Coşmarul din Polonia

Episodul 26

Prin oraşul Ivano Franciski aceleaşi probleme cu indicatoare lipsă; sau dacă mai erau cîteva, nu se înţelegea nimic din ce scria pe ele. Parcă în mod special erau răzuite literele ca să nu se priceapă încotro arată fiecare indicator în parte. Dar pentru că se făcea ziuă începuseră şi maşinile să circule. Chiar pe la unele magazine se mai degaja zăpada de pe trotuar. Aşa am intrat în discuţie cu cîteva persoane ca să ne orienteze în direcţia spre Kolomyja. Astfel că n-o mai fost cazul să întrebăm de poliţişti.
Pînă la Kolomyja două pichete de control ne-o mai oprit, dar am scăpat relativ uşor cu cîteva suveniruri şi puţini bani.
În plin centrul oraşului Kolomyja, erau munţi de zăpadă adunată în urma degajării străzilor. Dar carosabilul rămăsese ca sticla. Din cauza lunecuşului nici o maşină nu reuşea să meargă mai repede de 20-30 la oră. Cam la 50m în faţa noastră o camionetă pierduse controlul volanului învîrtindu-se ca elicopterul sfîrşind a se opri într-un zid a unei clădiri.

Am atins uşor pedala de frînă ca să nu intru în coliziune cu altă maşină ce încerca să se redreseze zadarnic. A fost deajuns ca să fac şi eu o piruetă de mai mare frumuseţea, oprindu-mă lateral într-un mal de zăpadă.
Ne-am speriat cu toţii, dar după ce nu ne mai învîrteam, privind la alţii care aveau aceeaş soartă ca şi noi, am început să rîdem. Chiar mă bucuram că maşina nu suferise nici măcar o zgîrietură. Celelalte maşini n-au scăpat fără a fi şifonate cît de puţin.
Cînd s-or mai rărit maşinile, care şi-aşa nu erau multe, ne-am urnit şi noi din loc cu multă băgare de seamă să nu cumva să mai repetăm o altă piruetă sau să nu nimerim vre-o groapă.
Lipseau din belşug capacele de la canalizări. Dacă nimereai vre-o groapă de canal cine ştie ce se mai putea întîmpla cu roţile... Bine că nu ajunsesem noaptea aici. După cum ardeau becurile pe stradă prin Ukraina, nu era exclus să fi încăput în vre-o groapă din acelea.

Mă gîndeam cît de bun este Dumnezeu că nu m-a lăsat să tranzitez Ukraina în săptămîna aceea de viscol. Altfel muream îngropat în nămeţii uriaşi. Nimeni n-ar fi venit să mă salveze. Iar de unul singur nici nu ştiu ce m-aş fi făcut. Dar chiar şi-aşa, cît de bine îmi prindea prezenţa celor patru băieţi... Fără ei de unde aş fi scos eu atîta bănet de dat la poliţişti?
Prin Kolomyja n-avea rost să mai urmăresc indicatoarele. Aveam deja experienţă.
Am întrebat de oamenii de pe stradă direcţia de mers spre Cernăuţi.
Sigur că ne-am mai poticnit şi de cîteva pichete de poliţie. Dar le-am depăşit ca de obicei.
Cernăuţiul părea mai îngrijit. Indicatoarele existente arătau corect spre Suceava. N-a fost nevoie să mai întrebăm pe nimeni. Se circula destul de bine pe asfaltul lipsit de zăpadă.
Scăpasem de lunecuş. De aceea am băgat viteză ca să ajungem la vamă. Parcă-mi pierdusem răbdarea. Abea aşteptam să ajungem în ţară. Mă săturasem. Simţeam că nu mai rezist.

De departe se vedeau cozile kilometrice de maşini care aşteptau să treacă de poliţia de frontieră. Era lesne de înţeles că nu ne va fi uşor. Totuşi ne-am aşezat la rîndul acela să ne aclimatizăm un pic cu noul peisaj. Era frig şi nu ne permiteam să oprim motorul, chiar dacă stăteam pe loc. Zăpada era din belşug, dar parcă ne lipseau labirinturile, fiind obişnuiţi să vedem numai pereţi de zăpadă de-o parte şi de alta a drumului. Vîntul sufla tăios, astfel încît nu merita să cobori din maşină.
După cum se mişca coada de maşini şi funcţie de alte maşini ce treceau pe lîngă coadă depăşind cu tupeu coloana kilometrică, am ajuns la concluzia că ne-ar cam trebui vre-o două săptămîni ca să trecem graniţa, aşteptînd cuminţi să ne vină rîndul. Era strigător la cer. Oare cîte rezervoare de benzină s-ar fi consumat stînd pe loc, sau mişcîndu-ne mai încet ca melcul?
Şi nu văzusem nicio benzinărie prin apropiere. De la Cernăuţi erau 40Km pînă la vamă. Cea mai apropiată benzinărie ar fi fost la Suceava. Dacă mergeam şnur fără a sta pe loc cu motorul pornit, aş fi ajuns la Roman cu benzina pe care o aveam în rezervor. Pe cînd aşa...
Dar ne mai trebuia şi mîncare. Ca să aşteptăm atîta timp era de neconceput.

Toţi şoferii erau revoltaţi. Cei care erau în capul coloanei păreau resemnaţi, plictisiţi, obosiţi.
Oricum aveau să treacă. Şi erau numai TIR-uri în capul coloanei. Oare cît or fi aşteptat să ajungă atît de avansaţi? Chiar priveam cu nedumerire că în coloana kilometrică nu erau şi maşini mici. Doar cîteva aşezate la urmă. Dar şi aceia care erau mai îndrăzneţi, treceau şi ei pe lîngă coloană înainte, dînd la o parte bunul simţ.
Şi noi aşteptam măcar că alţii din urma noastră ne-o luase înainte.
Unul din băieţi, pierzîndu-şi răbdarea, zice:
-Nene, hai să mergem şi noi în faţă, că n-o să stăm aici o juma de lună!
-Şi dacă-i o capcană, cine plăteşte? că eu n-am bani.
-Hai că ne-om descurca noi. Am mers atîta drum, şi să ne împiedicăm tocmai aici?
-Eu cred c-ar fi bine să mai avem un pic de răbdare, şi să mergem pe jos ca să nu pierdem răndul şi să-i întrebăm pe alţii cu mai multă experienţă cum se procedează. Altfel să nu ne prindem urechile, că încă sîntem pe teritoriul Ukrainei, şi ne bagă ăştia la zdup pentru nerespectarea regulamentului de frontieră.
-Lasă nene, că nu ne închide nimeni. Dacă trăim şi nu ne-o împuşcat, nici nu ne închide.
-Zici tu, dar n-ai văzut să îmbătrînim în Ukraina măcar că mai avem o azvîrlitură de băţ ca să ajungem în ţară? Au ăştia nişte lagăre de muncă vestite. Crezi că de unde fac ei rost de deţinuţi? Străinii care încalcă legea devin cea mai convenabilă sursă de forţă de muncă ieftină.
-Nene, nu ne face să credem că te-o apucat frica!
-Nu mi-e frică dar e bine să judecăm cu înţelepciune.
-Hai că o scoatem noi la capăt. Mergi pe răspunderea noastră!

Am băgat în viteză şi am pornit în urmărirea cîtorva maşini mici care tocmai ne depăşiseră. Atunci am realizat cît de lungă era coloana de maşini. Ceva de speriat.
Cînd am ajuns la capul coloanei, văzînd că celelalte maşini nu opreau, m-am luat după ele. Şi am ajuns să ne aşezăm la o altă coadă cam tot atît de lungă ca cea pe care tocmai o depăşisem.
Deja ne bucuram că făcusem o mişcare inteligentă avansînd atît de mult...
Dar ne bucuram prea devreme.
Maşina poliţiei de frontieră venea lejer din urmă. Opreşte în dreptul nostru. O namilă de poliţist coboară ca să se prezinte, cu un pumn în portieră care a zdruncinat serios maşina.
Abea reuşisem să îndrept portiera în urma loviturii anterioare de la poliţistul de noapte. Acum namila asta iar mi-o şifonase. Şi-mi cerea şi actele, vorbind pe româneşte.
Văzîndu-se cu actele mele pe care le-o băgat în buzunar, fără ca să se uite la ele, ne zice:
-Aici vă aflaţi în Ukraina, şi trebuie să respectaţi legile acestei ţări. România e dincolo de gard. Încă n-aţi ajuns acolo. Vă învăţ eu minte să mai depăşiţi pichetul poliţiei de frontieră. O să ţineţi minte toată viaţa. Ve-ţi trece vama cînd oi vrea eu.

Episodul 27

După ce ne-a ameninţat, a făcut cale întoarsă cu tot cu actele mele. Am rămas muţi de uimire.
Băieţilor nu le luase actele. Ei puteau foarte bine să se îmbarce într-o altă maşină şi să treacă graniţa fără mine. Chiar aşa au şi încercat, fără să-mi spună mie. S-au dus la maşinile din faţă,căutînd să-i accepte cineva, dar n-au găsit nici un amator mărinimos. Totuşi einu s-au lăsat păgubaşi. Au continuat să întrebe pe alţii. Interesant că nu era nici un autocar pe acolo. Poate că dacă ar fi fost vre-o unul, era posibil să-i fi luat.
Eu nu m-am agitat. Am rămas cu maşina pe loc preţ de vre-o oră sau chiar mai mult. Nici nu mă mai gîndeam că voi continua să merg cu băieţii. Poate că urmau să se întoarcă doar să-şi recupereze bagajele. Nu ştiam ce urma să fac din momentul acela.

Am încuiat maşina acolo unde era şi m-am dus pe jos pînă la pichet.
Voiam să intru în discuţie cu poliţistul acela.
În timp ce mergeam vedeam aceleaş maşini după care mă luasem eu, că făceau naveta de la un capăt la altul pe lîngă coloana de maşini. Mă întrebam ce rol or fi avînd ele în toată povestea asta, că de ele poliţistul nu s-o legat. Şi aveau numere româneşti.
Mai tîrziu am aflat că ele erau folosite drept momeală. Ele nu treceau graniţa, ci doar defilau aşa ca să inducă în eroare pe cei proaspăt veniţi, să-i atragă în cursă pentru a depăşi pichetul de poliţie. În faţa pichetului erau trase două TIR-uri în aşa fel încît pichetul să nu fie vizibil.
De aceea nici eu nu văzusem pichetul. În felul acesta poliţiştii de frontieră aveau motive întemeiate să acţioneze. Aşa aveau front de lucru ca să-şi rotunjească veniturile.

Cozile alea de maşini ce păreau interminabile erau create în mod artificial, special ca să producă panică noilor veniţi. Cei care se prezentau cu şpaga substanţială treceau. Ceilalţi aşteptau. Şi erau mulţi care preferau să aştepte din cauză că nu aveau bani pentru şpagă. De exemplu cei cu TIR-urile nu transportau marfă pentru ei. Dacă patronilor lor le convenea să aştepte, şoferii nu aveau de ales. Dacă patronii se grăbeau, asigurau şi bani de şpagă.
Ce puteam face eu în asemenea caz? Pe mine n-avea cine să mă finanţeze. Cum mă descurcam singur fără să am bani de şpagă? plus că acuma se mai adăuga şi consecinţele nerespectării regulamentului de frontieră prin nebăgarea în seamă a pichetului de poliţie.

M-am prezentatla pichet, spăşit, să-i spun poliţistului acela că n-aveam bani nici de-o culoare şi că dacă poate să mă ierte pentru greşeala pe care am făcut-o. Evident că a rîs de mine.
-Eu doar îmi fac datoria, îmi zice el; de iertat să te duci la popă ca să te ierte el. Pînă nu plăteşti trei milioane de cupoane amendă, nu treci de mine.
-Dar eu nici nu ştiu cum arată cupoanele astea, şi nici nu am vre-o unul.
-Nu contează. Schimbi mărcile, zloţii sau leii, la o casă de schimb valutar în Cernăuţi, te duci la bancă, plăteşti, vii cu chitanţa (precum că ai achitat amenda) la mine, şi mai văd eu dacă treci sau nu.
-Îmi pare rău dar eu n-am bani de nici un fel.
-Şi mie îmi pare rău, dar nu eu am greşit. Vinzi ce mai ai, faci rost de bani, şi amenda trebuie plătită. Ai aici procesul verbal de contravenţie, şi indiferent că vrei sau nu să semnezi de luare la cunoştinţă, tot vei plăti amenda penală. Dacă nu o plăteşti mergi la închisoare ca să munceşti trei luni. După aceea mai vedem dacă-ţi mai arde a trece pe lîngă pichetul poliţiei de frontieră fără să-l bagi în seamă.
-Măi omule dar eu n-am bani nici de mîncare...
-Dar ai avut pentru plimbare pînă-n Polonia şi înapoi. Mă crezi prost? N-ai decît să-ţi vinzi maşina dacă vrei să ajungi acasă. Du-te, descurcă-te, şi după aceea vii la mine. Hai că n-am timp de conversaţie. Eu sînt în timpul serviciului.

S-a urcat în maşină să meargă ca să pescuiască pe alţii care procedase ca mine.
Din partea lui, putem să mor acolo la doipaşi de ţară. Dacă nu plăteam amenda nu treceam.
Şi eram atît de aproape de ţară.
M-am înrtors îngîndurat către maşină în timp ce poliţistul se-ntorcea satisfăcut cu maşina de la cei pe care tocmai îi pescuise. Mă uitam în procesul acela verbal, încercînd să traduc din limba rusă ce scrisese el acolo. Mare lucru nu înţelegeam, dar era clar că vedeam scrise cele trei milioane de cupoane amendă penală ce trebuia plătită în termen de 48 ore dacă nu voiam să fiu arestat. De unde să fi scos eu atîţia bani? Nici nu ştiam valoarea lor. Şi nimeni din coloana de maşini nu mi-ar fi sărit în ajutor. Cum să-i convingi pe atîţia oameni să pună mînă de la mînă, un fel de chetă, ca să adune pentru mine banii necesari pentru achitarea amenzii?
După ce i-am nesocotit pe toţi, ce tupeu aş mai fi avut ca să le mai cer şi ajutorul?
Dacă n-am vîndut maşina în Polonia, iată că acum trebuia să o vînd pe un preţ de nimic în Ukraina, numai ca să pot trece graniţa. Dar cui să o fi vîndut repede? Oricine voia s-o cumpere trebuia mai întîi să vadă dacă maşina nu era furată, şi trebuia să dovedesc că era propietatea mea. Ca să dovedesc, trebuia mai întîi să ajung în ţară. Aşa că ieşea din calcul vinderea maşinii.

Ajuns la maşină, m-am pus pe aşteptat să văd urmarea. Eu nu aveam nici o putere de a rezolva problema. Oricum nu se putea rezolva nimic la bancă acolo la Cernăuţi. Programul cu publicul pentru amenzi era numai marţea şi joia dimineaţa între orele 10:00-12:00. Chiar să fi avut cu ce plăti, ar fi trebuit să mă întorc 40Km înapoi ca să constat că se terminase programul de lucru. Şi fiind marţi, trebuia să aştept pînă joi obligatoriu cu sau fără bani.
Şi băieţii nu mai apăreau nici să-şi recupereze bagajele. Poate or fi trecut deja graniţa. Cine ştie dacă mă aşteptau să mai vin şi eu. Văzusem un autocar care tocmai trecuse.
Autocarele aveau regim special. Ele nu trebuiau să aştepte la rînd. Poate că s-or fi urcat în autocarul acela. Acum mai trecea unul. Oare ce-ar fi fost să mă fi urcat şi eu într-un autocar ca să trec graniţa, să ajung acasă şi să aduc bani de amendă, după care să-mi recuperez şi maşina ca să mai trec odată graniţa cu tot cu ea? Dar nu puteam proceda aşa, că actele mele erau la poliţa de frontieră cu tot cu paşaport. Aşa că vrînd-nevrînd stăteam la doi paşi de ţară, fără ca să pot intra în ea.

Se apropia încă un autocar ce depăşea coloana. I-am ieşit în întîmpinare. Am discutat un pic cu şoferul prezentîndu-i pe scurt situaţia în care mă aflam. Nu mă putea ajuta cu nimic nici el nici oamenii pe care-i transporta. Despre eventualitatea că îi găsea pe băieţii aceia în vamă, oricît s-ar fi rugat de el, nu i-ar fi luat fără ştirea patronului. Dacă nu erau înregistraţi în evidenţele patronului şi-i lua, în caz că se iveau ceva probleme, şoferul risca să nu-şi poată lua salarul, mai era şi penalizat, plus că putea fi dat afară din servici. Nimeni nu risca. Era sigur că nici celelalte autocare care tocmai trecuseră înainte nu-i luase pe băieţi. Dacă ar fi fost pe teritoriul Poloniei se mai putea rezolva problema cumva, dar în Ukraina nici într-un caz. Doar dacă treceau cu vre-un TIR, ori cu vre-o maşină mică. Pe jos nu se putea ca să treacă cineva graniţa. Era imposibil. Numai dacă treceau fraudulos, pe undeva mai departe de vamă. Problema era că gardurile ce împrejmuiau Ukraina erau foarte înalte şi erau conectate la reţeaua electrică ca să-i curenteze pe cei care ar fi încercat să treacă fraudulos.

Dar oare ce era în bagjele băieţilor nu puteam să vînd ca să fac rost de bani?
Trebuia totuşi să aştept ca să mă conving că nu mai apăreau. Ce dacă mai trecea o noapte?
Între timp poate se schimba şi tura, şi veneau alţi poliţişti la pichet. Cine ştie dacă erau mai blînzi şi m-ar fi înţeles, sau dacă nu cumva erau mai flămînzi. Iar actele mele nu ştiam dacă vor fi transferate la tura următoare, şi dacă nu cumva trebuia să rezolv cu acelaş poliţist problema. De obicei nu se băgau unul peste altul.

Episodul 28

Nu mă gîndisem să-i propun poliţistului aceluia că-i dau maşina, numai să mă lase să intru în ţară. Sînt convins că ar fi acceptat dacă i-o dădeam gratis. Dar eu ştiam atunci un singur lucru.
Dacă Dumnezeu a fost Acela ce vorbise cu gura mea atunci cînd i-am spus omului roş că indiferent de faptul că voi rămîne fără bani, fără benzină şi fără mîncare în Polonia eu tot voi veni înapoi în ţară cu tot cu maşină şi sănătos, cu siguranţă trebuia să se împlinească.
Dacă socoteam bine, fără bani rămăsesem, şi fără benzină deasemeni, dar am ajuns pînă la graniţa cu România cu tot cu maşină. Şi ce dacă n-am avut de mîncare timp de o săptămînă? Şi ce dacă am îndurat un frig continuu în această perioadă (de minus 25 grade)? Eram perfect sănătos în continuare. Mă simţeam doar un pic obosit. Mai trebuia să ajung în ţară. Dacă Domnul împlinise pînă aici proorocia, trebuia s-o împlinească pînă la capăt. Eu nu ştiam cum, dar EL ştia. Fusesem la un pas de a fi împuşcat, dar comandantul acela n-o-ndrăznit să strige ,,Foc". Puteam să mor îngheţat, dar moartea se pare că fusese trimisă în concediu.
Eu nu ştiu cum de am rezistat, dar am rezistat.

Ştiam precis că Domnul mă introduce în ţară, fără să fiu arestat şi nici amenda penală n-aveam s-o plătesc. Doar ştiam asta fără să-mi imaginez cum. Deci n-avea rost să mă frămînt degeaba. Ce era pregătit de Domnul pentru mine, trebuia să se împlinească obligatoriu.
Vedeam şi eu cum se lăsa seara, iar eu mă aflam tot în Ukraina.
De băieţi nu ştiam nimic. Nici nu m-am dus să-i caut. Oricum, eu cu de la mine putere nu aş fi putut trece graniţa. Iar dacă-i găseam pe băieţi nu mai puteam să-i oblig ca să meargă cu mine. Şi-aşa cheltuiseră o groază de bani tranzitînd Ukraina. Şi mă simţeam vinovat. Eu îi convinsesem ca să nu meargă cu autocarul de acolo din Warşowia. Şi după cît de mult timp trecuse, eram ca şi sigur că se aflau în România deja. N-avea rost nici să-i caut, nici să-i aştept. De fapt nici nu-i aşteptam, ci doar aveam răbdare ca Domnul să-şi pună în practică planul Său de a mă trece graniţa aşa după cum a vorbit cu gura mea.

Priveam la maşinile acelea momeală şi la poliţia de frontieră cum pescuia pe cîte un novice. Îi compătimeam, dar n-aveam cu ce să-i ajut. Unii dintre ei scoteau ultimii bani cîştigaţi din greu prin Polonia ca să-i mituiască pe poliţişti. Alţii mai cu experienţă, ştiind unde-i pichetul, mergeau direct, dădeau şpaga şi plecau repede mai departe. Şi poliţiştii treceau pe lîngă mine oridecîteori mergeau la pescuit. Priveau la mine cu tîlc, în sensul să iau exemplu de la cei care se descurcau. Dar de unde bani ca să le dau? că le-aş fi dat. Şi timpul trecea.
Auzeam o voce care-mi spunea ,,încă un pic de răbdare şi vei trece graniţa". Dar de unde auzeam vocea? Nu era nimeni lîngă mine să-mi şoptească. Mai trece ceva timp şi iar auzeam vocea care mă încuraja să aştept. Deja mă obişnuisem cu aşteptatul, dar nu apărea nimic la orizont; nimeni nu mă lua de mînecă ca să mă treacă graniţa. Am adormit aşteptînd.

Nişte ciocănituri uşoare în geamul portierei m-au trezit. Erau băieţii care veniseră înapoi la mine. Se săturaseră să tot fie refuzaţi de şoferii maşinilor cu care ar fi vrut să treacă graniţa fără mine. Erau şi îngheţaţi de frig. Le era lehamite de atîta deşertăciune.
Unul din ei îmi zice:
-Nene, se vede treaba că tot cu dumneata trebuie să intrăm în ţară. Nu n-i s-o-ntîmplat niciodată ca acuma. Nici nu ne gîndeam că nu găsim pe nimeni care să ne treacă dincolo. Întotdeauna am găsit pe cîte cineva. Dar azi avem ghinion. Totuşi cu dumneata trecem.
-Eu n-am nimic împotrivă. Problema e că n-am cu ce plăti o amendă de trei milioane de cupoane. Şi trebuie să plătesc la Cernăuţi, nu aici. Iar la bancă deschide tocmai joi.
-Lasă nene că ne descurcăm noi. Vorbim noi cu poliţistul.
Se duc ei la pichet, pierd timpul pe acolo vre-o oră, şi vin înapoi dezumflaţi şi revoltaţi.
Poliţistul nu voia să discute cu ei, ci doar cu mine. Iar eu n-aveam cu ce-l mitui.
Mi-au dat ei 50 mărci pentru şpagă. Nu ştiu dacă era echivalent cu trei milioane de cupoane, dar i-am pus şi eu în procesul verbal împăturit şi am intrat în pichet.

Văd poliţistul şi-i spun:
-Las aici pe birou hîrtiile astea, te uiţi prin ele, şi-mi spui ce mai trebuie. Eu aştept afară.
După 10 minute de aşteptare, iese din pichet zicîndu-mi că, amenda ca să fie anulată mai trebuie unsă cu încă 50 mărci. Cînd i-am adus de la băieţi, am căpătat actele.
Atunci am întrebat dacă pot pleca mai departe, şi primesc următorul răspuns:
-Da ce, ţi-am spus eu să rămîi?
De aici încolo ne aştepta o nouă coloană de maşini înainte de a intra în vamă.
Băieţii făcuseră cunoştinţă cu cineva care vindea cartuşe de Kent, Malboro şi BT, şoferilor amatori de ţigări bune. S-au dus la el ca să intervină la un vameş care să ne cheme în faţă, fără ca să mai aşteptăm la rînd. Nu ştiu cît au plătit, dar după ceva timp numa văd că sîntem învitaţi în vamă, în timp ce ceilalţi şoferi ne huiduiau, înjurănd şi fluierînd.

Fără să fim controlaţi am ajuns în vama românească. Aici poliţia de frontieră l-a verificat doar pe cel care avea duplicat de paşaport, mai amănunţit. Apoi au primit şi ei ceva bacşiş, după care zburdam pe asfaltul românesc cu 140 la oră fără să-mi pese că ar putea să mă prindă radarul. Aşa am ajuns la Roman, rămînînd iar fără benzină în rezervor. Şi nu îndrăzneam să le cer băieţilor nimic. Trebuia să mă descurc. Eram deja în România.
Băieţii s-au sfătuit între ei, zicîndu-mi să trag maşina la un PECO. Acolo mi-au făcut plinul, mi-au umplut şi canistra, şi mi-au dat ăia 50 de mărci înapoi, plus încă 200 de mărci pe deasupra. Deasemeni mi-au lăsat şi suvenirurile din bagajele lor, felicitîndu-mă pentru curajul de care am dat dovadă, dar şi pentru faptul că nu le lipsea nimic din bagaje, considerînd că aş fi putut să cotrobăiesc prin ele cît lipsiseră ei. În căptuşeala rucsacurilor aveau şi foarte mulţi bani. Chiar mi i-au arătat ca să văd şi eu. Nişte hoţi profesionişti apreciau cuminţenia mea şi faptul că nu mi-a fost frică să mă avînt în necunoscut.

I-am dus pînă la scară aşa după cum promisesem. Apoi ne-am despărţit prieteneşte.
În final am ajuns şi eu acasă, gîndindu-mă prin cîte am trecut, şi cîţi bani au cheltuit băieţii aceia ca să trecem împreună prin Ukraina. Făcusem un calcul estimativ ajungînd la concluzia că numai ce ştiam eu erau peste 900 de mărci. Plus ce mai cheltuiseră ei fără ştirea mea depăşiseră binişor 1000 de mărci. Ba chiar şi-au permis să-mi mai dea şi mie atîtea cadouri.
La suma asta puteau veni lejer cu avionul de două-trei ori direct din Germania fără să treacă prin atîtea pericole. Dar ei n-au avut de ales. Ei erau pregătiţi de Domnul în mod special ca să mă aducă pe mine acasă. Ei au făcut voia Domnului fără ca să bage de seamă.

Important e că ce m-a pus Domnul să proorocesc încă înainte de a pleca din ţară, s-a împlinit punct cu punct. Şi am ajuns acasă cu tot cu maşină şi sănătos, chiar dacă n-am avut bani, nici benzină, nici mîncare, exact aşa după cum am zis, suportînd un frig de minus 25 grade. Ce nu pronosticasem eu a fost timpul ,,Coşmarului". N-am ştiut că va dura mai mult de o săptămînă.