ele aveau clienţi chiar şi pentru Szeget în Ungaria. Deci n-ar fi fost ceva ieşit din comun.

Vameşii români au fost mituiţi uşor, lăsîndu-ne să trecem relativ repede după ce am arătat banii de cheltuială.
La vama ungurească a fost nevoie de o strategie teatrală. Cum eu eram chiar pe unul din locurile din faţă, în al doilea microbuz, am văzut ce se întîmpla între cele două microbuze oprite în vamă la distanţă de maxim 1m unul în spatele altuia.
Şoferul autocarului care pusese stăpînire pe paşapoartele noastre, devenise şi reprezentantul călătorilor din cele două microbuze. Numai el ştie ce-o fi discutat cu vameşul care a vrut să ne vadă pe toţi, şi să arătăm fiecare din noi cîte 700 dolari. În final, vameşul, a trebuit să fie ,,uns,, ca să ne lase să trecem.
Reprezentantul nostru, îl cheamă pe vameş între cele două maşini, şi se face că priveşte în partea opusă întorcîndu-se cu spatele la vameş. Dar cum ţinea o mînă la spate, vameşul văzuse că avea o bancnotă de 100 dolari. Se întoarce şi el cu spatele, ca şi cum nici n-o băgat de seamă, dar cu o mînă căuta să prindă bancnota. Au stat aşa spate în spate pînă cînd s-a făcut tranzacţia fără să fie văzuţi de camerele de luat vederi.

Aşa am trecut şi de vama ungurească.
Cînd am ajuns într-o parcare unde ne aştepta autocarul, am părăsit microbuzele.
Cei 700 dolari a trebuit să-i înapoiez la şofer. Şi nu numai eu. Au mai fost destui cărora l-i s-au împrumutat bani de arătat la vamă.
La graniţa cu Austria nu mai era nevoie de arătat. Acolo se spunea că doar tranzităm şi că mergem mai departe.
Pînă la Szeget, am mers pe lîngă graniţa cu România pe drum judeţean.
De la Szeget, am mers pe autostradă (autopay), trecînd pe la marginea Budapestei, apoi pe la Ghyor, apropiindu-ne de graniţa cu Austria.
Coloanele de maşini pe care le văzusem la vămile Ucraynene, le-am văzut şi aici. Diferenţa era că maşinile nu se mişcau chiar ca melcul, şi nu era iarnă.
Cam în două ore jumate, ne-a venit şi nouă rîndul să intrăm în vamă.
Vameşii nu mai puteau fi mituiţi. Cine avea probleme, nu era lăsat să treacă.

Chiar şi din autocarul nostru au fost coborîte patru persoane ce n-au fost acceptate să tranziteze Austria. Eu doar priveam la ei cum erau trişti. Aveau să se întoarcă pe cont propriu în ţară. Banii pe care-i dăduse pe excursia pînă-n Italia nu-i mai căpătau înapoi. Ei cunoşteau riscul încă din ţară. Probabil că şi lor l-i se aplicase ştampila de ,,persoană non-grata". Cine ştie ce-or mai fi făcut ei prin Europa.
De mine nu s-o legat nimeni. Eu am trecut de filtrele vamale senin, chiar vesel.
Şoferii ne-au explicat că paşapoartele noastre rămîneau la ei pînă la destinaţie. Cum ei nu ştiau pînă unde merg, m-au întrebat. Dar nici eu nu ştiam. Le-am spus că merg pînă la capăt. Oricum nu ştiam unde putea fi capătul. Ce ştiam eu unde se afla Castellonul? Bănuiam că undeva prin Europa, poate că prin Italia o fi vre-un castel ceva, gîndeam eu.
Aşa de precipitată a fost plecarea încît nici n-am avut timp să privesc pe hartă, ca să am o imagine a traseului pe care urma să-l parcurg. Şi nici n-am întrebat pe şoferi, ca să nu se prindă că eram novice.

Am avut timp să meditez la cît de minunat lucra Dumnezeu. Nici eu, şi nici patronul acela nu ne-am făcut vre-un plan dinainte stabilit. Eu fusesem împins în localitatea aceea cu ajutorul unei farse. Cel care mă sunase la telefon voia doar să se distreze pe seama mea. Nu avea el de gînd să-mi facă un bine. Dar Domnul a transformat tot răul în bine. Citisem eu undeva în Biblie acolo unde scrie că EL transformă şi blestemele în binecuvîntări.
Dar chiar şi patronul, cine ştie ce imbold interior primise brusc de se hotărîse aşa de-odată să fie atît de mărinimos pentru cineva pe care nu-l văzuse niciodată. Şi nu vroia nici o răsplată. La destinaţie nu-mi asigura nimic. Nici cazare, nici servici. Cine ştia unde aveam să dorm şi cum îmi voi putea cîştiga existenţa? Era greu de anticipat. Chiar aşa. Oare cîţi bani mi-o fi dat? Bănuţ cu bănuţ am numărat din grămada aceea de mărunţi. Erau doar 25 euro. Prima dată cînd aveam şi eu monede europene. Dar oare ce valoare or fi avînd?

După ce am trecut pe sub Viena minunîndu-mă de tunelurile atît de plăcut luminate, a trebuit să mai şi dorm. De fapt m-a prins somnul fără veste. Mă trezeam cînd se mai făcea cîte un popas la vre-o benzinărie.
La Milano şi Torino au coborît cîteva persoane. Dar ele nu căpătau paşapoartele pînă nu cotizau la şoferi cîte 40-50 euro. Eu mai mult de 25 euro n-aş fi avut de unde să le dau cînd va trebui să-mi recuperez paşaportul. Aşa îşi mai rotunjeau şi ei veniturile. Motivau că datorită iscusinţei lor am trecut vămile de la români, unguri şi austrieci. Ştiau că nu mai era nici o vamă pînă la intrare în Spania.
Aflînd de toate astea mă gîndeam că în curînd va trebui să cobor şi eu. Castelul acela no fi mai departe de Italia. Dar cînd m-am văzut prin Franţa aveam de gînd să-i întreb pe şoferi dacă nu cumva or fi uitat de mine să mă lase pe unde era castelul imaginat de mine.

Tocmai mă trezisem dintr-o altă porţie de somn. Simţeam că ceva urma să se întîmple.
Autocarul oprise undeva într-un oraş. Şoferii negociau cu nişte ţigănci ce trebuiau să coboare şi n-ar fi vrut să cotizeze. În final au ieşit mergînd în spate ca să-şi ia bagajele. Am coborît şi eu iute să văd dacă genţile mele de voiaj mai erau pe acolo. Am apucat să văd chiar înainte de a se închide uşile portbagajului că genţile mele nu mai erau la locul unde le pusesem eu. Ele erau jos împreună cu bagajele ţigăncilor care se şi grăbeau să le ia la spinare.
Atunci am pus mîna pe ele zicîndu-le că nu sînt ale lor, arătînd că scrisesem cu pixul numele meu, undeva pe o margine întoarsă. Şi ele care se jurau că erau bagajele lor n-au mai avut cum dovedi, dînd din colţ în colţ că şi ele ar fi avut asemenea genţi identice etc, etc.
Oare cum de simţisem eu că ceva urma să se întîmple, şi de ce nu coborîsem cînd au coborît celelalte persoane la Milano şi la Torino? Dor şi atunci coborîseră nişte ţigănci. Dar atunci nu era cazul, pentru că nimeni n-avea să se atingă de bagajele mele.

Cum ne apropiam de graniţa cu Spania, şoferii au preferat să nu mai folosească autopista. Ştiau precis că la graniţă am fi avut probleme.
Părăsind autopista, drumul era foarte bine asfaltat, dar cum mergeam prin munţi, ca să traversăm Pirineii, erau şi multe serpentine strînse, de ameţeam învîrtindu-ne. Dar aşa am ajuns în Spania fără a intra în contact cu poliţia de frontieră, negăsind nici o vamă în drumul nostru.
A mai coborît cineva la Barcelona pe la miezul nopţii.
Rămăsesem doar cîteva persoane în autocar.
La ora 4 dimineaţa, încă era întuneric. Şoferii au spus că am ajuns. În timp ce se strîngea cotizaţia de la ceilalţi, pe mine m-o luat deoparte ca să-mi înmîneze paşaportul fără să vadă ceilalţi că nu cotizam. Eu eram absolvit de cotizaţie.

Acolo era Gara Castellon. Dar era dedesubt că nu se vedeau liniile de tren. Şi la ora aceea încă nu se deschisese. Ce să fi făcut eu acolo? Deasupra era autogara. Mai erau oameni ce dormeau pe nişte bănci. Nu voiam să rămîn acolo. Dar unde, că şoferii mergeau în oraş ca să se odihnească la apartamentul unde erau cazaţi. Eu n-aveam loc acolo.
M-au lăsat totuşi undeva într-un parc. O femeie în vîrstă cu feciorul ei, au coborît odată cu mine. Erau de mult timp în Castellon. Aveau casa lor. Dar nu puteau să mă ia la ei. Doar mi-au arătat că în apropiere era o biserică ortodoxă românească, şi că fiind Duminică, urma să fie slujbă, şi se adunau români. Trebuia doar să aştept ca să se deschidă. Ziceau ei că se va găsi cineva care să mă ajute, dar aflînd că nu aveam decît 25 euro, nu credeau că voi fi primit în gazdă la cineva. Ar fi trebuit cel puţin 100 euro pentru un pat într-o cameră pe timp de o lună.

Parcul era luminat foarte bine. Rămas singur în parc, m-am dus să văd unde era biserica, tîrîind genţile acelea grele după mine. Măcar de ar fi avut roţi, dar nu aveau. Parcă erau mai grele decît cum erau cînd le umplusem. Şi nu vedeam biserica nicăieri. Mi-o imaginam cu turle, cu clopotniţă, impunătoare... Ar fi trebuit s-o găsesc. Doar mi-au arătat că era la 100m după colţ. Doar nu era ascunsă în pămînt... Blocurile erau de 4 etaje, şi ar fi trebuit să o zăresc pe undeva, că era destul spaţiu printre ele. Cît m-am învîrtit eu pe acolo vre-o oră, nici c-am dat de biserică. Măcar dacă nu căram şi genţile care erau atît de grele.
M-am aşezat pe o bancă obosit. În faţa mea era un bloc cu 4 etaje. La parterul blocului erau nişte obloane trase care se deschideau de jos în sus. Dar şi la celelalte blocuri erau obloane la parter. Deasupra lor mai scria cîte ceva. N-avea rost să mă chinui a citi, că oricum nu ştiam ce scria într-o limbă necunoscută. Probabil erau ceva magazine

Dar oare la blocul din faţa mea ce fel de magazin o fi fost? Sau poate era un garaj... Dar nu. Mai bine mă informa ce era scris deasupra. Şi ce dacă nu înţelegeam. Măcar mă acomodam cu felul lor de a scrie. Literele erau ca şi ale noastre. Şi erau doar două rînduri de scris. Nici nu era necesar să mă deplasez pînă mai aproape. Vedeam destul de bine de unde eram. Primul rînd scria: ,,Iglesia Ortodoxa Rumana". Iar dedesubt scria... scria pe româneşte ,,Biserica Ortodoxă Română". Şi de ce scria pe bloc? Blocul era bloc, dar unde era Biserica? Sau poate era doar un birou de informaţii la parterul blocului. Şi dacă scria pe româneşte rezulta că în timpul zilei aş fi găsit pe cineva acolo care să mă înformeze pe româneşte unde era biserica. Oare cînd avea să deschidă?

La orizont se iveau zorile dimineţii. Şi era atît de cald... Bine că ştiam unde era biroul acela. Acum puteam să mă duc din nou în parc, liniştit.
Auzi tu... să mă aşez eu pe bancă exact în faţa blocului unde era scris despre biserică... Şi trecusem de vre-o cîteva ori pe acolo fără a da importanţă.

Străin şi călător ~ Episodul 6

Părea că timpul se scurgea alene. Nici nu putem să dorm pe baca din parc. Dacă adormeam nu mai puteam avea grijă de bagaje. Mi-am scos ceva de mîncare. Pe lîngă mine treceau oameni care vorbeau într-o limbă necunoscută. Aşteptam să se facă ora 8:00, gîndind că era posibil să se deschidă biroul acela. Şi nu trebuia să mă prezint prea devreme. Dar pe la ora 8:30 n-am mai avut răbdare. Încă nu era deschis. Trebuia să mai aştept.
Revenind pe la ora 9:15 era deschis. Deja erau nişte oameni care aşteptau în faţă. Îmi părea rău că nu prinsesem rînd. Cine ştie cît mai aveam de aşteptat. Dar nu. Se auzea un cor aşa cum se cîntă în biserică. Erau nişte difuzoare. Un om slab, plăpînd, cu barbă mare, trebăluia făcînd ordine printre lumînările aprinse la morţi şi la vii. În interior se putea vedea decorul ca în interiorul unei biserici, cu icoane... iar după un colţ ar mai fi fost suficient spaţiu. Mi-am dat seama că nu era birou, ci chiar biserica. Oamenii veniseră că urma să înceapă slujba.
Preotul se afla deja în altar, iar dascălul cînta la strană. Şi lumea se aduna.

Genţile mele de voiaj erau afară, lîngă un panou publicitar unde se putea afişa în româneşte ofertele de cazare şi de muncă. Numai că nu era nici un anunţ.
Vre-o trei oameni au intrat în discuţie cu mine:
-La cine ai venit? eram întrebat.
-Deocamdată nu cunosc pe nimeni.
-Dar bani ai de chirie şi de mîncare măcar pe vre-o două-trei luni? Acte ai?
-Nu. Bani n-am decît 25 euro. Am actele la mine; buletinul şi paşaportul.
-Dacă n-ai acte spanioleşti, nu rezişti. Cu 25 euro nu faci nimic. Nici chirie nu poţi să plăteşti. Unii mai cer şi fianţă pe o lună, sau două, înainte. Servici deasemeni nu găseşti fără acte. Nu te ia nimeni la lucru dacă nu eşti înscris la ,,Seguridad Social". Amenzile sînt prea mari ca să rişte careva. Mai bine te întorci în ţară, şi cînd ai ceva sigur aici, vii din nou.
Altul mă întreba de unde sînt din ţară. Dacă cunoşteam pe nu ştiu cine. Cu cine am venit.

Chiar nu ştiam cu cine venisem. Nu notasem nici telefon, nici adresă, nici nume.
La varianta întoarcerii nu mă gîndisem. În fond pentru ce m-aş mai fi întors? Pentru banii de la datornici? Slabe speranţe că i-aş mai fi căpătat. Atît doar că mă mustra gîndul că nu apucasem să plătesc un rest din abonamentul la lapte. Şi mai rămăsese destule lucruri la casa aceea unde locuisem. Aveam mulţumirea sufletească pentru că plătisem în avans pentru curentul electric, poate pentru jumătate de an anticipat. Dar dacă nu găseam nimic de lucru şi nici cazare, unde-i găseam eu pe cei care m-au adus, ca să mă întorc cu ei înapoi? Şi nu credeam că m-ar mai fi luat pe gratis. Ei şi-au făcut datoria să mă aducă gratis în Spania aşa cum stabilise patronul. Pentru întoarcere, patronul nu le zisese nimic. Poate că dacă mă rugam de ei... dar unde să-i găsesc? Oricum nu avea sens să mă mai gîndesc la întoarcere. Mai rău decît îmi fusese în ţară nu credeam că ar fi putut să-mi fie şi-n Spania.

Slujba din biserică era în toi. Se adunase multă lume înăuntru. Era postul Sfintei Marii. Se făceau pomene pentru cei morţi. Cum încăperea nu era inaltă, fumul de lumînări era inhalat de cei prezenţi la slujbă. Bine că nu intrasem înăuntru. Şi-aşa eram nebărbierit, cu ţinuta vestimentară şifonată... Cineva îmi spusese să iau legătura cu preotul. El mai avea ceva cunoştinţe printre enoriaşii vechi cu stare materială mai bună. Parte dintre ei aveau Emprese (Societăţi), şi dacă voiau, mai luau la muncă şi fără acte, aşa la negru.
N-aveam nici un îndemn ca să intru în biserică. Preferam să rămîn afară chiar pînă se termina slujba. Dacă era să discut cu preotul, cînd ieşea din slujbă puteam sta de vorbă. Dar el n-avea să iasă oare pe altă uşă? Dacă-l pierdeam, nu-l mai găseam decît în următoarea Duminică. Totuşi ştiam un lucru. Ce era pregătit pentru mine de către Dumnezeu nu putea să nu se împlinească. Dacă Dumnezeu pregătise să discut cu preotul, aveam să discut indiferent de piedici. Dacă nu, traseul avea să fie altul. Şi simţeam că preotul n-avea nici un rol în cazul meu. Deci trebuia să apară altcineva care să mă ajute. Dar cine?

Era aproape de ora 12:00, iar slujba se termina cam pe la ora 14:00.
O fată tînără şi foarte înaltă se grăbea să vină la slujbă. Chiar o vedeam alergînd. Era singură. Înainte de a intra în biserică dă cu ochii de mine, şi mă întreabă:
-Vrei ajutor? Pot să te ajut cu ceva?
-Nu ştiu cine m-ar putea ajuta în cazul meu.
-Eu vreau să te ajut, numai să-mi spui cum.
-Parcă eu ştiu cum? Aş vrea un loc de muncă şi altul de cazare.
-Bine. Hai că dau eu nişte telefoane. Ai bani de chirie?
-Numai 25 euro.
-Aoleu! Să nu mai spui la nimeni că n-ai bani, că nu te primeşte în gazdă. Să vedem, poate nimerim pe cineva care nu-ţi cere banii înainte. Între timp găseşti ceva de lucru şi-ai să te achiţi tu. De obicei se cer banii anticipat. Dar cu puţin noroc...

Începe ea să sune la vre-o 7-8 numere de telefon, vădit grăbită că întîrziase la slujbă. Cineva îi dăduse de înţeles că ar fi deacord să mă primească. Era o prietenă de-a ei proaspăt căsătorită ce se mutase de curînd într-un apartament în Almassora, aproape de Castellon. Avea o cameră pe care o putea închiria. Cînd se termina slujba urma să mergem cu un autobuz pînă acolo. Deci trebuia să aştept terminarea slujbei.
Fata m-a lăsat acolo afară, intrînd în aglomeraţia dinăuntru. Vroia să ajungă în faţă ca să dea şi un pomelnic la preot. Înainta destul de greu făcîndu-şi loc cu coatele. La un moment dat am pierdut-o din vedere. Şi doar o vedeam că era cea mai înaltă dintre toţi oamenii.
După cîteva clipe numai ce văd că ea era adusă afară de către nişte femei. Era leşinată. Căzuse acolo printre oameni. Cum aveam o sticlă cu apă, am stropit-o pe faţă de şi-a revenit.

Cînd m-a revăzut după starea ei de leşin, aflase pentru ce venise la biserică. Nu pentru slujbă. Nici pentru pomelnic. Venise special pentru mine. De aceea nici n-o mai rămas. Mi-a luat una din genţi îndemnîndu-mă să o urmez. Am aşteptat autobuzul pentru Almassora. În staţie mi-a povestit că ea nu avea de gînd să meargă la biserică, că venea din an în paşti, dar în ziua aceea se trezise foarte tîrziu destul de agitată că nu ajungea la timp la biserică. Luase un taxi ca să mai prindă ceva din slujbă. Şi ea care nu se grăbise niciodată pentru slujbă. Acum deodată simţise că era în criză de timp. Şi nici nu era în stare să renunţe. Mergea ca teleghidată că se minuna şi ea de ce atîta grabă cînd putea să programeze pe altă duminică.
În timpul leşinului cineva îi spusese ca să nu mai stea la slujbă şi să continuie în a mă ajuta pe mine. Dar nu ştia cine, şi de ce o îndemna aşa.

Autobuzul ne-a lăsat destul de departe de blocul unde trebuia să ajungem. Am mai mers pe jos încă un Km. La interfon simţise ea că ceva nu era în regulă cu vocea prietenei ei care ne deschisese intrarea în casa scării. Cred că era pe la etajul 3. Ne aşteptau. De cum am intrat şi-au cerut scuze că ea luase hotărîrea de una singură fără a se consulta cu soţul ei care nu voia chiriaşi absolut de loc. Chiar se gîndea să sune pentru a nu mai bate drumul de pomană pînă la Almassora. Dar dacă nici soţul ei nu venise mai devreme acasă, pentru a se consulta cu el... Plus de asta, ştia de venirea noastră după terminarea slujbei, ori noi am venit mai devreme.
Am intrat totuşi la baie cît să dau cu apă pe ochi, ca apoi să ieşim tot aşa cum intrasem. Dar era greu de imaginat unde aveam să mergem. Fata avea altceva în program dupăamează şi nu putea să mai mă ajute mai mult de atîta. De aceea m-a lăsat în apropiere de un ,,Locutorio telefonico". Zicea că acolo veneau români ca să sune în ţară cam după ora 17:00. Poate printre ei se va afla cineva care să mă ajute. Ea făcuse tot ce putuse. Acolo unde stătea ea în gazdă nu era loc şi pentru mine. Şi erau numai fete. Dacă mai afla ceva între timp, aproape de miezul nopţii avea să mai treacă pe la ,,Locutorio" să mă caute. Dacă nu...

Rămas singur, ce puteam eu face pînă la ora 17:00? Trebuia să stau locului vrînd-nevrînd.
Banca pe care mă aşezasem era oarecum de partea cealaltă a străzii la vre-o 20-25m distanţă. Vedeam ,,Locutori-ul" cum era închis cu oblonul tras. Aveam de aşteptat mai bine de două ore pînă să deschidă. Şi eram nespălat... picioarele le aveam umflate după atîta drum. Aşa m-aş fi schimbat cu alte haine curate... Dar unde să mă dau la dos cu tot cu bagaje? Trebuia să mă mai suport aşa încă ceva timp. Dar oare cît?
Vorbeam cu Domnul şi-I spuneam: -Doamne dacă m-ai adus aici, nu m-ai adus ca să mă şi întorci. Şi chiar de-aş vrea, nu ştiu cu cine mă voi întoarce. Sînt complet derutat. Ce vrei să faci cu mine? Îmi trebuie ajutor. Cînd l-ai dus pe Ilie în pustie, Tu ai poruncit corbilor să-i aducă de mîncare. Dacă am căpătat trecere înaintea Ta, porunceşte şi acum cuiva ca să vină să mă ia de aici, acolo unde ai pregătit Tu. Nu mă mai ţine aşa, că mă simt atît de obosit!

Auzeam desluşit cum o voce mă îndemna să mă bărbieresc. Cum să mă fi bărbierit în mijlocul străzii fără apă, fără oglindă... Dar vocea insista să mă bărbieresc neîntîrziat. Dar de ce atîta grabă că puteam să mă bărbieresc şi cînd era noapte ca să nu mă simt jenat de trecătorii ce mă puteau vedea. Totuşi trebuia să mă bărbieresc cu toată ruşinea. Aveam big nou şi doar aveam experienţă în a mă bărbieri pe uscat... Lumea care trecea, chiar dacă mă privea, nu mă întreba motivul pentru care foloseam o oglindă invizibilă.
N-au trecut 10 minute de cînd terminasem a mă bărbieri că văd un tip mare, musculos, care se cunoştea că o fi făcînd haltere la viaţa lui sau ceva sport de performanţă ori culturism. Părea nervos. A trecut prin faţa mea să-şi ia, de la un tonomat din apropiere, o coca cola rece. Apoi cu cticla în mînă s-o mai învîrtit încă de două ori în jurul meu pînă cînd s-o hotărît a se aşeza la capătul opus al băncii pe care eram eu aşezat. Privea cu interes genţile mele.

-Observ că ai venit acuma din ţară, imi zice, intrînd în discuţie cu mine. Cunoşti pe cineva pe aici? Ai vrea să suni pe cel la care ai venit? te ajut eu cu telefonul mobil.
-La Cine am venit eu, nu cred că are nevoie de telefon.
-Mie să nu-mi spui... Aici fără telefon eşti ca şi mort. Nu poţi lua legătura cu nimeni.
-Ba, eu pot ţine legătura cu Cel la care am venit aici, fără telefon.
-Şi-atunci de ce te afli aici lîngă ,,Locutorio"?
-Păi am înţeles că vin români pe aici să sune în ţară, iar eu am nevoie de gazdă. Aştept pe cineva care să mă ia acasă şi să-mi asigure cazare, că n-am unde dormi la noapte.
-Şi eu dacă vreau să-ţi pun telefonul meu la dispoziţie, de ce mă refuzi? Sună-l de pe telefonul meu ca să vină să te ia. De ce să aştepţi pînă deschide ,,Locutorio"?
-N-am pe cine suna aici. Vine el fără să-l sun.
-Dar spune-mi şi mie cine-i, poate-l cunosc. Şi dacă-l cunosc, te duc eu la el.
-Nu-i exclus să-L cunoşti. Dar nu ştiu cum mă vei duce la EL.
-Hai nu mă mai fierbe atîta. Spune-mi cine te-a trimis din ţară şi cine te aşteaptă aici dacă nu cumva este secret. Eu doar vreau să te ajut.
-Isus Hristos m-o trimis din ţară, şi tot EL mă aşteaptă şi aici.
Mă privea cu atîta mirare... poate credea că nu sînt în toate minţile.

Străin şi călător ~ Episodul 7

A urmat o discuţie despre credinţă vre-o jumătate de oră, în care-i dădeam de înţeles că Dumnezeu nu mă adusese degeaba în Spania şi că tot El pregătise şi oamenii ce trebuiau să mă ajute. Eu doar mă supusesem traseului impus de EL. Nu cu de la mine putere venisem eu în Spania. Nimeni nu se poate împotrivi voinţei Domnului. Deci nu făcusem voia mea, ci făcusem voia Domnului. Aşa că tot EL urma să-mi poarte de grijă. Eu nu ştiam cum.
Cînd am început a-i povesti despre fata care m-a adus la Almassora, cum nu se putuse stăpîni de a veni la biserică, mi-a zis:
-Dacă ea nu venea la biserică, nu ne întîlneam noi aici. Hai să megem la mine acasă, măcar că n-am loc de încă cineva. Am toată casa închiriată. Am patru camere, şi voi găsi eu unde să mai aşez un pat şi pentru tine. Te voi ţine măcar cinci zile pînă se lămuresc lucrurile. Pe drum îţi voi povesti de ce am venit eu aici la ,,locutorio" cînd aveam un altul mult mai aproape.

Mi-a luat amîndouă genţile cu atîta uşurinţă de ziceai că-s nişte fulgi în mîinile lui.
-Priveam la televizor (incepuse el să-mi povesteascî în timp ce mergeam) şi brusc mi-a trecut prin minte că trebuie să-l sun pe neotul meu din ţară ca să-i zic ceva important. Cînd m-am uitat la ceas am văzut că era cinci şi un sfert. Chiar mă gîndeam cît de repede trecea timpul. M-am îmbrăcat la iuţeală ca să prind o cabină liberă la locutorio. O să vezi cît de aproape de casă este. Vom trece pe lîngă el. Dar cînd am ajuns acolo eram indignat că-l găsisem închis. Doar trebuia să deschidă la ora cinci. Şi era interesant că nu vedeam nici oameni care să aştepte deschiderea. N-am aşteptat nici eu. Ştiam că voi găsi locutorio ăstalalt deschis, măcar că-i aşa departe de mine. Simţeam că trebuie să ajung repede aici. Şi am ajuns. Imaginează-ţi cît de supărat eram cînd am văzut că şi aici era închis. Şi mă grăbeam atît de tare. Chiar îi certam în gînd pe cei de la locutorio că nu deschideau la timp. Niciodată nu întîrziau în a deschide, şi tocmai acuma cînd mă grăbeam eu, le găseam închise.

-Dar dacă deschideau la cinci, mă pomenesc eu că zic, n-avea cum să deschidă la ora trei. Acuma este trecut de ora patru. Eu cred că de aceea nici nu sînt oameni care să aştepte.
-Păi asta ziceam şi eu. Abea aici am privit din nou ceasul şi văzînd cît era, mi-am dat seama cît de tolomac eram. Eu nu ştiu cum de-am văzut ora cinci şi un sfert cînd de fapt ceasul era trei şi douăzeci şi cinci. Dar aşa a trebuit să-l văd. Altfel poate nu ajungeam pînă la locutorio ăsta ca să ne întîlnim. Se vede treaba că mîna lui Dumnezeu m-a împins aici, că eu singur nu veneam de ştiam corect cît era ceasul. Sau poate aş fi aşteptat la locutorio de lîngă mine. Şi dacă priveam ceasul acolo, mă întorceam acasă. Iar ca să vorbesc cu nepotul, dacă stau bine şi mă gîndesc, nici măcar nu-i atît de important pe cît am crezut. O să-l sun eu altă dată. Acuma să rezolv cu tine. Văd eu cum.

Cînd am trecut pe lîngă locutorio ştiam că nu mai aveam mult de mers pe jos.
Mai întîi am lăsat bagajele în casă. Apoi am mers la nişte vecini ca să cerem un cadru de pat pentru o persoană, şi o saltea. Le-am căpătat repede. Am instalat patul într-o cameră care era închiriată doar pentru o singură persoană. Nu aveam cui cere consimţămîntul deoarece toţi erau duşi prin oraş pentrui a se întîlni mai mulţi ca să meargă cu toţii la o discotecă.
În timp ce eu făceam duş, omul voinic pregătea de mîncare. El jucase box, acolo unde bătaia era organizată. De aceea era aşa voinic şi violent. Dar cu mine nu era violent.
După ce am mîncat, m-am culcat liniştit, supravegheat de boxior din camera lui. În mod special nu mai plecase de acasă, pentru cazul în care ar fi apărut chiriaşul din camera în care eram şi eu cazat. Ştia că urma să facă urît, şi trebuia să-l tempereze.
Dormeam dus. La un moment dat numai ce aud gălăgie în miez de noapte că am fost găsit acolo. Se întorseseră cu toţii afumaţi de la discotecă, şi nu se puteau abţine să nu comenteze faptul că plătise camera de unul singur şi că acum mai găsea o persoană. Discutau că propietarul nu era serios, etc, etc.

De-odată iese propietarul pornit spre ei, şi cum avea o voce baritonală, a strigat odată către ei de s-au cutremurat pereţii.
-Mă, pe toţi vă dau afară de aici, iar pe el îl ţin c-aşa vrea muşchii mei. Acum vă dau banii înapoi şi să dispăreţi de aici!
Au amuţit cu toţii. Erau ca nişte mieluşei. S-au culcat în cea mai mare linişte.
Pe la ora cinci dimineaţă, mă trezeşte propietarul uşor ca să nu-i deranjeze pe ceilalţi. Îmi găsise de lucru pentru cinci zile undeva în construcţii ca salahor. Căpătam cîte 40 euro pe zi. În cinci zile făceam 200 euro. Cu ei putem plăti chiria pe o lună şi aveam şi de mîncare cît de cît. Nu puteam să refuz aşa ceva.

Munca era de ocnaş, şi-mi prindea bine antrenamentul pe care-l aveam de la lucrul sobelor.
Căldura era înăbuşitoare de aproape 40 grade la umbră. Şi lucram în soarele care ardea ca un cuptor. Cum eu eram alb precum caşul, de imaginat cum mă înroşisem după 10 ore de lucru expus la soare. Nici măcar la pauza de prînz n-am găsit un loc la umbră. Tot ce era pe la umbră era ocupat. Eram obligat să rămîn la îndemîna soarelui dogoritor.
Fiind roş ca racul, toţi pronosticau că nu voi putea dormi noaptea de usturime, şi că vre-o săptămînă nici la servici nu voi putea veni. Ba chiar ştiau precis din propiile lor experienţe că voi avea nevoie de îngrijiri medicale pentru arsuri ale pielii. Deşi ştiau toate astea nici nu mă protejau, măcar în pauză să mă fi lăsat careva la umbră.
A doua zi eram din nou la muncă spre surprinderea tuturor. Şi nu aveam arsuri. Nici pielea nu mă ustura. Atît doar că eram roşu ca racul. Şi nici măcar nu căutam umbra.
Toţi ziceau că aş avea piele de drac.
În cele cinci zile am cărat atîţia bolţari pe teren accidentat că mi-o ajuns pentru tot restul vieţii.

Expunere clara,stil autentic si original,intamplari de viata deosebite...am inceput sa te citesc,empatic ,sa interactionez cu trairile tale....inteleg ca scriindu-le,etalandu-le aici e o forma de eliberare...te intreb draga Accent : ai incercat sa publici?..daca nu,incearca...ai avea toate sansele !

Atat,pe moment,mai vin!
O zi mai buna


ps.daca poti corecta titlul ..vezi ca ai papat un "t" din strain:)

N-am încercat să public, pentru că nu mă pricep. Doar dacă mă-nvaţă cineva.

Titlul, nu cred că-l pot repara eu. Doar lui Emil îi stă în putere, dacă vrea.
Îmi pare rău că nu am observat la timp ca să-l pot repara eu.

Mă bucur că eşti alături de mine. Simt că am avut pentru cine să scriu.

ACCENT a scris:

N-am încercat să public, pentru că nu mă pricep. Doar dacă mă-nvaţă cineva.

Titlul, nu cred că-l pot repara eu. Doar lui Emil îi stă în putere, dacă vrea.
Îmi pare rău că nu am observat la timp ca să-l pot repara eu.

Mă bucur că eşti alături de mine. Simt că am avut pentru cine să scriu.

Daca vrei sa publici in tara,te pot incuraja..ce-ti pot spune pentru inceput e ca editurile cauta lucrari si expuneri despre viata pur si simplu,si mai imbucurator e faptul ca "cartea" inca se citeste,chiar daca internetul ne pune la dispozitie mai mult decat am crede,dar totusi,virtual si rece...cel mai greu e cu banii,stii tu..daca-i ai,stai in fata...daca nu,cauti sponzori...

Sunt sigura ca Emil te citeste si-ti va schimba titlul...

Sunt "nouta" pe acest forum si indradevar citesc cu placere,si pentru ca am mult de recuperat,am inceput cu tine si cu Emil...

Chiar am nevoie de încurajare, dar cum luăm legătura?
N-am nici bani, şi nu cunosc nici un sponsor care să fie dispus spre a mă ajuta.
Sînt optimist, şi cred că dacă Dumnezeu vrea, voi publica cu sau fără sponsor.

S-a rezolvat cu titlul.
Totodată s-a rezolvat si cu CD -ul promis: am reusit să pun împreună un CD cu Oficiul lui Microsoft, în care ai incluse mai multe softuri, 11, 14... nici nu mai stiu câte. Oricum, ai ce te interesează. Acum doar trebuie să găsesc ceva timp pentru a merge la Postă să-l expediez.

Mulţumesc Emile atît pentru titlu cît şi pentru CD.
Să ştii că am trecut şi pe la MP-3. S-a rezolvat.

ACCENT a scris:

Chiar am nevoie de încurajare, dar cum luăm legătura?
N-am nici bani, şi nu cunosc nici un sponsor care să fie dispus spre a mă ajuta.
Sînt optimist, şi cred că dacă Dumnezeu vrea, voi publica cu sau fără sponsor.

Daca chiar intentionezi sa publici,ar fi bine ca in primul rand si asta pentru tine,sa publici in virtual,sa cauti un forum literar(de ex.bocancul literar),pentru ca ,in acest mod poti afla parerile altor scriitori si asta inseamna atat incurajare cat si critica ,care te pot determina pe tine insuti sa iei o hotarare.In plus,uite daca navighezi pe net,poti gasi propuneri de editare (de ex.http://www.infarom.ro/ )...deci,SUCCES !

Stzrăin şi călător eşti mereu printre ai tăi.

Te salut Accentule.

Ataşază şi tu un toreador spaniol la avatar că-i tare golaş şi nu-i şade bine.

Accent este contra chinuirii taurilor de catre toreadori. El nu foloseste decat avatare cu continut crestin.