RECVIEM PENTRU MAMA

Recviem pentru mama
de abbilbal

scris la şase săptămâni de la eterna despărţire, când, tradiţia spune, pleacă şi sufletul celor ce s-au dus pentru totdeauna de lângă cei dragi.

Îţi sărut tâmpla dragă mamă,
aşa cum te-am sărutat la despărţire.
Prin viaţă te-ai strecurat ca o umbră.
Ţi-aş fi dat şi luna de pe cer, crede-mă,
dar am o viaţă atât de sumbră.
Călcai pe drum ca o bătrână,
iar eu cu drag ţineam a dumitale mână.
Dumneata, cu morile de vânt, în obscuritate, te băteai
şi numai Bunul Dumnezeu te ştie cum te descurcai
şi sănătate de aveai.
Era firesc să ai grijă de copiii dumitale,
era firesc ca ei să te respecte.
De durere ochii-ţi erau fără lacrimi, goi,
şi prea puţini vedeau aceste aspecte.
Ajunsă la margine de vreme,
aveai chipul împietrit
şi tot timpul ai vrut să rezolvi probleme.
Ţi-au fost ochii serbezi de atâta timp
şi nu-ţi păsa că umbli pe orice anotimp:
pe arşiţă ori ploaie, pe ger sau ninsoare,
pe zloată sau noroaie, în zile fără soare.
Erai săracă. Dar nu şi la suflet.
Uneori, ai încercat mai mult decât se putea duce,
ca-i vrut să fim şi noi ferice.
Sufereai profund când nu puteai mai mult,
dar ai reuşit de ne-ai dăruit
cel mai sfânt şi bun lucru:
viaţa cu demnitate.
Oriunde te-ai fi dus, bunica, se creau efecte
şi toţi te îndrăgeau.
Aveai ceva aparte, de nedescris,
ce se citea pe chipu-ţi blând brăzdat de-a anilor însemne.
Te-ai dus mămico pentru-ntâia oară dintre noi,
dar drumu’ acesta-i fără de întors.
Te-ai dus cu părul alb de-a anilor povară,
da-n inima mea tot tânără rămâi, mămica mea.
Eşti tânără ş-atât de dulce.

Dumnezeu s-o odihnească!

Aş pune şi eu o floare şi o lumânare pentru Dumneaei.

aurora a scris:

Dumnezeu s-o odihnească!

Aş pune şi eu o floare şi o lumânare pentru Dumneaei.

Mulţumesc. Să-i fie primite.

"Şi clopotele în limba lor
Plângeau cu glas tânguitor
... Vorbea un glas, un cântec sfânt
Şi-nălţător."
G. Coşbuc.

Dumnezeu s-o odihneasca!

E mult de-atunci. Rănile s-au vindecat,
Amintirea ei s-a estompat,
Urmele s-au şters,
golul a rămas.
Casa e mai mare,
mai încăpătoare,
căci lipsă-i gospodina
ce o îngrija.

Singur gândul o mai caută
să stea de vorbă cu ea
despre una, alta ca altă dată
căci gâdul doar mai ştie de ea.
Şi ea vine noaptea să ne vadă,
fără ca noi ştim că a venit,
ne-a mângâiat şi a plecat
fără să lase urme în verandă.