ACCENTE

Emil Condor a scris:

Stai! Încă nu-l dezinstala. Vreau să-ti trimit la adresa asta, invitatia pentru Google Talk si Gmail.
Cine mai vrea, să-mi spună căci mai am cam 25 de invitatii disponibile.

Bine. Aştept pînă primesc invitaţia.

Atât de împrăstiat sunt acum că am uitat.

Chiar acum intru în Gmail si fac invitatia.
O vei avea imediat...

Da, invitatia e trimisă - ar trebui să o ai deja în Email @yahoo.es

Ia adresa de mai jos si ajută-te de ea în instalarea ce o ai de făcut.
Vezi că ai acolo din Engleză în Română iar dacă apesi pe săgeata dintre cele două limbi, este invers, din Română în Engleză. Spor la treabă!

http://translate.google.com/translate_t?hl=en#en

Emil Condor a scris:

Da, invitatia e trimisă - ar trebui să o ai deja în Email @yahoo.es

Am primit două mesaje. Mulţumesc mult. Voi folosi dicţionarul ca să traduc din engleză. Sper să nu dureze mult, ca să ştiu ce mă îndeamnă să fac.

Cu dictionarul lângă tine este foarte simplu.
În câteva minute ar trebui să ne anunti că ai instalarea completă!

Anahoret a scris:

Ai mai jos un exemplu.


Dă click pe imagine ca s-o vezi la dimensiunea originală.

Emil şi Anahoret; voi mi-aţi dat nişte informaţii foarte valoroase.
De cînd sînt cu voi, inclusiv cu Aurora, Zaraza, Cactus şi Abbilbal am învăţat multe amănunte interesante privitoare la calculator şi la internet. Ce bine ar fi fost să fi ştiut eu toate astea măcar cu un an jumate în urmă. Dar de unde să vă fi luat pe voi atunci? Sînteţi nişte prieteni adevăraţi.
Vă iubesc, şi mă bucur că vă am prin preajmă. Domnul să vă binecuvînteze!

Ieri n-am reuşit nicicum să scriu un episod pe word. Dar azi voi recupera şi pentru ieri.

Uite aici un dicţionar român-englez, englez-român, german-român şi român german.
http://s8.transfer.ro/storage/transfer_ro-084040daa8.zip

Dă click pe link şi descarcă fişierul. Dezarhivează-l şi-ţi va apărea un folder. Deschide-l şi în interiorul lui vei găsi un alt folder care se numeşte Dictionary. Folderul acesta ia-l cu Cut şi pune-l în directorul D:\ din calculatorul tău (My Computer>Local Disk(D)>Click-dreapta>Paste). După aceea deschide folderul şi dă două click-uri pe fişierul Dictio.exe ca să porneşti dicţionarul.

Avantajul acestui program este că nu necesită instalere şi are o librărie destul de consistentă. Sper să-ţi folosească!

Atenţie! Adresa este valabilă 10 zile începând cu astăzi, 1 februarie 2009. După aceea este ştearsă automat.

Mulţumesc mult de tot Anahoret. Domnul să-ţi răsplătească şi să te binecuvînteze!
Am făcut întocmai. Totul este OK.

Episod 1 pag. ..6_____Episod ..7 pag. 31_____Episod 13 pag. 40_____Episod 19 pag. 46
Episod 2 pag. ..8_____Episod ..8 pag. 35_____Episod 14 pag. 40_____Episod 20 pag. 46
Episod 3 pag. 13_____Episod ..9 pag. 36_____Episod 15 pag. 43_____Episod 21 pag. 47
Episod 4 pag. 16_____Episod 10 pag. 36_____Episod 16 pag. 44_____Episod 22 pag. 48
Episod 5 pag. 20_____Episod 11 pag. 38_____Episod 17 pag. 44
Episod 6 pag. 26_____Episod 12 pag. 39_____Episod 18 pag. 45
************************************************************************

Episodul 23 din ,,Coşmarul"

Mi se părea foarte curios că nu veneau maşini nici din faţă, nici din spate. Doar noi singurei ne aventuram prin labirinturile de zăpadă. Era exact invers faţă de cum eram obişnuit prin România şi prin Polonia. Chiar să nu se circule noaptea de loc, era ceva ieşit din normal.
Îmi aminteam cum nişte prieteni de la Rădăuţi povesteau despre comerţul lor cu dantele croşetate prin bazarurile din Polonia. Vrînd-nevrînd, parcurgeau acelaş traseu pe care mergeam şi eu acuma prin Ukraina. Odată cu lăsarea serii, după ce apunea soarele, sau dimineaţa devreme înainte de răsărit, haiducii din gruprea ,,beretelor negre" atacau la drumul mare, bine organizaţi, mascaţi, folosind arme de război şi strategii neaşteptate.
Mi-a rămas în memorie cum un camion care circula cu mare viteză, venind din urma lor, i-a depăşit, iar cineva din caroserie arunca cauciucuri uzate (de maşini şi de tractoare) pe asfalt, obligîndui astfel să oprească. Din spate o altă maşină le baricada drumul ca să nu se întoarcă.
Au fost înconjuraţi şi ameninţaţi cu arme automate. Au fost jefuiţi de bani, de suveniruri, şi de benzina din rezervor. Le-au luat verighetele şi cerceii din aur, trusa de scule, etc, uşurîndu-i inclusiv şi de mîncare.

Se bucurau că au rămas în viaţă şi că nu le-au luat şi roţile de la maşină. După aceea au realizat că puteau să le ia chiar maşina. Au suferit o pierdere destul de importantă după ce petrecuse trei săptămîni prin bazarurile Poloneze. Acolo cîştigaseră destul de bine, astfel încît ar fi putut achita o parte din datoriile făcute în ţară. Şi-au ajuns să se reîmprumute şi s-o ia de la capăt cu afacerea. Dar nu mai circulau noaptea prin Ukraina.
Atunci au avut noroc de nişte cunoscuţi, tot români, care i-au găsit aşteptînd în drum. Era deja ziuă. Ei le-au dat benzină, şi i-au ajutat cum au putut ca să ajungă în ţară.
Şi aveau de plătit femeile angajate ca să croşeteze. Au trebuit să mai vîndă de prin casă unele lucruri de valoare, chiar şi gaterul, numai ca să le plătească. Şi încet-încet s-au pus din nou pe picioare. Dar le-or trebuit mult timp să revină la normal.

Mergînd aşa, mă mai gîndeam şi la faptul că ,,beretele negre" or fi luat o pauză din cauza vremii nefavorabile. Poate scăpam neatacaţi.
Am intrat în L´viv. Oraşul era degajat de zăpadă, şi parcă prea pustiu. Mult prea întunecos pentru un oraş aşa de mare. Becuri erau multe, dar ici-colo cîte unul din ele (de pe stîlpii ce străjuiau străzile) mai difuza cîte o lumină palidă. Se cunoştea cît de strîmtoraţi erau în privinţa energiei electrice.
Din cauza lipsei indicatoarelor rutiere, nu mai ştiam să ieşim din oraş. Nici n-aveam pe cine întreba decît dacă nimeream un pichet de poliţie. Şi l-am nimerit din întîmplare. În zona pichetului era ceva mai multă lumină. A trebuit să opresc ca să întreb. Ei n-aveau intenţia să ne oprească. Am întrebat cum ajung la Rogatin şi Ivano Franciski. Mi-au spus că nu intră în atribuţiunile lor ca să-mi dea informaţia asta. Dacă ieşeam la interval cu ceva suveniruri şi măcar 20-30 mărci, se mai gîndeau dacă să ne ajute sau nu. Dar dacă le dădeam 50 mărci ne ajutau cu siguranţă. Şi nu glumeau de loc. Aşa mi-am dat seama că tocmai poliţiştii au scos toate indicatoarele, in mod special ca să-i stoarcă pe turiştii străini.
Băieţii au scos nişte ciocolată, pepsi, şi 50 mărci pentru a plăti taxa de informaţie.

Aşa am reuşit să ieşim din oraş, escortaţi de o maşină a poliţiei.
Ce mă făceam dacă aş fi fost singur? De unde suveniruri şi bani ca să le fi dat poliţiştilor?
Îi mulţumeam în gînd Domnului că mi-a pregătit pe băieţii din maşină, dotaţi cu tot ce trebuia ca să depăşim obstacolele poliţieneşti. Dar ce ne făceam dacă întîlneam ,,beretele negre"?
Motorul torcea frumos, neturat, şi maşina rula cu 40 la oră. Asfaltul nu se vedea din cauza lunecuşului de sticlă.
În faţa noastră era o intersecţie dotată cu pichetul de poliţie ca de obicei. Era în cîmp deschis.
Deja au ieşit doi poliţişti înaintea noastră cu pistoalele automate în bandulieră. Mă aşteptam să mă oprească. Am folosit din timp frîna de motor ca să pot opri în dreptul lor.
Prima dată mi-au cerut actele. Apoi mi-au indicat să trag maşina sub o ,,lampă", adică sub un bec aşezat pe un stîlp. A trebuit să ridic capota ca să citească, unul din ei, seria motorului şi a şasiului. Şi pentru că i s-a părut că litera B semăna a fi cifra 8, a hotărît să-mi reţină actele, iar maşina să rămînă la ei stocată pînă venea un expert în maşini furate cu serii de motor şi de şasiu, măsluite. Şi expertul venea cam o dată pe săptămînă numai la cererea poliţiştilor. Iar poliţiştii n-veau nici un interes ca să facă demersurile restabilirii situaţiei. Ei aveau doar obligaţia să constate, dar nu ca să şi rezolve problemele.
Au luat actele cu ei, şi au intrat în pichet lăsîndu-ne pe noi afară miraţi de ce n-i se-ntîmpla.

Ce puteam face in asemenea caz? Nu ne-a dat nimeni de înţeles c-ar trebui ceva şpagă.
Ne scoseseră afară din maşină şi un altul din ei se pregătea să tragă maşina undeva într-o curte pe care aveau s-o închidă cu o poartă metalică. Deja cineva din interior întocmea documentul de stocare a maşinii urmînd să vină la mine ca să semnez de luare la cunoştinţă. Dacă refuzam să semnez, se proceda altfel. Ceilalţi poliţişti semnau ca martori că eu refuzam să iau la cunoştinţă, ceea ce implica acelaş rezultat. Asta ne-a explicat cel ce venise să conducă maşina în curte. Şi vorbea româneşte destul de bine ca să-l putem înţelege. Dar ei între ei vorbeau numai în ukraineană.
Am discutat repede cu băieţii ca să le arăt situaţia în care ne aflam. Pe loc au luat decizia să le dăm poliţiştilor 50 mărci şi să plecăm.
Cînd a venit cu documentul ca să-l semnez, i-am pus poliţistului cei 50 de mărci în mînă, făcîndu-i semn din ochi. I-a pus în buzunar spunîndu-mi că din partea lui el este deacord să ne dea drumul să plecăm, dar trebuia anulat documentul, şi nu putea să-l anuleze el. Doar şeful lor. Şi şeful trebuia şi el mituit pentru asta, tot cu 50 mărci, măcar.
Băieţii au scos repede încă 50, ca să scăpăm de acolo. Am văzut pe geam cum şeful a mototolit hîrtia aruncînd-o la coş.

Dar se mai ivise o problemă. Actele le căpătam înapoi doar dacă cel care era desemnat cu stocarea maşinii îşi dădea şi el acordul. Dar el deja nu mai voia să iasă din maşină fără şpagă. Aşa că atrebuit să-i dăm şi lui 20 mărci. Iar pentru ca să ne spună direcţia spre Rogatin, ca să nu ocolim pe la Ternopol, a mai vrut 10 mărci.
Am scăpat de ei plătind 130 mărci în total. Şi păreau mulţumiţi. Chiar ne-o dat de grijă să fum atenţi şi să nu încăpem pe mîna ,,beretelor negre".
Eram destul de îngrijorat, propunînd băieţilor să rămînem aproape de pichet pînă dimineaţă. Dar n-au vrut. Ei erau hotărîţi să continuăm drumul. Chiar n-am înţeles de ce se grăbeau.

Ajunşi la Rogatin, constatam că aici erau suficiente indicatoare inclusiv şi din acelea care indicau direcţia către Ivano Franciski. Chiar mă bucuram că nu voi mai rătăci prin oraş.
Luminile erau rare şi prin Rogatin. Dar în dreptul indicatoarelor era cîte un bec care lumina ce scria pe ele. În felul acesta, măcar că era scris pe ruseşte, n-aveam cum să nu nimeresc ieşirea spre direcţia dorită. Dar ţi-ai găsit să nu fie şi aici o strategie poliţienească? Oraşul nu era chiar mare, dar ne-am învîrtit prin el de am ameţit. Indicatoarele erau de aşa manieră puse, încît să te învîrteşti în cerc indiferent în ce direcţie ai fi vrut să mergi. Nici măcar înapoi nu mai nimeream să ne întoarcem. Era o adevărată bătaie de joc la adresa turiştilor străini. Eu cred că am trecut de 3-4 ori prin dreptul pichetului de poliţie locală din oraş fără să ne oprească nimeni. Dar în final, dezorientaţi complet, a trebuit să oprim noi ca să întrebăm.
Reacţia poliţiştilor a fost aceeaşi ca la L`viv. Cu 50 mărci ne-a condus pînă la ieşirea spre Ivano Franciski. Am răsuflat uşuraţi continuîndu-ne traseul fără să ştim ce urma să n-i se mai întîmple.

Văzusem pe hartă că nu mai era nici o intersecţie importantă pînă aproape de intrarea în oraş. Consideram că doar acolo aveam să ne mai confruntăm cu încă un pichet de poliţie. Dar pe la jumătatea distanţei dintre cele două oraşe, ne aştepta încă un pichet mare cît o garnizoană de la graniţă, măcar că era în interiorul Ukrainei. Din cauza labirinturilor înalte de zăpadă cu pereţi uriaşi de 2,5m, nici nu ne-am dat seama de existenţa pichetului. Undeva prin dreptul pichetului fusese şi un semn de ,,STOP CONTROL", dar cum trecuse autofreza de curînd, era aruncat pe un mal de zăpadă, unde n-aveam cum să-l văd. Drept urmare nici n-am oprit regulamentar. Un bec din faţa pichetului licărea destul de slab. Totuşi am putut citi deasupra uşii ca să constat că tocmai trecusem prin dreptul pichetului. Şi aveam 40 la oră. Şi nu puteam frîna brusc din cauza gheţuşului. Nici nu mai avea rost să mă mai căznesc ca să frînez. Deja trecusem şi nu fluierase nimeni după noi.

În oglinzile retrovizorii vedeam cum 5 poliţişti echipaţi ca de război se îmbarcau rapid într-un ,,Jiguli" de-a lor (un fel de ARO rusesc), şi au pornit în urmărirea noastră. Ştiau că nu puteam circula cu viteză. Dar nici ei. Totuşi ei îşi făceau datoria de serviciu. Le-am spus băieţilor că sîntem urmăriţi. Erau şi ei îngrijoraţi. Soluţia cea mai bună era să încetinesc, ca să fim ajunşi din urmă, să vedem ce vor. Am luat piciorul depe acceleraţie, am băgat în viteza a treia ca să frînez din motor şi aşteptam cu răbdare să fiu depăşit, şi oprit prin scoaterea bastonului reflectorizant pe geam. Dar poliţiştii au intrat în depăşire, au mers lejer paralel cu noi preţ de o jumătate de kilometru fără să schiţeze nic unul din ei vre-un semn că ar vrea să ne oprească. Chiar ne-au privit insistent în timp ce ambele maşini rulau cu 30 la oră. După ce şi-au făcut o impresie despre noi, au mărit viteza ducîndu-se mult înainte, făcîndu-ne să înţelegem că nu cu noi aveau ei treabă. Ne bucuram că am scăpat aşa de uşor. Dar n-a durat mult. Poliţiştii ne aşteptau baricadînd drumul într-o pădurice prin care trebuiam să trecem şi noi. În bătaia farurilor am putut vedea cu stupoare cum cei 5 poliţişti se aflau în poziţie de tragere cu armele îndreptate către noi. Şi erau mitraliere.
*****************************************************************************

Cine intuieşte ce a urmat în continuare?

Părerea mea este că poliţiştii ucraineeni v-au vândut iar "poliţiştii" din Jiguli doar s-au asigurat că, într-adevăr, voi sunteţi victimele. Sunt curios cum aţi scăpat de Beretele Negre.

Citat :

Cine intuieşte ce a urmat în continuare?

Politistii erau un fel de berete negre? V-au jefuit de tot ce aveati?

Poliţiştii nu erau străini de cauză. Poate chiar le dădea o mînă de ajutor ,,beretelor negre".
Chiar colaborau, luîndu-şi şi ei partea leului. Nu-i exclus ca în rîndul ,,beretelor negre" să fi fost chiar cadre militare de la unităţile speciale. Cine ştie dacă nu cumva erau controlaţi şi dirijaţi chiar de undeva de la vîrful puterii. Este doar o părere de-a mea.

Episod 1 pag. ..6_____Episod ..7 pag. 31_____Episod 13 pag. 40_____Episod 19 pag. 46
Episod 2 pag. ..8_____Episod ..8 pag. 35_____Episod 14 pag. 40_____Episod 20 pag. 46
Episod 3 pag. 13_____Episod ..9 pag. 36_____Episod 15 pag. 43_____Episod 21 pag. 47
Episod 4 pag. 16_____Episod 10 pag. 36_____Episod 16 pag. 44_____Episod 22 pag. 48
Episod 5 pag. 20_____Episod 11 pag. 38_____Episod 17 pag. 44_____Episod 23 pag. 51
Episod 6 pag. 26_____Episod 12 pag. 39_____Episod 18 pag. 45
************************************************************************

Episodul 24 din ,,Coşmarul"

Tot ce puteam face era să nu mă pierd cu firea.
Băieţii erau cutremuraţi de frică. Toţi ne aşteptam să fim ciuruiţi. După aceea poliţiştii ar fi declarat că n-am oprit la somaţie, că eram nişte terorişti, şi aşa rămînea scris în arhivele lor. Cine putea să-i contrazică? Şi odată omorîţi, întotdeauna morţi-s vinovaţi, iar poliţiştii avansaţi în grad. Ar fi ştiut ei să aducă probe false, intocmind un scenariu spectaculos din care ei să iasă basma curată. Cum nu era circulaţie, nici martori n-ar fi fost ca să reclame ceva. De aceea au şi preferat să ne aştepte în pădure, ca nu cumva din întîmplare să existe şi alte priviri curioase.
Am încercat să-i liniştesc pe băieţii care se văitau şi mă îndemnau să întorc maşina. Nici nu era loc de întoarcere rapidă. Plus că gheaţa ne împiedica să facem manevre bruşte.

Mai întîi am stins faza lungă, am redus viteza, şi pe măsură ce înaintam uşor am stins şi faza scurtă, rămînînd doar cu poziţiile aprinse, ca să fiu vizibil. N-am oprit. Voiam doar să fiu văzut că nu mi-era frică de ei, şi că nu făceam nici o manevră greşită sau interpretabilă de poliţişti ca fiind periculoasă. M-am apropiat de ei uşor cu treapta a doua de viteză, iar cînd aveam vre-o 20m pînă la ei am introdus treapta întîia, pregătindu-mă de oprire. Cred că aveam 5m distanţă cînd am oprit şi motorul rămînînd cu poziţiile aprinse, şi aşteptînd să văd ce urma să se mai întîmple. Băieţii nici nu mai îndrăzneau să sufle. Nu scotea unul nici un cuvînt. Preţ de secunde care nu se mai sfîrşeau, nimeni nu făcea nici o mişcare. Mă gîndeam că cel care era comandant cîntărea dacă să dea comanda ,,Foc", sau să n-o dea.

De-odată unul din ei se ridică cu pistolul în mînă, şi vine la maşină nervos. Era o namilă de om cît un munte. Poate că nu mai avea mult şi ar fi fost de înălţimea lui Goliat. Trage un pumn în portieră de s-a zguduit toată maşina, şi cere actele. I le dau pe toate aşa cum erau pregătite şi pentru ceilalţi pe unde trecuserăm, după care am auzit ca un tunet ,,Nazat!" Adică trebuia să ne întoarcem excortaţi înapoi la pichet. Actele rămînînd la el în buzunar.
Am întors maşina cu grijă, din trei mişcări, şi urmăriţi de ,,Jiguli" am ajuns din nou la pichet unde ne mai aşteptau încă 5 poliţişti. Am oprit şi am ieşit afară, în timp ce cei 10 poliţişti îmi înconjurau maşina. Nici unul din ei nu-mi dădea vre-o importanţă. Parcă nici nu mă vedeau. Treceau pe lîngă mine foarte atenţi la maşină. Mă simţeam chiar în plus acolo. Căutam să discut cu ei, dar parcă erau surzi. Nu mă auzea nici unul. Ori se făceau că nu mă aud.

Toţi erau cu armele îndreptate către maşină. Pe mine nu mă ameninţa nimeni. Eram în spatele lor. La o comandă, toate portierele au fost deschise brusc iar ocupanţii maşinii au fost smulşi afară cu atîta forţă încît au făcut pirueta în aer fără a atinge pămîntul, au fost aşezaţi cu capul pe maşină, picioarele desfăcute, pistolul în ceafă la fiecare... iar eu asistam la prima percheziţie corporală în direct. Aşa ceva numai în filme mai văzusem. La unul din băieţi găsise un cuţit ce se deschidea apăsînd pe un buton. A fost confiscat. Dar n-au găsit bani la nici unul. Apoi fiecare din ei au fost duşi la zidul pichetului şi păziţi cu armele pînă cînd au percheziţionat toată maşina. Şi eu priveam liber la ei neputincios de a mai face ceva. Eu nu eram pus la zid. Nici percheziţionat n-am fost. Chiar mă minunam cum de nu se agăţau şi de mine. Oare să le fi spus poliţiştii pe unde trecusem (prin telefon) pe cine să percheziţioneze?
Nu era exclusă nici presupunerea asta.

Au adus un fel de oglindă plană cu rotile, pe care au plimbat-o pe sub maşină, să vadă dacă nu sînt pe acolo ceva arme sau explozibil. Apoi au scotocit prin toate ungherele maşinii, inclusiv în bagaje şi în trusa medicală. Poate se aşteptau să găsească ceva stupefiante... Dar nu s-au atins de suveniruri. Cam după o jumate de oră, păreau plictisiţi şi nesatisfăcuţi. Se aşteptau la ceva mai deosebit. De aceea ne-au lăsat în pace fără o vorbă şi au intrat în pichet cu toţii. Nici nu ştiam ce să facem. Actele erau la ei. Nu puteam pleca fără ele. Sau dacă tot plecam nu ajungeam prea departe că ne luau alţii la rost.
Am aşteptat preţ de 10 minute măcar să iasă careva şi să ne comunice verdictul.
Cum nimeni nu dădea semne c-ar mai vrea să discute cu noi, trebuia să luăm o hotărîre.
Actele băieţilor erau tot la poliţişti, probabil să le verifice.

Unul din băieţi îmi zice:
-Nene, ai curaj să intri înăuntru ca să ceri actele? că matale, văd că nu-ţi face nimic.
-Eu am curaj, dar fără şpagă nu cred că le căpătăm.
Mi-au dat ei 50 mărci, cu care m-am prezentat înăuntru. Nici nu ştiu de unde i-au scos.
Poliţiştii îşi vedeau de treabă, măcar că după ce bătusem respectuos la uşă, unul strigase pe româneşte ca să intru. Cum nu ştiam cine, aşteptam să mă şi întrebe carei baiul. Dar nu mă-ntreba nimeni nimic. Ei îvîrteau nişte hîrtii.
Actele noastre erau toate grămadă pe un birou al şefului.
-Nu vă supăraţi, mă pomenesc eu zicînd, dar am vrea să ne daţi actele ca să ne continuăm drumul. Sper că n-am greşit cu nimic.
-Şi cum vii aşa cu mîna goală ca să le ceri? îmi zice şeful.
-Ba am venit cu ceva bani. Dar nu ştiu dacă acceptaţi. Noi nu vrem să vă supărăm.
-Lasă-i pe birou să vedem cîţi sînt. Cum numai atîta? Păi tu nu vezi cîţi sîntem noi aici? Ieşi afară pînă nu ne supărăm!

Am ieşit lăsînd banii acolo.
Băieţii au mai scos încă 50, dar tot nu a fost deajuns. Apoi încă 50, şi încă, şi încă...
În total au fost 250 mărci şi tot nu erau mulţumiţi.
Băieţii nu mai voiau să dea nimic în plus. Trebuia să mă descurc. Le-am zis:
-Dacă nici aşa nu-i deajuns, noi nu mai ne permitem. Avem destul drum de parcurs, şi poate ne mai ies în cale şi alţi colegi de-ai voştri. Cu ce ne mai descurcăm? Dacă nu ne daţi actele în 10 minute, noi mergem să reclamăm la Ambasada de la Kiev.
Am ieşit să aştept reacţia lor.
După 5 minute iese şeful lor cu toate actele, urîndu-ne drum bun. Era şi cazul.

Imediat ce am plecat, le-am propus băieţilor să nu mai continuăm a merge pe timpul nopţii ca să nu fie storşi de toţi banii. Ar mai fi fost cam trei ore jumate pînă dimineaţă la 7:00 cînd se schimba tura de noapte cu cea de zi. Pînă atunci dacă reuşeam să ne ascundem undeva şi să dormim era grozav. Tocmai am văzut un labirint lateral care probabil ducea într-un sat. Se cunoştea cum autofreza se rătăcise vre-o cîţi-va metri, după care se retrăsese ca să meargă pe făgaşul normal. Am intrat în fundacul acela pînă la peretele de zăpadă. Acolo nu puteam fi văzuţi. Cu motorul la relanti ne-am aşezat să dormim.
Pe drumul principal se vedea farurile maşinii de patrulare ale poliţiştilor care ne căutau.
Coborîsem din maşină ca să văd de după un colţ dacă era maşina poliţiei. Şi era.

Ce ticălosi! Asa a fost peste tot după controlul pierdut de vechile guvernări!
Câtă ticălosie poate exista în natura noastră!

Citat :

Acolo nu puteam fi văzuţi. Cu motorul la relanti ne-am aşezat să dormim.

Ce a fost mai greu a trecut... Dar oare ce surprize va mai asteapta...sau te asteapta, pana acasa?