O poveste din sat, tradiţii

Din neguri uitate (1)
09.08.2008


A fost să vin pe lume într-un cătun ,, Valea Sasului” din munţii Maramureşului. Mama-mi spunea că am venit pe nepregătite, într-o duminică dimineaţa , înainte de cântatul cocoşilor. Se pare că m-am grăbit să prind zorile, n-am avut răbdare să ajungă la dispensar. A fost să mă aducă singură pe lume, într-o livadă, sub un stejar bătrân, unde tata a aşternut un ţol şi-un lipideu luate la repezeală de pe prispa casei din vecini. Îmi spunea destul de des cu dragoste disimulată-n reproş când făceam câte o năzbâtie:
- Împieliţato! …iar te poartă benga… îmi răcesc gura degeaba cu tine! Am ştiut de atunci din livada lu’ Colindău, - sub stejaru’ al bătrân, unde tac’tu m-o aşezat pă ţolu’ luat de la Bălin de pe verandă, când n-am mai putut mer’e şi el s-o dus după moaşa Lungului - că-i face numa’ ce-i vre’. N-am avut parte să te nasc ca lumea, la dispensar ori cu moaşă. Pan’ să zie moaşa, io te-am lepădat şi dumnezău mi’ martor ce spaimă am tras…
A trecut prin multe spaime ,draga mea mamă, n-am prea fost cuminte…Când am crescut suficient, aveam patru, cinci ani, în zilele de vară, mama mă trimitea la borcut, - un izvor amenajat lângă moară - la o răspântie de ape si drumuri, unde-şi aveau casa ţiganii cărămidari. Mă urmărea cum cobor dealul pe cărare şi-mi striga :
- Să zii repede să nu se întunece …nu sta să te-nholbi la moară şi la ţigani… ai grijă să nu spargi olu’ !
Ajunsă la borcut lăsam olul lângă izvor şi mă duceam la moară. Uitam de timp urmărind-o pe lelea Ioana morăriţa, care-şi nota într-un caiet soios cu creion chimic fiecare sac cu făină şi-o rugam sa-mi spună povestea făinii. Morăriţa, după ce golea grăunţele din saci într-o ladă de lemn trapezoidală care alimenta moara, îmi explica fiecare etapa pe care o urmează bobul de mălai pană devine faină. Îmi plăcea mirosul şi zgomotul morii, scrâşnetul bobului zdrobit de pietrele puse-n mişcare de forţa apei. Mi se părea un întreg univers moara. Când credea ca am stat destul şi mama o fi îngrijorata, mă trimitea acasă spunându-mi că şi mâine este o zi in care sa desluşesc glasul morii. Degeaba o rugam sa mă lase să mai stau , nu o îndupleca nimic din ce i-aş fi spus, trebuia să plec ca să pot reveni a doua zi. Si cum mi se părea ca-i prea devreme să merg acasă, treceam puntea la cărămidari, ocoleam gropile cu var şi urmăream ţigănuşii cum frământa lutul galben cu picioarele goale. Abia aşteptam să-l aud pe Bogdan ţiganu’ ăl bătrân cum mă-ndeamnă să-i ajut, dacă tot am venit, de vreau să asist la clădirea cuptorului unde ardeau cărămida. Alături de ţigani n-aveam grija timpului scurs, uitam de spaima mamei, până când se întuneca şi-i auzeam vocea, spunând morăriţei de pe punte:
- Ce să mă fac cu ie, scoate sufletu’ din mine, vedea-o-ar norocu’ tare-i neastâmpărată! … când zici c’o plecat ?!!! Ce bătaie-i trag… să ţie minte altă dată!
Vorbea tare-nadins, ştia unde sunt si că aud. Când mă zarea, se ducea la izvor, umplea olul cu borcut, intrând în vorba cu cine se nimerea a fi, aşteptându-mă. Apăream spăşită, murdară , plină de praful de faina şi cu picioarele înglodate de lutul frământat. Pentru mama, nu avea importantă, aveam ochii scânteietori. Mă privea cu drag şi ca un ritual, începea povestea cu venirea pe lume.
După ce-am mai crescut, am descoperit alte miracole. Toamna la fiecare poarta se meliţa inul şi cânepa. Trebuia să aflu povestea „inului şi cânepii” şi o ascultam cu plăcere, începând de la semănatul din primăvara pană ce ajunge fuior, apoi fir şi-n final pânză. Pânză ce primăvara următoare va fi întinsă pe coline la albit. Întârziam mereu. Când ajungeam acasă mama mă întreba:
-Ai zinit?! …- râzând - ai hi bună de trimăs după moarte. Amu când treb’e, nu te păzeşti , numai’ când te-am născut n-ai avut răbdare…

Într-una din zile, m-am întâlnit cu doamna Onica, învăţătoarea, la borcut. Aveam părul vâlvoi, rochiţa ruptă si pătată , sângeram , mă agăţasem într-un rug în încercarea de-a ajunge la boabele negre, coapte de mure. Speram să nu-şi amintească mai târziu, la şcoală … M-a privit critic, dezaprobator, chiar m-a apostrofat:
- Tu a cui eşti, zgaibă cu ochi?!!! Parc’ ai fi băieţoi. Eşti un dezastru. Caţi ani ai?
Am răspuns intebarilor, privind-o fara ezitare:
- Îs a Măriei lu’ Ionu lu’ Chifor … şi-am şapte ani. La toamnă încep şcoala doamna învăţătoare!
Ceva din răspuns a făcut-o să zâmbească, faţa i s-a destins, mi-a examinat rana scoţându-mi ghimpele, apoi m-a însoţit pană la poala dealului unde începea cărarea şerpuită printre ruji, măceşi şi zmeuriş, spre casă.
A venit şi toamna ce-o aşteptam cu nerăbdare. Acel septembrie pentru care mama m-a pregătit din timp. Îmi cumpărase caiete, penar şi creioane colorate. Trăistuţa-n carouri,alb cu negru, cu baierul împletit în opt, suficient de lat să tină greutatea cărţilor, să nu-mi taie umărul, aştepta cuminte într-un cui. Intr-o zi pusesem în ea caiete, penar, creioane. Mi-o agăţasem pe umăr si mă plimbam prin casă, mândră nevoie mare. Şcolăriţă fiind am să pot citi câte povesti vreau, ba mai mult am să-i pot citi lel'i lu’ Vasile a’ Rosului, scrisorile primite.
Doamna Onica locuia a-vale, la drum, aproape de şcoală, într-o casă cu turn îmbrăcată-n iederă, la „castel”. O construcţie din lemn cu un cat, având scara interioara-n spirala ce ducea spre odaia de dormit. La parter două încăperi şi o chichineaţă ce ţinea loc de bucătărie care comunica prin spate cu magazia de lemne. O cameră mare, luminoasă, din care se intra în biroul doamnei şi căreia-i spuneam cu naivitate : odaia cu pereţii îmbrăcaţi în cărţi. Muchii colorate de jos pană sus, cum nu văzusem nicăieri, nici măcar la şcoală nu erau atâtea cărţi. Cu timpul am petrecut multe după amiezi şi seri în acea odaie. Doamna, la început, mă chema să-i ţin de urat. Mi-a intuit setea. Mai târziu, cunoscând-o, am înţeles, îi plăcea solitudinea dar mi-a deschis o „uşa” care, probabil, rămânea zăvorâtă, pentru mine, fără ea. „Castelul” era înconjurat de o gradina cu alei pietruite, printre pâlcuri de flori ce porneau dinspre poartă având ramificaţii: una ducea spre chioşcul lângă care era o cruce îmbrăcată-n verdeaţă de muşchi, la capătul unui dreptunghi cu flori veşnic înflorite. Nimeni n-ar fi bănuit că răzorul e un mormânt dacă n-ar fi fost dăltuite rimele durate-n piatra crucii. Brazi bătrâni mărgineau proprietatea , un dreptunghi de circa zece ari. Era un reper pentru noii veniţi. In partea dinspre drum cetina brazilor formau o boltă unindu-se cu crengile nucilor ce-mprejmuiau proprietatea de peste drum, formând un tunel verde. Porţiunea aceea era mirifică, razele soarelui filtrate printre crengi formau jocuri de lumini, pe alocuri, reflectate-n muchia pietrelor, produceau luminiţe, părând a fi licurici . În drum spre şcoală străbăteam acea porţiune cu emoţie. Odată intrata-n tunelul verde, aveam impresia că păşesc intr-un alt tărâm, cumva ca hotarul între doua lumi. Una, cunoscută, dragă, alta tentantă, plină de mistere. De-o parte gradina „castelului” cu flori nemaivăzute, cu alei, chioşc …misterul. Dincolo, livada din spatele casei cu pomi fructiferi si iarbă deasă .Onica învăţătoarea, părea fără vârstă. Părul grizonat, ochi întunecaţi, severi. Gura frumos arcuită, veşnic roşie şi-un obraz alb fără cute. Purta bluze în tonuri de gri şi bej asortate cu fuste lungi ce-i acopereau glezna. Rareori îmbrăca pantalon din stofa fină, croi tip pană, şi asta doar atunci când rătăcea pe dealuri după flori si plante medicinale. Degaja în ciuda severităţii aparente, rafinament şi bunătate. Deşi părea că nu are nimic comun cu cei in mijlocul cărora trăia, nu făcea nota discordanta. Iubea locul si oamenii lui, fiind iubită şi respectată. Avea întotdeauna un sfat bun pentru cei ce se încumetau a-l cere. A purtat mana multor generaţii, desluşind copiilor jocul liniilor drepte ori curbe, care unite-ntre ele nasc litere. Litere ce formează cuvinte. Cuvinte ce odată rostite, devin vorbe. Pentru ea şi oamenii locului cuvântul-vorba, avea putere magică. Spunea adesea să nu ne jucăm în viaţă cu vorbele. Să învăţăm a ne teme de puterea lor.
-N-am uitat Doamna Învăţătoare!
Venind de la şcoala, abia ieşită din tunelul verde, aveam să descopăr mirată într-o după amiază însorită de toamnă, la porţi ca prin farmec îşi făcuseră apariţia meliţele, mecanisme din lemn, ingenios construite, anume pentru torturarea snopilor. Trebuia să-i dezleg misterul. Ajunsă-n dreptul casei lu’ Vasile a’ Roşului, pe podeţ trona meliţa înconjurată de puzderii iar pe laiţa din faţa porţii smocuri de câlţi. Mi-am agăţat trăistuţa cu cărţile într-un par al gardului, mi-am suflecat mânecile şi aşa cum am văzut ca făceau celelalte femei pe lângă care trecusem, am luat un smoc de tulpini dintr-un snop, atât cât putea cuprinde mâna mea de copil, punându-l între fălcile meliţei în încercarea de a scoate puzderiile. Eram prea mica ori meliţa prea înalta, nu reuşeam decât sa îndoi puţin tijele de cânepa. În timp ce mă căzneam aud glasul stăpânei casei:
- Da ce lucri acolo fătucă?! Ptiu, bată-te să te bată, las’ asta pe seama mea, tu mai bine spune-mi cum o fo’ astăzi la şcoală. Ai mai învăţat vreo buche?
Îmbujorată de emoţie şi de efortul depus, am început să o rog să-mi arate cum se face.
- Lasă lele Floare că învăţ io, n-ai mneata’ grijă, am promis să-ţi citesc scrisorile de la Gheorghe şi-am s-o fac. Încă nu ştiu toate literele din care se fac cuvinte…Stii că vorba-i cuvânt, lele Floare ?
M-a sărutat pe creştet, apoi mi-a spus ca ştie. Stie şi ca vorbele fac poveştile - adevărate ori nu - şi anumite povesti schimbă destine. Avea un aer grav, privea orizontul, cumva pierduta-n gânduri…
- Te rog învaţă-mă să meliţ cânepa si inul, lele şi-am să-ţi citesc şi povesti din cartea aia neagră, ce-o duci la biserică cu mnetale…
Nu ştiu dacă m-a auzit, s-a aplecat a luat un pumn de tulei din snop apoi privindu-mă:
- Ca să poţi învăţa să meliţi, trebuie să ştii totul despre in şi cânepă. Tu ce ştii? Nimic.
- Nu ştiu da-mi spui mnetale şi-apoi mă-nveţi.
După ce mi-a ţinut o morală zdravănă, că-i târziu şi mama mă aşteaptă-n drum în timp ce eu o ţin din lucru - în loc sa-mi văd de ale mele - s-a înduplecat şi a început să-mi povestească în timp ce meliţa.
- Draga lel’i povestea-i cam aşa:
Odată demult într-un sat cu oameni harnici şi iscoditori, o sămânţă a fost adusă de ciocul unei păsări, apoi din sămânţă a ieşit o buruiană ca toate buruienele doar că era înaltă, subţirică şi făcea o floricică albastră. Asta-i inul, da’ i frate cu cânepa , seamănă ei, da’ inu-i mai alb şi mai moale, cânepa-i mai sură şi mai aspră, se coace mai târziu spre toamnă. După ce inul s-a copt, omul a cules seminţele şi-n primăvara următoare după ce a arat şi semănat, pe-o postată de ogor în faţa soarelui, a împrăştiat seminţele de in culese. Inul a crescut şi s-a copt, în luna lui cuptor, l-a smuls din pământ, l-a legat în snopi, snopii i-a lăsat la soare. Apoi când a avut un răgaz, a scuturat seminţele, ca să culeagă toate boabele, a ciomăgit snopii, snop cu snop, aşezat pe-un lipideu vechi.
Snopii zdrenţuiţi i-a cărat la topitoare, o baltă-ntre răchite pe malul râului. A aşezat snopii în tău peste care a aşezat bolovani şi i-a lăsat sa putrezească tija, cam două - trei săptămâni. După ce-au putrezit, a scos snop cu snop şi i-a rezemat de gard în fata soarelui să se usuce. Apoi la vremea când păsările pleacă, odată uscaţi i-a meliţat. Tija s-a prefăcut puzdere iar coaja a rămas teafară. Apoi omul a dat cojile, femeii. Femeia când a-nceput iarna a grebănat, a periat până a devenit fuior moale şi frumos. Fuiorul l-a făcut caier şi a-nceput a-l toarce prefăcându-l tort. Tortul de pe fus l-a pus pe vârtelniţă făcându-l scul pe care l-a fiert cu leşie să-l albească. Apoi albit şi uscat l-a folosit la urzit şi ţesut. Primăvara pânza obţinută a fiert-o din nou cu leşie, apoi a dus-o la râu şi a pranicat-o bine pe un bolovan. După ce-a limpezit-o, a dus-o pe-o colina în fata soarelui. Din pânza a croit cămeşi pentru ea si omu’ ei, şterguri, aşternuturi… În timp inul şi cânepa s-au răspândit şi-au ajuns şi la noi. Orice găzdoaie pune o postată de in ori cânepă să aibă ce toarce şi ţese pentru casa.
Vezi tu dragă fătucă, natura ne dă de tăte, ne treb’e numa’ un ptic de voinţă şi-un strop de sudoare şi avem cele de trebuinţă, ş-amu du-te ca vine mă-ta c-o joardă şi te snopeşte-n bătaie!
- Lele Floare, mulţam de poveste, da’ mâine mă înveţi să meliţ, c-amu ştiu...
- Lăsa draga lel’i ca-i învăţa, ai timp, tu învăţă să citeşti, mai târziu în anii care zin t’-i- nvăţa singură.

Din neguri uitate (2)

In Valea Sasului totul era limpede ca apa pârâului ce vine din munţii ce străjuiesc drumul croit de-a lungul apei. Muncă trudnică, nimic nu era de-a gata. De fapt, totul era o taină ce reda ca-ntr-o oglindă fermecată dârzenia, puterea de a ierta, toleranta, ne-ngâmfarea si buna-cuviinţă - oamenilor acelui loc. Lelea Ioană a Lalului, femeie harnică, dar fără noroc, spuneau babele-n coltul pânzăturii, mi-era dragă . La ea mă lăsa mama când pleca la oraş sau în satul vecin la rude. Era socăciţa satului şi când avea timp ţesea zgărdane din mărgele mici, colorate - bijuterii purtate la gât de fete-n sărbători - Avea ochii slăbiţi şi mă ruga să-i înşir mărgelele pe aţă. Cu vremea, după ce-am prins meşteşugul m-a lăsat să fac si eu. O dată în timp ce ţeseam mărgele-n zgărdan, am întrebat:
- Lele Ioană, pe tine cine te-a învăţat, o altă lele?
Râdea, râdea cu sufletul, cu ochii în timp ce-mi spunea:
-Totul e tradiţie, am moştenit de la mama şi bunica. Tradiţia… de aia-s socăciţă. După ce m-am făcut măricea, mama m-o dus cu ie să pregătim mâncarea pentru nunţi şi botejuni, acolo unde ne chemau. După ce mama o slăbit, m-am dus singură…Ehei! Am fo’ tânără şi la o nunta-n Poieni l-am cunoscut pe bade’-tu Lalu. Lungi-ar Dumnezău zilele să apuce să mai zie şi acasă…”
Badea Lalu era la temniţă, dar nu ştiam atunci, lumea vorbea de el cu respect. Aveam să înţeleg mai târziu, nu a fost criminal ori tâlhar. A fost închis cu încă câţiva din sat pentru că s-au opus colectivizării. Tot satul s-a opus, numai că nu era sa-i închidă pe toţi, femei şi bărbaţi deopotrivă. I-au închis pe cei mai hotărâţi şi respectaţi dintre şateni. A fost să fie si badea Lalu printre ei…
- Lele Ioană, da’ cum ii la nuntă? Cum o să ştiu când mă mărit ?!!!
- Creşti tu întâi… ii şti când ţi-o zini orânda. Tăte la timpul lor, treabă mai întâi să-nveţi să coşi, să teşi, să-nţelegi rostul şi mersul. De la cin’şp’e ani la douazăci ai timp să-ti afli sortitu’…Nu-mi fac grijă ca o trece vremea şi-i rămâne fată bătrână, pre’ eşti iute ca prisnelu’ şi fecioraşi or hi bugăţi buni de însurat… doară nu ţi loa unu tomnatic de trizăci, ca Parasca lu Grigore a Mucului…
O priveam întrebător, nu prea înţelegeam. Nu prinsesem încă rostul şi mersul vieţii. Noroc că Ioana Lalului odată pornită pe povestit, nu se mai oprea - de aceea-mi era dragă, învăţam -n plus şi de la ea rostul, viaţa satului. In bună măsură cu ajutorul ei am descâlcit taina, ceremonialului tradiţional, implicaţiile sociale, comportamentul adecvat conform categoriei sociale, de neam, de stare materiala în modul cel mai simplu şi deschis. Toate aveau sens, obiceiurile încărcate de semnificaţii îşi urmau ritualul -
-Si cum ţ-am zis, Parasca s-o încrezut, oricâţi o petit-o, n’o fo’ pă măsură: ba că unu-i calic, ba că altu’ nu joaca bine… toane de fătuca proasta. L’o aşteptat pă Gheorghe-a Rosului să zie de la oraş. Da Gheo’ o făcut şcoală, nu mai zine-napoi pă aste dâmburi.
L-ar fi luat pă Văsălie a Rosului, frati-su, da’ aista vre’ să se călugărească, doară ştii, o fo’ cu mă-ta la monastire la Rohia!... Săraca lel’-ta Floare , rămâne singură la bătrâneţe fără-un sprijin…doi feciori… n-o vrut prunci, de făcea si ea batăr cinci-sase, nu zic opt ori zece ca a lu Colindău ori a Mucului. Ea, nu! că-i bugăt doi… Se schimbă lumea tu fătucă! Ajunge şi la noi… Da’ tu, auzi-mă!!! … nu uita colbu’ de pe uliţă şi iarba de pe dealuri… nici hoarele, nici truda noastă când îi hi departe. Că şi tu t’-i duce, am auzât-o pă Onica, când i-o zis mă’ti -„du-o, Marie, la şcoala , du-o la oraş”-
- Nu cred lele Ioană, da’ nici nu vreau să plec. Mi’ drag aici! Si de m-oi duce, tot zin înapoi, nu plec de tăt. Spune-mi mai bine de Parasca, cum o fo’ si când îi nunta?
- Păi cum să hie, bocotană cum îi, mă-sa i-o făcut rânduri de zadii din lâna si fitău cu vârste negre cu roşu ori pă galben, apoi sumne din păr, tăt cate tri’ odată, o dus la săboită la cusut. O pregătit-o de fetie lungă, până o rămas bătrână. Amu-i bun şi cine-o cere. Că în câşlegile de mai an n-o peţit-o nime’. Moare mă-sa de ruşine când aude strâgăturile la joc dumineca, ori la nunti.
- Ce strâgături lele, că io n-am fo’ la nuntă?
- Da-păi cum îi cade când îi strigă fetele şi feciorii la joc!!! :

„Mărită-te tu Para’, c-ai rămas fată bătrână
Ai purtat straturi de flori şi cinci rânduri de feciori
Lăsa locu’ la cocoane:
Că fata care alege,
Până la urmă culege!”

Ia aminte, că toate-şi au rostu’ lor: bocotani cu bocotanii şi săracii cu saraci. Lumea mai închide ochii dacă-i la mijloc omenia , cinstea si hărnicia fet’i ori feciorului, ş-atunci să mai adună, că vezi tu aici nu-i ca-n lumea largă, ne cunoaştem…
- Bine, lele Ioană da’ cum vine asta: bocotani cu bocotanii si săracii cu săraci?! Ca io l-am văzut pă Toaderu’ lu Colindau mergând la Irina lu’ Tomsa. A’ lu’ Tomsa-s bocotani şi-a lu’ Colindau săraci, şi-o zis morăriţa ca-n câşlegile astea fac nuntă.
-Fac, dară că fac! Că de mult o peţeşte, la-nceput s-o opus Tomşenii, da Irinuca o ţânut-o pă a iei şi bine o făcut, că vezi tu:
„Decât cu urâtu-n casă
mai bine cu boala-n oasă
Din cioante boala mai iasă
Cu urâtu’ stai la masa.”
-S-apoi Toderica-i fecior harnic, or hi iei săraci, da-s dintre oameni cinstiţi. O avut răbdare şi el, nu s-o dus la alta. O trecut ceva vreme de când o făcut credinţa acasă la Colindău… n-ai auzit strâgăturile?!
„Irinucă credintată,
Spânzura-te de-o răchită.
De ti-a plăce’ spânzurată,
Ti-o place’ şi măritata.
Bine-i doamne a feti,
Sorocu’ de n-ar zini.
Apoi când sorocu-ţi zine
Si măritată îi bine
Numa’ dacă-i şti cu cine.”

Râdeam amândouă de versuri, ce-i drept nu le prea înţelegeam sensul, dar lelea ştia bine. Printre hohote am auzit câinele lătrând şi m-am uitat afară:
-Lele Ioană, vezi că la poartă-s a lu’ Andraş cu a Roibului, oare ce-or hi vrând?
S-a uitat pe fereastră şi m-a trimis să-i chem în casă. Am ieşit roşie foc, mi-era drag Valentinu’ Roibului da’-mi era şi ciudă pe el, de cate ori mă vedea mă privea ciudat, râdea de mine că-s cât o gărgăriţa şi-oi rămâne fată bătrâna şi-ar hi mai bine să rămân cocoană, păpuşilor aşe le stă bine.
- Lăudam pă Isus! Acasă-i lelea Ioană?!
- In veci amin! Acasă dara, zâniti de intraţi.
Am întrat însoţită de cei doi, între timp de pe masă au dispărut cutiile cu mărgele şi zgărdanele, locul lor luând-o tava cu sticla de horinca şi o farfurie cu felii de cozonac. De-abia intraţi o aud pe gazda:
- Noa, dacă-aţi zinit şedeţi colea pă laiţă.
- N-om şede pre’ mult, mai avem tare mult de umblat. A răspuns Pătru lu’ Andraş.
-Sedeţi o leacă, să-mi şadă peţitorii la casă… ia-n vedeţi ce boboc de fată mi-am loat. Api-ţi be’ şi-un păhăruţ şi mni-ţi spune di ce-aţi zinit. A continuat lelea Ioană râzând cu poftă, turnând în pahare horinca galbena, îmbiindu-i să guste că-i făcută de bărbat-su in toamna dinnainte de-a fi dus…
După ce-au ciocnit paharele, înmuindu-şi buzele în licoarea tare, Valentin cu un ton grav pe măsura importanţei vizitei:
- Am zinit trimişi de mnire, văru’ Toader, vă roagă să ziniti şi mneavoast’ă la nuntă, da’ să nu vă supăraţi că nu vo chemat să socăciţi da’ ştii că Ilisca Flori-i socăciţă şi-i neam de-a Irinii…
- Da’ pă când a hi? C-am auzit când popa o făcut strigările.
- Ap'i de duminică-ntr-o săptămână.
-Să hie cu noroc şi-ntr-un ceas bun, mere-oi dară de- oi hi sănătoasa… Da’ fac nuntă mare? Cine le zice?
-Mare dară, că-i mare neamu’… de zis le zâce unu de peste deal, din Glod, ceteraş vestit… Noa, amu noi ne-om duce că mult mai avem. Vă aşteptăm cu drag. Dumnezău să vă ajute!
Odată plecaţi chemătorii, lelea s-a dus să vadă de animale zicând că mai pe seara ne ducem la moaşa Lungului, soră-sa, ce-avea casa aproape de „Castel”. Moaşa, a rămas nemăritată, cel cu care era-n vorbă a murit pe front în Rusia, l-a tot aşteptat, apoi cu timpul deşi a fost peţită de văduvi şi feciori, nici unul nu i-a căzut drag. Aşa ca a rămas în casa părintească. In spatele porţii din lemn sculptat ocolul bătătorit, în stânga erau orânduite acareturile. Sura largă, ale cărei uşi raman deschise vara, e locul unde-n sărbători se adună lumea la joc. Casa-i din bârne de stejar, cu prispa-naltă , pe-a cărui stâlpi se-ntind vara zorele albe şi albastre, ţesând perdea de umbra ce adăposteşte in timpul horelor babele şi moşnegii, ce-acum doar privesc cu jind la învârtita şi tropotitul tinerilor. Moşu Lungu -a fost primar mulţi ani. Om cu frica lui Dumnezeu, drept şi dârz. A avut cinci copii, trăiesc doar fetele: moaşa Lucreţia şi Ioana socaciţa. Lucreţia ‚ înaltă şi slabă, negricioasă, uscată ca un copac desfrunzit. Poate straiele de doliu îndelungat i-au împrumutat culoarea-ntunecată. Vorbea puţin, nu semăna cu Ioana sora-sa. Lucretia aducea cu mosu Lungu pe când Ioana semăna cu maică-sa, roşie-n obraji, corpolentă, femeie zdravănă şi mândră, ca toţi cei din neamul Groşenilor.
Pe-nserate am pornit spre moaşa Lungului, era sezătoare. La lumina gălbuie a lămpilor cu petrol, în ritmul fuselor, a igliţei ori a acului de cusut, ca un cântec duios de fluier, se depănau povesti adevărate ce astăzi par luate din lumea basmelor.
Si cum urma nunta la care lumea de la sezatoare a fost invitată, se discuta despre asta. Urma ca fiecare să ajute cu ce poate: lapte, oua, curechi murat, brânza, slănina, găini… Era un obicei şi nu le era ruşine.
Toader, mirele trebuia ajutat. Deşi Irina-i bocotană şi-n atarii situaţii lumea nu ducea nimic… Acum mirele-i ajutat, ajutorul dat se întoarce. Mai era înca vreme până la nuntă, însă toate trebuiau făcute-n bună rânduiala…
Mă căţărasem pe mormanul de perne frumos orânduite, pe patul mare din lemn şi ascultam. Dupa intonaţie mi-am dat seama câta importanta avea evenimentului in sine. Însemna trecerea într-o altă etapa, definita prin cusutul steagului la mire acasă cu o seara înainte de oficierea cununiei religioase şi-mpletitul cununii la casa miresei. Cum nu aveam voie să particip, copilă fiind , nu prea înţelegeam. Am întrebat-o pe Raveca Lucretii din dâmb, mai mare ca mine fiind a fost la joc şi nunti şi mă putea lamuri:
-Tu Ravecă…zâ-mi de ce se face steag şi de ce numa’ feciorii-l fac?!!!
-Lele Floare, mata eşti mai bătrâna, ia-n zâi la cocoana asta ce-i cu steagu’ că nu-i tace gura. Noa, că şi ea vrea şă ştie! spuse cu voce tare, aproape ţipând Raveca, s-o audă baba Floare, care era un pic surdă.
- Aud?!!!... A… steagu’ ?… apoi steagu’-nseamnă putinţa bărbatului, puterea şi dragu de viaţa. Ii tare important, de aia stegaru’ trebe să adune de la fostele dragută - mnirelui şi să le coasă pă o botă: batiste, cipci, pânzături de păr, făţoi cu ciur, şterguri cu colt’, clopoţăi, busuioc şi spice de grâu. Da’ sa iau cu împrumut, după nunta când să desface steagu’ să dau-napoi. Ase cum cu împrumut o fo si ţucăturile, or dragostile ce-o trecut. Spuse baba, râzând.
- Da, da’ spicele de grâu să pun bine, să hie pusă-n apa-n care să ciupaieste primu’ născut, coptil, să hie de cinste si de vază-n sat.
-Da’ p’i, dragile lelii… când steagu-i gata, i se face proba păntru nuntă. In timp ce-l învârtesc cum să-nvârte soarele, să horeşte şi să strigă:

„Joacă ruja câmpului
La cusutu’ steagului
Joacă ruja macului
Din mijlocu’ satului.
Joacă ruja te scutoară,
Mândru fecioraş să-nsoară,
Joaca pâna să clăte,
Ca mândră mnireasă-şi ie”

-… Da’ a cui îi cocoana tu Ioana-Lalului? Cu tine o zinit…
- A Măriei lu’ Ionu’ lu Chifor ce stă-n dâmbu’ dinspre poiana Mnihocioii. O lăsat-o la mine că are treaba la oraş şi cum tătâne-su nu zine decât sâmbăta acasă, no avut ce face. Da’ bine că mi-ai amintit, că-i târziu şi noi ar trebui să merem. Hai fătucă c-om zini şi- n altă sară, că mintenaş ne prinde cântatu’ cocoşilor.
Nu prea mă lăsam dusă, dar cum şi restul se pregăteau de plecare, m-am dat jos din pat îndreptându-mă spre uşă dând bineţea cuvenita:
- Noapte buna şi Dumnezeu să vă ajute!

In drum spre casă am iscodit-o pe lelea Ioană, despre nuntă însă era tacută. Cu voce obosită mi-a spus:
- Tu cocoa’, pre’ vrei să le ştii pă tăte, lăsă-mă amu că nu mn-i bine.
Ajunse acasă, mi-a făcut patu’ în camera dinspre drum. A doua zi m-am trezit târziu, tocmai la amiază, când a venit mama. De bucurie am uitat de nuntă şi de noutăţile aflate-n sezătoare. Mi-am adunat lucruşoarele, sărutând obrajii lel’i promiţându-i că mai vin altădată să nu fie supărată că ramâne singură.
-Hai mamă acasă că mni dor de casa noastă, poate nici iei nu-i place fară noi.
-Stăi cuminte, tu cocoa’! ia’n lăsă-mă să grăiesc cu femeia asta un ptic. Casa nu să-mboardă că-i trainică… Goală a hi când-i pleca tu…
-Un’ să mărg hăi ma’ ?!
-…
Mi-a strâns mâna mai tare, ceea ce însemna să tac, să am răbdare că nu-i frumos să o întrerup din vorbă.
Neavând ce face, am aşteptat cuminte. Intr-un târziu am pornit pe drum-n în sus spre casă, dând bineţe celor pe care-i întâlneam. Cu unii mama se oprea schimbând câteva vorbe cu glas tainic, trimitându-mă-nainte …

Din neguri uitate (3)

Zilele-au trecut pe negândite. Întreaga suflare a cătunului era prinsă-n forfota dinaintea nuntii. De multă vreme n-a mai fost o asemenea încuscrire. La casa Tomsii şi-n ogradă la Colindău era mare vânzoleala. Un dute-vino continuu.
Ilinca Florii, socăcita, alerga dintr-o parte-n alta, verificând alimentele aduse-n dar, ce urmau a fi pregătite. Acasă la Colindau, stegarul şi feciorii, prieteni de-a lui Toader, pregăteau steagul. Cântecele şi strigăturile se auzeau până departe. Întreaga vale răsuna de chiotele feciorilor şi strigăturile prietenelor Irinei şi a druştelor ce împleteau cununa miresei. Nu aveam ce căuta printre fetele de măritat, nebăgata-n seama mă zgâiam dintr-un colt de gard împreună cu Marinuta Cosmii în curte la Tomsa. In timp ce împodobeau cununa cu oglinzi, busuioc, bumbusti şi fâsii de mătasă colorate, horeau veselindu-se:

„La cusutu’ cununii
Din mnijocu grădinii
Joacă ruja viore’
Hires fecioraş îşi ie.
Ochişori mândrii, vărgaţi,
Lua-ţi sama ce luaţi?
Ca să nu vă înşelaţi,
C-aiesta nu-i târg de-o vară
Ca să vinzi, să cumperi iară.
Plânge Irină mnireasă,
Că te duci la altă casă.
Irinucă ce-ai ptierdut
Nici în târg nu-i de vândut.
Si oricâte mnii ai da
Părinţi nu poţi cumpăra.
La părinţi greşeşti o mnie
Tot eşti prunc de omenie.
La bărbat greşeşti o dată,
Nici te uită, nici te iartă.
Ie-ţi, Irină, bună zi
De la tăt ce-îi p’aici:
De la frunza cea din vie
De la drăguţu dintâie.
Car’ ţi-o fost drăgut de fată
Du-te de-l sărută o dată
Si îl sărută cu dor
Cât eşti la mă-ta-n ocol.
Da’ îl sărută cu drag
Până ieşti la mă-ta-n prag.”

Când feciorii au terminat steagul, l-au luat pe Toader mirele şi cu cântec şi chiuituri au pornit spre casa Irinii, urmăriţi de lumea ieşită la porţi.
La poarta Tomşii au fost întâmpinaţi de mireasă şi druşte cu struţurile. Druştele au cusut struţul stegarului, iar Irina lui Toader. Stegarul a pus steagul într-un colt al târnaţului, sus, prins de-o grinda , să vadă lumea unde se ţine nunta.

- Hai tu Marinută să merem acasă că petrecere ţâne până dimineaţă.
- Mai stăi un ptic, vreu să-l văd pe Ionu’ Mucului cu cine joacă.
- Lăsa tu că l-i vide’ la nuntă!
- Cum să-l văd dacă nu mărg. O zâs mama că-s pre’ mnică. Da’ ce, tu meri?!
- Mărg dară. O convins-o pă mama lelea Ioană a Lalului. Ştii că o chemat-o şi pe ie să ajute că-i nuntă mare şi Ilinca Florii nu poate singură... Mama n-o vrut, o zâs că-s pre’ mnică pântru nunţ’ şi ce-o zâce lumea… da’ pân’ la urmâ mă ie .
- Dară dacă tu mer’i, atâta oi zdera, până s-o sătura mama, şi zin şi io.
- Hai să merem acasă amu, că ne-or căta pă la borcut... Nu i-am zâs mam’i
unde mărg, numa’ am tulit-o şi nu vre’u să mă pedepsască taman amu şi să nu mă duc la nuntă. Si-s şi flămândă.
-Bineee tu, hai dară. Sară bună!

A venit în sfârşit ziua cea mare, ziua nunţii Irinii Tomşi' cu Toaderu' lu' Colindău. M-am trezit dis de dimineaţa. Cu ochii cârpiţi de somn am luat de pe masă un colţ de pâine şi m-am furişat afară. In livadă în partea dinspre vale m-am căţărat în nucul bătrân, scorburos. Tata nu se-ndura să-l taie, îi reteza în fiecare an câte o creangă uscată, făcându-mi fără voie un loc de joacă ideal. Am suit „în observator” cum îl numea mama în glumă. De acolo vedeam ca în palmă, şerpuirea drumului, pârâul Valea Sasului ce desparte cătunul în două, casele umbrite de livezi până hăt departe. Am urmărit valea până la cotul cel mare. De acolo mi-am mutat privirea spre dealuri, oprind-o la poteca ce urca spre casa Tomşenilor. Pe puntea de peste luciul limpede al apei învolburate zării silueta lui Toader, mirele, ce înainta spre casa Irinei. L-am văzut intrând în curte, luând-o în spatele casei spre livadă. Livada casei Tomşenilor ca toate livezile satului, era plina de rod, o bogăţie multicoloră, ca un vis împărătesc. După o clipă aparu Irina. Ce o fi cautat ea acolo, în fundul livezii îin dimineata nuntii?! Il aştepta. Stia că trebuie să vină. Ii urmaream, aveam emoţii şi nu intelegeam de ce. Mi-am mutat privirea-n zare peste culmi. Coborând-o, i-am zărit trecând puntea, luând-o înspre biserică. Mergeau la spovedit. Pe drum nici tepenie de om, în curtea Tomşenilor linişte deplină, se auzea doar vuietul apei în cădere. Acum că i-am văzut mergând la spovedit, m-am dat jos din nuc. Gându’-mi zbura de acum la nuntă.
Am să-l văd pe Valentinu' Roibului la joc - imi ziceam -
Stiam că odată întorşi de la biserică, începe pregătirea şi îmbrăcarea mirilor, în acelasi timp, la mire şi la mireasă. Irina, înainte de a pleca la cununie, trebuia să se scalde în apă neîncepută, în care-si pune bani de argint, ca să fie cu noroc şi să nu se lege de ea nimic rău.
M-am grabit spre casă. Mama văzându-mă intrând m-a întrebat:
- Unde-ai fo' cu noaptea-n cap? De ce nu dorni?! ai uitat de nunta?!!!
- Cum să uit, hăi ma' ?!!! Am fo' până-n livadă.
- Iar te-ai cocoţat în observator?! Bine că n-ai pticat să-ţi rupti o mana ori pticior. Nu te astâmperi. Ce-ai cătat acolo !?
- Am vrut să văd dacă-o-nceput a zini lumea, da-i liniste încă. I-am văzut pă Irina cu Toa’ mergând la biserică.
-“Ap’i asa-i bine şi rânduit să păşească-n viaţă, cu păcatele iertate.
- Cine le iartă păcatele, popa ?! io nu vreu să mni le ierte iel. Dacă nu mă spovedesc nu mă pot marita ?
- Ba poţi ! cum nu ? numa’ cine te cunună ? că la noi ase-i… ’
- Hăi ma’, oare cum s-o îmbrăca Irina ? C- o zâs Măria lu’ Gheorghe a lu Tănase că şi-o cusut două sumne. Una roşie şi una albastra.
- Las’ că-i vide-o, ţ-am zâs că zii cu noi…da’, de nu esti cuminte şi mă faci de ruşine, nu mai ieşi din ocol degrabă.
- Mămucă ! ştii că te ascult, şi-s cuminte… nu te-oi fa’. Daaa’ mă laşi să mărg să o ajut pe lelea Ioană amu dimineată ?
- Te-o chemat ie ?
-O zâs că aş face bine să mărg s-o ajut, decât să umblu brambura - m-am trezit mintind.
-Ti-i duce ! da’-nainte zină de te spală şi du-te de adă un ol cu bocut.
Aproape de amiază am pornit glonţ spre casa Tomşenilor. In curte, lelea Ilisca Tomşii, mama Irinei, roşie la faţa, îşi ştergea pe ascuns cu colţul pânzăturii lacrimile.
- Lăudăm pă Isus, lele Iliscă! O caut pe lelea Ioană a Lalului.
- In veci amin, tu cocoa’! Ii p-aci p-oareunde. Vezi nu-i in casă !?
Atât am aşteptat. In casă dintr-o cameră se auzeau druştele care o îmbrăcau pe Irina. M-am strecurat nebagată-n seamă de druşte. Acestea-i dădeau pe rând : poalele cu colţi, sumna cea roşie, cămeşa albă cu bezeri pă la guler şi colţi formăluiţi pă la mâneci apoi teptaru’ cu ruji. Au încăltat-o cu optinci de orgă şi colţuni albi din lână împletiţi cu cinci ace. Druşte-i erau Raveca Lucreţii din dâmb, Floarea lu Pavăl, Maria Tilichi şi Palaga lu Grigorea Rusului. Toate erau prietene de-a Irinii, fete de maritat. După ce au îmbrăcat-o, Floarea lui Pavăl, a început a-i pieptăna părul. Mărie şi Palagă i l-au împletit în două cozi în care i-au pus cipci şi busuioc. Raveca a adus cununa. In timp ce-i prindeau cununa pe cap, druştele strigau :

‘’Irinucă, mniresucă,
Până-ai fo la mă-ta fată
Te-ai culcat seara pă ţol
Si te-ai trezit târzior,
Da de-acum inainte
Ti-i culca numa’ pă braţă
Si ti-i trezi dimineaţă,
Că barbatu-i mare câne,
Orice-i face nu îi bine,
Că bărbatu-i mare drac,
Orice-i fa’ nu i pe plac.
Mniresucă, Irinucă,
Cununiţa asta verde
Azi te scoate dintre fete
Si te bagă-ntre neveste.
Nevestia-i haina gre’
Tăte grijile-s in ie.’’

Noroc că au terminat cu îmbrăcatul şi pus cununa că în curte s-a auzit gălăgie. A venit mirele îmbrăcat cu cămesă din pânză de in, albă, ţesută şi cusută, cu găurele, de Irina, mireasa. In cap are clopu’ înstruţat cu struţ, din cununa Irinii. Am ieşit din casă cum am intrat, nebăgată-n seamă. Nu mai era mult până ce lumea se va aduna şi se va merge după nănaşi .
Am alergat acasa să-i spun mamei că trebuie să ne grabim.
Mama mă aştepta, îmi pregătise hainele.
- Bine că-ai zinit, noi sântem gata. Te spală şi te-mbracă fuguţa, de nu, noi merem şi te lăsăm acasă!
-Mămucă-s gata mintenaş. Nu mereţi fără mine.
- Bine, bine, numai, mai cu sporiuc că încep iertăciunile mnirilor şi noi încă suntem acasă.
M-am spălat şi îmbrăcat în grabă. Tata a luat traista cu darul pentru miri, trei oale şi-o cratiţa , smăltuite, luate de la ţigani pe haine vechi şi o damigeana de trei litri cu horincă. Mama a încuiat uşa punând cheia la locul ei sub preşul de pe trepte. M-a examinat cu privirea, scuturându-mi o scamă imaginară de pe păr. M-a luat de mână strigându-i tatei:
- Aşteaptă-ne mă’ Ioa’. Ce o iei înainte, ca doară nu sântem ţâgani?!!! Numa’ la iei, ţâganu-i in fată şi piranda cu plozii după.
Tata a-nceput să râdă, spunând în gluma:
- De stau după voi, ajungem când nunta-i pă gătate. Păzâţâ-vă de vreţi să ajungem astăzi! Tâneţi pasu’ cu a mneu… vreau să-mi joc la nunta asta cocoana, să nu zâcă că o fo’ la nuntă şi-o rămas nejucată.
-Are vreme mă’ Ioa’ . Jucată-a hi bugăt când io zini rându’… să te ţie atunci jeburile să-i cumperi încălţâi. N-ave’ grijă tu de asta. -spuse mama razand –

Din neguri uitate (4)

Am coborât cărarea ţinându-i de mână. Eram mândră nevoie mare. Ajunşi in dreptul punţii, în faţă am zărit-o pe Marinuţa, alerga pe cărare-n sus, urmată de maică-sa şi taică-său. Când am ajuns, tata a dat traista lui Ionu’ lu’ Colindău,unchiul lui Toader,mirele, care întâmpina oaspeţii, spunând ca venim din partea mirelui. Am fost poftiţi în casă unde lumea aştepta să vie alaiul trimis după nănaşi. Tata a dat mâna cu bărbaţii, oprindu-se pentru a schimba o vorba cu ei. Mama mă ţinea strâns de mână să nu mă-ndepărtez. Mă uitam în jur după Marinuţa. Am zărit-o aşezată la o masă. Am vrut să merg la ea, n-am mai apucat, din curte se auzeau strigături, alaiul cu nănaşii au ajuns. Am fost poftiţi de gazde să ne aşezăm la masă. Pentru început se auzea doar clinchetul paharelor, ici, colo câte o glumă spusă timid. Apoi l-am auzit pe Ionu’ Glighi, starostele, care-i ivită pe miri să-şi ceară iertare la părinţi înainte de a merge la cununie. Mă uitam mirata, aşteptând să văd ce se întâmplă. Am văzut că Toader ia o sticlă cu horincă şi se-ndreaptă către Colindău taică-său:
-Tată dragă, să trăieşti! Iartă-mă că ţ-am greşât, că nu-i prunc să se nască şi să crească, la părinţi să nu greşească. Dă-mi rogu-te binecuvântarea să pot pleca la cununie.
-Toderică, dragu tat’i, să-ţ’ dăie Dumnezău bucurie şâ noroc. Să te porţ’ cu cinste şi să hii cuminte, cum ai fo’ şi până amu… să nu avem ruşâne după tine.
Au închinat, ducând pe rând sticla la gura. S-au îmbrăţişat, Toader s-a întors către mama-sa:
-Să trăieşti, dragă mamă! Fă bine şâ mneta şi mă iartă, că ţ-am greşât mai mult, că aşa-s coconii, mai mult cu mamele, şi le greşesc mai mult. Dă-mi binecuvântarea ta să pot mere la sfânta taină a cununiei.
- Dragu’ mam’i, api, io te iert, nu mni-ai greşât, că aşe-s coconii… Da’ tu mă iartă că şi io te-am bătut, poate şi când nu ai hi meritat.
L-a strâns cu drag, l-a îmbrăţişat apoi şi-a şters lacrima, ce nu se lăsa ascunsă, cu colţul pânzăturii.Toader a continuat să-şi ceară iertare de la frate-său, şi de la surori, de la unchi, mătuşi şi nănaşi urmând acelaşi ritual. După ce a primit binecuvântarea lor, a închinat cu feciorii. Ceteraşii au început a cânta din arcuş. Feciorii a tropoti strigând:
„Toderică, dragu’ mneu,
Ascultă-mă ce zâc eu:
Inainte de-a pleca
Cheamă ,tu, pe tată-tău,
Si apoi pe mamă-ta
Si le sărută mâna.
Mâna, şi-i sărută-n fată
Că iei te-o purtat pă braţă.
Amu că pleci după dor
Nici amu nu-i zina lor
Că le-ai fo’ drag prin ocol,
Prin ocol şi prin gradină
Tu singurel ieşti de zină:
Te-ai păzât la însurat
Ca floarea la scuturat.”

Ceteraşii şi-au oprit arcuşul, feciorii s-au tras de-o parte să-şi tragă sufletul, închinând cu mirele şi nuntaşii. Apoi a venit rândul Irinei să-şi ia rămas bun. Lumea s-a adunat, se părea ca tot satul e in curtea Tomşenilor. Cei ce n-au încăput în casă , s-au uitat pe fereastră, aşteaptând în curte, prin tinda…
Irina, îmbujorată, cu ochii în lacrimi s-a dus în faţa părinţilor, rostind:
„Dragi părinţi, îmi cer iertare
Daţâ-m’ binecuvântare
Că-s pe pticior de plecare
Cu străinii pe cea cale;
Si pă drumu’ care zine
Nu ştiu rău mi-a hi, ori bine,
Numa’ bunu’ Dumnezău
Şti’ despre binele mneu.
Dacă mni-a hi rău ori bine,
Nu voi face de ruşâne.
Amu la căsătorie,
Io îm’ cer iertări o mnie.
S-aveţi parte de tihneala
Ca io plec în astă seară,
Ne despărţâm de olaltă;
Fraţilor şi surorele,
Mă despart de voi cu jele!
Si-nainte de plecare
Să-m’ daţ’ binecuvântare,
De v-am greşât un cuvânt
Mă iertaţ’ la jurământ.
De ţ-am greşât ,mamă, ţâe
Mă iartă la cununie!
Voi, feciori, s-aveţi noroc,
Nu mni-ţ’ mai juca la joc.
Fetelor s-aveţ’ tihneală
La joc nu v-oi fa-mbulzeală”

Ţinându-şi lacrimile ce-i scăldau ochii, luă un pahar cu horinca în mână, închinând întâi cu taică-său, apoi cu mamă-sa. Aceştia au răspuns:
- Să hie în ceasu’ cel bun! In ceasu’ cu noroc! Să hii cuminte!
Apoi i-au pus mâna pe creştet făcând semnul crucii. Irina s-a aplecat sărutând mâna părinţilor. Printre nuntaşi se auzeau suspine. Odată ce s-au terminat iertăciunile, pe mese au apărut tăvi cu piroşte, şi pancove… In timp ce unii mâncau, alţii închinau, s-a pornit un dialog între nuntaşi, părinţi şi mireasă, înainte de plecarea la biserica.
Irina, ţinându-l de braţ pe Toader, cu ochii spre maică-sa a început să strige:
„Plânge-mă, mămucă, tare
De-amu nu-s a dumnitale,
Toader mi-o ieşât-n cale.
Foaie verde de alun,
Hăi mămucă, rămas bun,
Io mă duc să mă cunun,
M-aşteaptă Toader-n drum.
Să dau mâna-amu cu Toa’
Înainte la popa,
Si de el nu m-oi lăsa-
Nu ştiu bine fac ori ba.
De-a hi bine, de-a hi rău
Ase o vrut Dumnezău.”

Apoi cineva, dintre nuntaşi, a răspuns:
„Irină cu doi părinţ’
Ce gândeşti de te măriţ’?
De-ai şti cum îi măritată
Ai şide’ la mă-ta fată,
De-ai şti cum îi cu bărbat
N-ai păzi la măritat.
Poţi Iri’ să lăcrămezi
După binele ce-l ptierzi;
Binele ce l-ai avut
Nu l-i mai ave mai mult.
Toader ii fecior din sat,
Te-o cerut şi ei te-o dat.”

Irina a răspuns râzând privind spre părinţi :
„V-at’ temut, părinţ’ temut
C-oi zini după-mprumut
Şi nu vi l-oi da mai mult.
Da’ m-aţi mai putut lăsa,
Nu v-aş hi mâncat casa.
De-aş hi ros o grindă, două,
V-aş hi făcut alta nouă,
De-aş hi ros o jumătate
Puteam feti mai departe.”

Mama Irinei, cu glasul gâtuit de emoţii:
„Irinucă, struţ de vie,
Be’ paharu-aiest dintâie
S-apoi pleci la cununie.
Verde popa te-o jura,
Gata-i de fetia ta.
De-i răbda nu ţ-a hi rău,
De nu, vai de capu’ tău;
De-i răbda bine ţ-a hi,
De nu, -ţ cată-a suferi.”

Când a terminat de strigat mama Irinii, cineva a făcut semn că-i de plecat la cununie. Nănaşul din partea lui Toader, Patru lu’ Bălin, om cu stare şi aşezat, respectat de toţi, s-a ridicat în picioare şi a zis rugaciunea Tatăl nostru iar la final:
- Intr-un ceas bun şi cu noroc să plecăm la cununie.

Toată lumea s-a ridicat, ieşind în curte unde s-a format alaiul. În fruntea alaiului, au pornit feciorii cuprinşi peste umeri, cu oiegi de horincă în mână, înstruţate cu busuioc, legat cu aţă roşie, jucând în chiote şi strigături. Urmaţi de mire şi mireasă. Apoi stegarul, nănaşii, părinţii, la urma restul nuntaşilor printre care eu şi Marinuţa, îmbujorate…
Se însera, copiii şi babele-au ieşit la porţi să vadă mirii, atraşi de chiote şi strigături. Salutam cu mâna câte o cocoana, colegă de clasă, ce stătea pe laiţa din faţa porţii. Mă amuza uimirea din priviri. Unele babe-şi faceau semnu’ crucii. Parcă le auzeam şuşotelile:
- Am trăit s-o văd şâ pă asta!!! Nu m-aş hi gândit ca s-or încuscri Tomşenii, neam de bocotani, cu alde calicii lu’ Colindau!!!
-Da’ p’i di ce? Colindăii or hi săraci, da-s de omenie şâ harnici. I-a hi bine Irinii cu Toderică, că-i fecior de ispravă si-i tare chipeş.
-Aşe le-o fo’ orânda, ajute-i Dumnezău şi le deie coconi mândri şi sănătoşi!
- Da’ p’i mare nuntă fac! O zinit multă lume… Unii şi-o adus cocoanele şâ coconii cu iei.
- Să strâcă lumea cu tătu’! Ce io zinit şâ Măriei lu’ Ionu’ lu’ Chifor de şi-o dus cocoana la nunta?
- Ap’i, bă’sama n-o avut ce fa’ cu ie. O hi zdierat până or luat-o.

… Călcam apăsat, ţineam capul sus, cumva cu mândrie. Eu, o cocoana, ce nu-mi era locul printre cei mari, eram în alai, conştientă fiind de importanţa evenimentului la care luam parte… Apoi, de undeva din grupul feciorilor, cineva a-nceput să strige:
„ Ce-aţ’ ieşât la porţ’ grămadă?
Vă mniraţ’, nu aveţ’ treabă?!!!
Mereţ’ acasă, femei,
Şi puneţ’ la hiert păstăi,
V-or zini fetele bete
Şi-or mânca păstăi neherte
Şi-or zâce că-s diotete.
Şi îţ’ umbla de nebuni,
Să le potoliţi cărbuni.”

Până la poarta bisericii, alaiul a fost urmărit de ochii curioşi a celor ce nu luau parte la nuntă. În biserică au intrat mirii încadraţi de druşte şi de stegar. În spatele lor nănaşii, cu lumânări înstruţate, aprinse. Neamurile apropiate s-au aşezat în jurul mirilor, nu cumva să ia careva din cununa Irinii sau din struţul lui Toader şi să facă cu ele oarişce meşteşuguri ca să-i despartă. Fiind pentru prima dată la nuntă, am fost curioasă ce se întâmpla în biserică. Am intrat ţinând-o de mână pe Marinuţa. Cum nu înţelegeam mare lucru din ritualul religios, am ieşit. La poarta bisericii; ceteraşii, fetele si feciorii. Jucau învârtita şi strigau strigături în ritmul arcuşului tras de Petreuşii din Glod. Pătru lu’ Andraş, uitându-se spre grupul de fete a-nceput a striga versuri mai glumeţe:
„A me’ mândră-i mânioasă
De ce i cămeşa groasă.
Cine dracu i de zină
Dacă nu şti toarce inu’?
Pă cămeşă trebe-a coasă,
Da’ mândra me’-i somnoroasă;
Pă cămeşă trebe lucru,
Da’ ie doarme ca butucu.
J’aba şede jos şi zdiară
Dacă nu şti pune tiară;
Şi-o pus tiara după casă
Cine-a tre’ pă drum să ţasă;
N-are iţă, n-are spată
Şi-o rămas nemăritată.

Din grupul fetelor i-a răspuns Ioana Varvari lu’ Colojvar :
„Când s-o-nmuie’ ptiatra
T-i-nsura şâ tu Andra’!!!
Hăi, ziniţi să ne vedeţi,
Numa nu ne dioteţi,
Că ni-s poalele cam scurte
Şi ne-om diote cam multe.”

Un fecior din satul vecin, ce-o peţise pe Irina a-nceput şi el :
„Mni să mărită mândra
N-am la cine me’ sara
Şi să ziu dimineaţa.
Să-nsoară ş-un văr de-a mneu,
Mâni, alaltă, mă-nsor eu.”

În biserică cununia religioasă s-a încheiat. Irina cu Toader alături vin spre poarta bisericii. De aici, sunt încadraţi de druşte şi nănăşi. Alaiul odata refacut, la fel ca la venire, ne indreptam spre casa Tomşi unde are loc petrecerea de nunta. Si, la fel ca la venirea spre biserica, feciorii strigă şi cântă în ritmul ceterii:
„Tu Iri’ aşe ii zău!
Că după Toaderu’ tău,
La multe le pare rău,
Da’ mai tare la Ana
C-o gândit că l-a lua,
S-o gândit că doară, doară,
Până-o văzut că să-nsoară.”

„Tu Irină cu cunună,
Bună-i mnierea, tare-i bună,
Amară a hi peste-o lună.
Bună-i mnierea-n cununie,
Da’ amară-i pă vecie.”

Ajunşi la Tomşa acasă alaiul de nuntaşi este aşteptat de socăciţe. Lelea Ioană a Lalului şi Ilinca Florii, stau la portiţa de la şatră . Ilinca ţine-n mană un blid cu grâu. Când ne-am apropiat, au luat în pumni grâu şi l-au aruncat peste miri şi nuntaşi strigând:
„Ţâpăm grâu si nu ovăz,
Irina-i din neam ales,
Nici Toader nu-i stin din şăs;
Ţâpăm grâu si nu săcară,
Toader-i de ziţă rară,
Irina-i floare de vară.
Ţâpăm grâu din tălgerel
Toderuţ -i frumuşel
Şi Irina ca şi el.
Ţâpam grâu din farfurie
Toader-i de ominie
Irina-i aşe să hie!
Ţâpam grâu într-aurit
Irina-i floare din rât.
Ca şi grâul cel curat
Să le hie traiul dat.”

Alaiul a înconjurat socăciţele, feciorii şi-au luat pălăriile în mâini ridicându-le peste capete pentru a putea prinde grâul. Apoi fiecare a luat grâu din pălăria cea mai apropiată şi l-a aruncat peste Irina şi Toader zicând de trei ori: Noroc! Apoi în cor:
„Holdă mândră şi rodită,
S-avet’ viaţă fericită.
Câte grăunţă în clop
Atâţia prunci cu noroc!
Tu mnire şi tu mnireasă
Bucurie multă-n casă.”

Apoi au luat locul socăciţelor, lelea lu’ Colindau, mama lui Toader cu lelea Ilisca , mama Irinii. Si-n timp ce aruncau peste miri cu grâu, mama mnirelui:
„Zî-m’ ceteraş mai cu drag,
Să deschid portiţa larg
C-o sosât cine mni-i drag.
Şi oi pune-o după masă
C-o zinit găzdoaie-n casă.
Eu ţâp grâu, nu ţâp săcară
Irina-i de ziţă rară,
Toader-i de ominie
Şi Irina aşe să hie.”

La rândul ei, mama miresei a strigat :
„Floricică fir de iarbă,
Să trăieşti, Irină, dragă,
Un’ te duci, să-ţi hie bine,
Dumnezău hie cu tine
Să nu mă faci de ruşine!
Irinucă, fătu’ mneu,
Ascultă ce îti zâc eu:
Bărbatu’ dacă te-a bate
Nu-ţ’ lua hainele-n spate,
Pân’ la mine- i departe;
Si de-ai ave’ puţânele,
Până la mine-or hi grele!
Să asculti de soacră-ta
Batăr unde te-a mâna,
Din pticioare să meri iute,
Din gură să nu zâci multe;
Din pticioare să meri tare,
Invată să ai răbdare.
De-a zâce să calci în foc,
Calcă, că-i ave noroc,
De-a zâce să calci în pară
Calcă, că-i ave tihneală.
De-a hi bună, bine-a hi,
De-a hi ră, rău îi trăi,
Că bărbatu’ nu ţi-i frate
Să gândeşti că nu te-a bate,
Nici soacră-ta nu ţi-i mamă,
Să gândeşti că nu-l îndeamnă
Să-ţi mai tragă câte-o palmă.”

Din neguri uitate (5)

După ce-au terminat cu strigăturile, lumea s-a aşezat la mese, a început petrecerea ce avea sa ţină pană-n zori.
Înainte de a se aşeza nuntaşii la mese, mirii au înconjurat mesele de trei ori realizând astfel un cerc magic, care avea sa-i ferească de rele în căsnicie. Apoi mirii, nănaşii, druştele şi stegarul s-au aşezat în fruntea mesei, pe urmă s-au aşezat restul nuntaşilor. Paharnicii, rudele Irinei şi-a lui Toader, au îmbiat nuntaşii cu băutură. Lelea Ioană a Lalului şi Ilişca Florii, au adus mâncarea. S-a băut şi s-a mâncat… Treptat limbile au început sa se dezlege. Când toţi au terminat, mesele au fost scoase, rămânând doar masa mirilor. Si aşa cum e tradiţia s-a început cu jocul miresei. Nănaşii au cerut două blide pentru bani. Apoi stegarul, Gavrilă a Petrii de la jgheaburi, a jucat-o primul pe mireasă. A pus un teanc de bancnote în blid, mamă-sa în timp ce el juca cu mireasa, a pus o cergă.
-Hăi ma’ ! de ce o pus mama lu’ Gavrilă cerga?
- Aşe-i obiceiu’. Stegaru’ joacă primu’ mnireasa. Iel îi cel mai important după mnire, dintre nuntaşi. Treb’e să pună bani mai mulţ’, să se ştie, cine să încumetă a juca mnireasa treb’e să plătească. Aşe s-o pomenit, mama stegarului să pună şi ie oareşce.
Feciorii erau invitaţi să joace mireasa de către staroste cu strigături:
-„Haideţ’ şâ jucaţ’ mnireasa
Nu vă tăt codiţ atâta!
Vedeţ’ ce mândru-i gătată?!
Mnireasa treb’e jucată.
Aţ’ băut şi aţ’ mâncat
Mnireasa nu aţ jucat.”

Jocul a început cu greu. Ceteraşii trăgând arcuşul pe o strună, îndemnară feciorii la joc:
-„Cine n-o juca mnireasa
La vară nu-i taie coasa.
Cine nu ştie juca,
Mai bine-ar mere-a săpa,
Cu mnireasa-l vede satu’
Pa ogor îl vede dracu!”

Treptat feciorii au început să joace mireasa. Apoi ceteraşii au cântat învârtita pentru nănaşi. Pătru’ lu’ Bălin, nănaşul, a luat nănaşele la joc împreună cu mireasa, ca să nu se supere niciuna. Învârtind câte trei-patru femei odată.
- Cam greu lu’ bdetu’ Pătru să joace atâtea odată.
- I-o hi greu, da’ n-are ce să facă, dacă i-o trăbuit să hie nănaş…
-Ap’i cine-ai hi vrut sa hie nănas? T’-a hi ciudă că nu vo chemat pă voi?!!!
-Aş, ciudă! Cu ce amaru’ nost’ să nănăsim? … nu suntem noi de astă ziţă!!!
-Ia’n taci, că zine mnirele să-şi răscumpere mnireasa. Ia’n să văd câţi bani pune.
-Stegaru-i hunsfut, nu dă mnireasa pă dejaba, cât o hi Toa’ de mnire…
-Nu-i mulţumnit la bani! Aşă mnireasă faină, nu să dă pă bani putâni…
-Pune măi Toa’ în talger, pune ca să sune... Scoate din jeb. Pune tăţi banii de vrei să-ţ’ joci mnireasa!
Au râs şi glumit, apoi Toader a jucat cu Irina învârtita şi tropotita până au obosit. De acum Irina este a lui.
După jocul miresei s-a jucat , bărbătescul şi tropotita. Au jucat numai bărbaţii. Apoi a început învârtita. În timpul jocului feciorii strigând au creat o atmosferă şi mai veselă, cântând în ritmul ceterii:
-„ Mândra pe care-o joc
Dăie-i Dumnezău năroc
Şi-o ţie cu sănătate,
Că-i bugăt de lată-n spate.”
-„Zadea mândrii dinainte
M-o-nnebunit la minte,
Da si ceie dinnapoi
Nebuni-ne-a p-amândoi.”
-„Mariţa de peste apă,
Joacă că-a lucra nu-ţ’ place
Cânepa nu o ştii toarce.”
-„As juca mă’ Vasali’
Da’ ţ-s legaţi cioarecii?
Io mă tem că ţ-or ptica
Si numa’ mi-mptedica.”

Obosiţi de atâta joc, au pus mesele şi a-nceput iar ospăţul. Ioana Lalului şi Ilişca socăciţele, cu poalele prinse-n brâu au adus pe tavă câte o găină de nuntă. Găini înstruţate cu verdeaţă, fâşii de hârtie colorate şi ţigară-n cioc. Găinile sunt dar pentru nănaşi din partea gazdelor. În timp ce aduceau găina, între socăciţe, nănaşi si nuntaşi a-nceput un dialog:
- „Frunză verde şi-un sansiu
Faceţi-mi loc c-amu ziu,
Faceţi-mi loc cât mai bine
Să nu ptic pă oricine.
Să nu ptic pă nănasu,
Să hiu de ruşine amu.
Că io zin cu găina,
Să i-o dau la nănaşa.
Aduc găină-nstruţată,
Ca de mult o tăt-aşteptă.
Nici întină, doar sustină
Că-i cu gându’ la găină.
La găina ciupilită
Ce cu bani trebe plătită.
-„Găina asta de nuntă
Tare bine o fo’ ţânută,
Tăt cu grâu din cel ales,
Nu cu pleavă de ovăz.”
-„Nanaşă n-o asculta.
Găina ce-o are-n mână
O pterit de-o săptămână.
Si-o-nstruţat-o numa’-asa
Si vre’ sa te pacalea’!”
- „ Socaciţă, a’ bătrană
Când ai lucrat cu găina,
Pă mânuri nu te-ai spălat;
Du-te-n vale, la fântână,
Şi spală-te-o săptămână!”
-„Nici un bai, nănaşă mare,
Că nu-ţ’ place dumnitale,
Cauţi zină la gaină,
Să ramâi cu punga plină.
Da-oi dară, la nănaş
El mi-o da şi aldămaş.
Nănaş, cată de parale,
Găina-i a dumnitale.”
-„Haida’ cu găina-ncoace,
Si-oi vede dacă îmi place!
Deşi-i fain înstruţată,
Nici îi friptă, nici îi heartă!
Mai bine prinde-o de guşă
S-o aruncă după uşă.”
-„Până-n casă de la şură
O bătut mereu din gură:
Să scoată nănaşa-o sută,
Că-i aduce carne multă;
Si nu vede că-i de zină,
Carne nu-i pă-a ei găină,
I-o mai rămas nişte oasă,
Le-o-nvârtit-n poptiroaşă,
Capu’ i l-o mai lăsat,
Cu clonţu-n sus rădicat
Şi i-o pus ţâglare-n gură-
Că o dohănit-n şură!”
-„Ziceti nănaşi, câte-ti vre’,
Gură slobodă-i şi-a me’.
De nu aveţ’ nănaşi bani,
Dăm găina la ţâgani,
Ca ţâganii-abdie aşteaptă
S-o mânânce şi neseartă.”

Au continuat negocierea în glumă apoi naşii au cumpărat găinile, banii pe ele fiind puşi în blid. Socăciţele au adus din nou pe mese platouri cu mâncare. Spre dimineaţă - aveam ochii cârpiţi de somn şi oboseală. În ciuda insistenţelor mamei şi-a tatei să mă duc la culcare, rezistam stoic, nu voiam să pierd nimic. Descopeream dintr-o dată o altă faţă a satului. Un alt înţeles. Totul avea un rost. Strigăturile, jocul…întreg ritualul, erau… ca o taină ce se cerea desluşită - a urmat schimbarea cununii miresei, cu pânzătura. Stegarul a adus steagul. Nănaşele, i-au pus pe rând Irinei, pânzătura. În acest timp druştele i-au strigat:
-„Tu Irină, n-o lăsa
Să iţi rumpă cununa
Pânzătura-i tare gre’
Tăte grijile-s în ie.”
-Irinucă, ce-au cu tine?
Nici nănaşa nu-ţ’ vre’ bine,
De îţ’ rumpe cununa,
Sâ-ţ pune pânzătura!”

Irina şi-a aruncat de trei ori de pe cap pânzătura peste steag. Apoi nănaşele i-au dat jos cununa, punându-i pânzătura aleasă, legându-i-o la spate. De acum a devenit nevastă.
Felele au continuat sa-i strige:
-„ Săracă cununa ta
Sta-va-n cui şi s-a uita
Cum ţ’ petrece viaţa;
Nici o dată-n săptămână
Nu-i mai hi cu voie bună.”
-„Pântru tri cârpe alese
Te-o băgat între neveste,
Pânzătura ta cea alba
Cum o dai pă ceie neagră,
O dai pă ce’ mohorâtă
Să-ţi hie lumea urâtă,
O dai pă ceie aleasă
Să trăieşti mulţi ani, mnireasă!”

Acest moment a adus din nou lacrimi în ochii Irinei. Lelea Ilişcă a Tomşii, mama Irinei, plângea. Plângeau babele şi prietenele Irinei. Mama-şi ştergea pe ascuns lacrimile.
- mă emoţionasem, îmi venea şi mie să plâng înduioşata de lacrimile celor din jur. Nu înţelegeam ce se întâmplă. -
-Mămucă de ce zdiară? Nu ie o vrut să se mărite?
-Taci tu cocoa! Cum să nu vreie!? Da’ de-amu nimnica n-a mai hi la fel pentru ie şi mă-sa. Ii vede’ şi tu când ţi-a zini orânda… Ajute-mi cerul să trăiesc să te văd mnireasă!
-Io n-oi zdera! De ce sa zder?!
- Ştiu!... ştiu din dimineaţa aceea, din livadă de la Colindău… a continuat mama privindu-mă cu drag, alungând cu un zâmbet lacrima ce-i scăldase ochii.
Pe nesimţite, voia bună s-a reluat cu muzică şi joc. A venit rândul femeilor să joace hora miresei.
Druştele, nănaşele, şi femeile tinere s-au prins în roată, horind în ritmul ceterii lui Petreuş:
- „Măieran din colţu’ mesei
Noi horim hoarea mniresei,
Să horim că-i năcăjâtă
De amu-i căsătorită
Şi dintre fete ieşită.
Ie-ţi, Irină, cununa
Şi o dă de-a duriţa
Până-n ocol la mă-ta.
Unde-a sta cununa-n loc
Să răsaie busuioc,
Nu-i mai hi fată la joc;
Să răsaie lamâiţă-
Nu-i mai hi fată-n uliţă
Sa-i dai la dragut guriţa.
Irină, cununa ta
învârstată-i mânânţel
Şi-ai purtat-o puţîntel.
Tu Iri’, de amu-nainte
Cărările ţî-s oprite,
Numa’ tri ţî-s năpustite:
În grădină după ceapă,
La fântână după apă
Şi la mă-ta câteodată,
Când îi hi mai supărată.
Irina, te intrebăm:
Îţi dai portul din fetie
Păntru cel din nevestie?
Nevestia-i port frumos
Numa-i tare lăcrămos,
Nevestia-i port cinstit
Numa-i tare suduit.
Tu Iri’ nu mai zdiera
C-amu meri de la mă-ta.
Ochii-ţi râdă si scânteie
Lasă, lacrimile-ţi stăie,
Că lacrimi ţ-or trebui
Când cu noi tu nu-i mai hi,
Că ţ-or trebui pă marţi
Când ţ-a zîni dor de fraţi,
Că ţ-or trebui pă joi
Când ţ-a zîni dor de noi.”

Încheindu-se această hoare, Petreuşii au schimbat struna ceterii, cântând de învârtit, înveselind atmosfera. Petrecerea a mai continuat până au plecat ceteraşii. Toată lumea a băut, mâncat şi jucat. În zori, nuntaşii au început sa plece acasă, primind sticle de horincă de la paharnic. Pe drum, spre casă să servească oamenii care le ies în cale. Am pornit şi noi. La buza dealului, unde începe urcuşul, tata m-a luat în braţe, văzând că-mi târam picioarele de oboseală.
- Tu Mări’ ştii cat o jucat fătuca noastă ?! O dor pticioarele de atâta învârtit si tropotit. Mâne-alaltă o mărităm. Văzut-ai cum s-o uitat la Valentinu’ Roibului şi iel la ie?
-Taci mă’ Ioa’ să nu te audă oareşicine ce prostii grăieşti. Îmbătatu-te-ai!?
- Îmbătat dară! … da’ n-ai hi vrut să zin treaz de la nuntă?! Unde pui că mni-am jucat şi cocoana şi nevasta. Şi, … şi vo tri mai tinerele.
-Tinerele ţi-oi da ieu, de nu ti vede!!! … zise mama glumind în timp ce descuia uşa.

Dictionar:

amu = acum
cocoana (tu cocoa') = copila; fetita
graiesc = vorbesc
ptic = putin
imboarda = rastoarna; prabuseste
bumbusti = ace de siguranta
zgâiam = priveam
sumna = fusta
bezeri pa la guler si colti formaluiti = volanase brodate
teptaru' cu ruji = vesta din piele, brodata ( ilic)
optinci de orga = opinci din piele de porc
coltuni = ciorapi crosetati de mana din lana ori bumbac
Dioteţi = deochiaţi
Coconii/ cocoane = copil(baiat)/ copilă(fetită)
Calicii = saraci
Bocotani = oameni cu stare , avuti, bogati
Bugăt = suficient, destul
Jeburile = buzunarele
Încălţâi = incaltaminte
Tropotit = joc popular bărbătesc
Păzât = grabit
Hiert = fiert
Zdierat = plâns
Tiara = razboi de ţesut
Îmbulzeală = in sensul de concurenţă
hunsfut = şmecher
(a)ptica = (a) cădea
Zadea(zadie) = ţesătură de lână în costumul popular ţărănesc feminin, decorată cu dungi late negre, alternând cu altele roşii sau portocalii, purtată ca fustă, o parte în faţă şi cealaltă în spate.
Talger = farfurie

Din neguri uitate (6)

Odată cu anii am desluşit miracol după miracol, rânduiala şi rostul lucrurilor,cătunul mai avea multe poveşti de descoperit , dar a venit vremea şi-am plecat la oraş să descopăr alte mistere şi înţelesuri. Apoi, viaţa… aşa ca-n viaţă, m-am strămutat. Au fost ani când cunoşteam drumul spre acolo, acum s-a pierdut şi-mi este atât de dor. Mi-a rămas amintirea acelor vremi, oameni, locuri... şi două cruci pe dealul Corost în Valea Sasului

Baba Tilica locuia aproape de „castel” într-o casă nouă, construită din bolţari de beton aduşi de la oraş, acoperită cu plăci de „eternită”. O casă umedă şi rece. Nimeni nu-şi mai făcuse casă din beton în Valea Sasului. Lemnul din pădurile ce-nconjurau satul şi cărămida făcută de Bogdan, ţiganul, erau materialele de construcţie. Ionul Tilichii, mic şi îndesat, spurcat la gură avea o căutătură vicleană, ochi alunecoşi, răi şi goi. Ursuz din naştere, spuneau babele la porţi când trecea pe drum.

- Tu Mări’ aiesta ce zine nu-i Ionu’ Tilichii?
- Api după mărs iel o hi. Păşăşte apăsat, de gândeşti ce om mare zine şi când colo-i numa’ un ciot de om.
- Aiasta n-ar hi nici-un bai. Baiu-i că-i tare hursuz… tăt îi ninge şî-i ploauă. Bă’sama de la supărarea Tilichii, de-o rămas văduvă când o fo’ gre’ cu iel i să trage.
- Da’pi ase o hi, că neamu’ lor îi de oameni de omenie, grăitori, deştişi, ţî să uită în ochi. Bdetu’ Ion are căutătura pă alături.
- Fost-ai la Tilica de când ş-o făcut casa ceie nouă? Auz’ tu, o fo musai să hie mai alfel decât restu’ lumnii, de parca n-ar hi…
- N-am fo’ …
- Lăudăm pă Isus! – salută Ionul Tilichii, trecând –
- În veci amin, mă Ioa’, da’ de unde zii ase mohorât?
- …
- Lasă-l în plata Domnului, nu-ţ’ răcî gura, că ase îi din născare, n-are iel nici o zină.

Lelea Palagă, nevastă-sa, cu un cap mai înaltă decât el, tăcută şi veşnic cu lacrimi în ochi. Aveau o fată, Mărie, ce-mi era colegă de clasa. În drum spre şcoală, intram adeseori pe la ea să mergem împreună la şcoala. Uneori o ajutam la citit şi socotit, m-a pus doamna Onica, învăţătoarea să o ajut.

- Ilinca, să faci bine să o ajuţi din când în când pe Maria! Treci pe la ea în drum spre şcoală, să repetaţi împreună lecţiile, faci o faptă bună în loc să pierzi vremea teleleu pe dealuri.
- Bine doamnă învăţătoare, numa’ să mă lase mama. Nu-i place să umblu pe la casele oamenilor să-i zăhăiesc.
- Deranjez! Ilinco, se spune deranjez… să faci cum spun, cu mamă-ta vorbesc eu.
- Da’ di ce trebe s-o ajut!? nu poate şî sîngură?
- Ilinca trebuie! Asta-i misiunea ta! Maria-i puţin… mai înceată.

Porneam de acasă mai devreme, nu mai întârziam pe la porţi ciulind urechile la poveştile babelor. Nu mă opream pe drum cu cocoanele, nici pe la lelea Roşului nu mai intram să văd de nu are vreo scrisoare de citit. Aveam o misiune de îndeplinit. Intr-o zi, lelea Roşului era pe laiţă-n faţa porţii.

- Lăudăm pă Isus, Lele Floare.
- In veci amin! …da’ pi un te păzăşti tu cocoa’?
- La Măria lu’ Ionu’ Tilichii, am o misiune de la doamna învăţătoare.
- Ce ai tu fată?!!! Ce misie ţ-o dat doamna de treci ca trinu pă lângă poarta me şî nu zii să mă întrebi de-s bine, de n-am primit carte de la Gheo’ or’ Vasali’ ? Mă-ta şti pă unde umbli tu?
- Şti’ darăcă! Ce crezi mneata că mărg fără să-i spun? Trebe s-o ajut pă Mărie, că o zîs doamna că ie, îi mai înceată de minte şî nu poate învăţa sângură. Amu mă păzăsc, da’ oi zini diseară pă la mneta să-ţ’ citesc. Dumnezău ţ-ajute lele Floare.
- Şî ţîie Ilincă că ieşti cocoană bună. Meri dară cu bine şî nu uita să zii…
Am trecut de tunelul verde cu aceeaşi emoţie dintotdeauna, grăbită, n-am stat să urmăresc „licuricii”, nici să visez, explorând tărâmul necunoscut, de vis, cu gândul urcând pe razele filtrate de cetină.
Am deschis poarta Tilichii, m-a întâmpinat Ursu, un câine ciobănesc, cu un lătrat prietenos, venind spre mine trăgându-şi lanţul greu ce-l ţinea prizonier în ogradă.
- Ursu, măi ursulache! Acasă-s gazdele? Hai, dă-mni lăboiu, ţ-am adus cioante… hii cuminte, jos! Jos Ursu! Ase. Ieşti cuminte.
Am zăbovit câteva clipe mângâindu-l, trecându-mi degetele piaptăn prin blana-i bogată şi albă. Lelea Palagă din casă a auzit lătratul şi mi-a ieşit în întâmpinare.
- A! tu ieşti, bată-te norocu’… n-am ştiut cine-o intrat în ocol. Haida dară în casă, zine şî Mârie mintenaş… am trimes-o pâna la Ioana Lalului după un zgărdan.
- Io-s lele Palagă, lăudăm pă Isus. Nu-i bai, o aştept afară până zine… sîngură ieşti acasă?
- Api, cum îi vre… stăi la aier, dacă ase ţ’ pohta, io nu te-oi forţa să intri dacă nu vrei… Nu-s sângură. I-acasă baba Tilica, soacra, şî-i p’ân şură bade-tu Ion, aşază un ptic fânu’ de mai an. Îl dă jos din pod, face loc pântru ăl din claia din livadă… Mă Ioa’… ieşî un ptic, o zinit Ilinca Măriei lu’ Chifor… Nu ţ’-am zâs… zine s-o ajute pă Marie la cetit şî socoată.
- Lasă lele Palagă, nu-l zăhăi din lucru. Io zin… că aşe o zâs doamna Onica…
- Da’ di ce trebe s-o ajute? – se aude vocea spartă-a lui badea Ion care se îndreptă spre noi - Di ce trebe tu cocoa?! Măria noastă-i proastă!? Şti’ învăţa şî sîngură! …la câtă carte-i trebe… să descurcă. Nu-i musai să-i intre-n cap prostii domneşti. Noi suntem gazde, n-are hia de şcoală multă… are zăstre… asta-i şcoala iei.
- …!!! – amuţisem pe moment şi-i priveam pe cei doi cu ochii scăldaţi în lacrimi -
- Taci mă Ioa’! n-are fătuca nicî o zină…
- N-o hi având, da’-i mai bine sâ ştie, să nu-şî pteardă vremea cu prostii de-a Onichii… Du-te-n drumu-ţ tu fată, spune-i mâne-ta să te-nveţă a ţăsă şî a-mpleti, asta-i şcoală pântru când t’i mărita… Şî de-i vre’ hai la vară şî ne ajută la fân, t’i învăţa cu grebla şî furca…
- Api lele Palagă… bade Ion… n-o zâs nime că Mărie-i proastă… Dacă-i cu supărare io nu mai ziu… şî ase o zâs mama să-m văd de treaba me, da’-m crezut ca fac bine… Rămâneţ’ sănătoşî, Dumnezău v-ajute! …dară io mă duc… hai Ursu, dă-mni lăboiu… - am mai putut spune părăsind curtea Tilichii.
Era prea devreme pentru a merge la şcoală, să mă întorc acasă nu mai aveam timp. Mergeam bezmetică pe drum, cu lacrimile şiroind pe obraji, mută de uimire şi ciudă. Crezul meu interior a fost zdruncinat.
Nu mă uitam unde calc, mergeam înainte ţinând strâns în pumn baierul trăistuţei cum mâna mamei printre străini. Din urmă m-a ajuns vocea Irinii lui Toaderul lui Colindău.
- Cocoana aiasta ce mere-n jos, nu-i Ilinca Mariei lu’ Ionu’ lu’ Chifor oare?
- Ie trebe să hie, da’ unde-o mere?! …de şcoală-i pre’ devreme.
- Ilincă! Aşteaptă-ne! Unde meri?! …doară n-ai păţât oareşce?
- …
- Hăi Ilincă n-auz’?! Stăi un ptic.
Am încetinit paşii, ştergându-mi cu dosul palmei lacrimile în încercarea de-a-mi ascunde supărarea.
În dreptul porţii casei Lalului m-au ajuns. Era Irina lui Toader, Raveca Lucreţii din dâmb şi Parasca Mucului cu traistele pe umăr. Uitându-mă-n pământ am mormăit un:
- Laudăm pă Isus.
- În veci amin – au răspuns în cor.
- Da’ un’ te păzăşti tu Ilincă de nu auz’ şî nu vezi pă unde păşeşti?
- Nicări… la şcoală… da’-m pornit de-acasă mai devreme. Voi unde mereţ’?
- Ap’i până-n sat. Io, la nănaş’-ta Mariţa să văd de mni-a coasă un cojoc pântru Toader, Raveca pân’ la poştă şî Parasca la coperativă… Da’pi tu cocoa, tu zderi!? Ce ţî baiu’?
ti-o bătut mă-ta?
- N-aş crede! Mărie mai bine-ş taie mâna decât s-o lozească… ş-api n-ar lăsa-o să iasă din ocol zderând. Ilincă, zâ-ne tu… ce-ai păţât?!!! Te-o ocărât oareşcine… ori îi hi beteagă!? Nu zderi tu dejaba.
- Nu-s beteagă şî nu m-o bătut nime’! Aşe-m zine mnie amu să zder, da’ mni-a trece…
- Da’ ia-n zî-mni cum mere şcoala? Am auzât ca ieşti tare deşteaptă… Onica vre’ sa-i iei locu’… am auzât c-o ajuţ’ pă Măria Tilichi, drept-i?
- Am ajutat-o… io-am crezut că fac bine… da’ m-o probozât Ionu’ Tilichi, tatâ-so… noa de- aceie zder!!! O zâs că a-nvăţa-s prostii domneşti şî mama-ar face mai bine să mă-nveţă a ţese… de gâneşti că nu m-o-nvăţat …şî că Măria lor nu-i proastă… şî are zăstre, nu-i trebe multă carte… Api cum îi aiasta, ce-am greşît… cum îi bine?!
Au început să râdă, să mă mângâie pe obraji şi cum ne oprisem pe podeţ la Ioana Lalului, Irina a strigat-o.
- Lele Ioană, acasă ieşti? Zină un ptic până-n drum!
- Acasă dară, zin amu, stăi un ptic că nu arde.
- Lăudam pă Isus, lele Ioană…
- În veci amin. Ce-i tu Iri’ doară n-ai rămas gre’ sî te pregăteşti de botejune… şî-ţ’ treabă socăciţă?! – întrebă râzând lelea Ioană.
- Api încă nu…’nainte-i vremea. Da’ ian cocoana aiasta, Ilinca Măriei lu’ Ionu’ lu’ Chifor umblă zderând pă drum, o probozât-o Ionu’ Tilichi… am gândit să te strâg, să stăie la mneta până mere la şcoală că-i tare năcăjâtă… Ştii mneta cum îi de spurcat şî bicisnic la gură Ionu’ Tilichii, cocoana aiasta n-are nici o zină.
- Bine-ai făcut dară. Hai încoace’ Ilincuţă… lasă-l în plata dobii că-i pestriţ la maţă de rău. Nu-ţ fa’ tu sânje rău pântru prostiile îndrugate de iel. Cunoaşte-l tăt satu’ cât-i de breaz. De ne-am loa după iel, am hi tăt într-o râcă şî-un scandal…ferească-ne ceriu’! Dute-n casă că ziu şî io amu.

Am intrat lăsându-le în drum. Ştiam că se vor întinde cu vorba. Le vedeam pe fereastră cum gesticulează, râd şi-şi povestesc. Mă gândeam câte lucruri mai aveam de descoperit şi învăţat.
Lelea Ioană a intrat când şi-a terminat poveştile cu tinerele neveste.

-Zină încoa’ Ilincuţă şî-m’ spune tăt… ce-o avut Ionu’ Tilichi cu tine?! Ce-ai cătat la iei? Tu nu ştii că nu le calcă nime’ pragu?! Amar de zâlele Tilichii... mă-ta şti’ pă unde umbli… de şti’ cum de te-o lăsat?! …ori te-ai dus de capu’ tău?... Io nu te sfădesc amu, da’ nu-nţăleg ce pretenie cauţ’ tu cu Măria lu’ Ionu’ Tilichi! Îs cocoane bugăte cu tine de-o samă. Ie nu-i de nasu’ tău şî tu de-a iei. Ie sama bine ce-ţ’ zâc… uită-te la mâna me’, are cinci dejîte şî nici unu’ nu-i la fel. Aşe şî oamenii… unii-s mai buni, alţii mai răi… unu mai gazdă, altu’ mai colduş… cum o fo vrerea şî puterea de la Dumnezău… tu ia sama şî-ţ’ deştide bine ochii că mintiucă ai har Domnului şî pântru alţîî. Nu pune la suflet tăt, te gânde’ înainte di ce zâce or face anume lucru un om…
- Api lele Ioană… io m-am dus c-o zâs doamna Onica s-o ajut pă Mărie… mama şti’, da’ o zâs să-m văd de treabă că-m’ pterd vremea de pomană… io am încercat… amu mni ciudă că n-am ascultat-o… mneta ce crezî, îi prostie să-nvet’?
- Draga leli, io’ n-am carte şî tare mni-ar hi plăcut să învăt numa’ că sortit mni-o fo altfel, o fo’ alte vremi şî rânduieli… amu zin altele că aşe-i rânduit să hie , şî, şî de n-ar zini, steaua ta-i alta. Ursâtoarele ti-o scris pă frunte, nu te poţ’ pune-npotrivă… tu învaţă că-i bine să ştii… ase, amu, hai de-mbucă de două ori cu mine că nu ti duce flămândă la şcoală.
-Mulţam lele Ioană, da’ nu-s flămândă… mai bine zâ-m’ cât o hi ceasu’ să nu întârzâi că nu-i mândru.
- Las’ că om vede-o pe Onica când trece şi ti duce cu ie… Da’ pâ la leli-ta Floare a Roşului mai fost-ai? Ce-i mai scrie Gheorghe, nu să însoară?
- N-am fo, da’ m-am-ntâlnit cu ie astăzî când zinem încoa’… mere-oi diseară că mni-o zâs c-o primit carte de la Gheo’…
- Api, bine Ilincuţă, să zii mâni şî să-m’ spui ce veşti mai trimete Gheo’ de pâ la oraş.
- Lele Ioană… de zinit io oi zini… da’, nu mneta ai zâs că nu-i mândru să umblu cu poveşti de unu şî altu?! Io dacă-i citesc leli Floare scrisorile nu-nsamnă că zâc la tăt satu ce-am citit în iele. Întreabă-o pă ie şî de-a vre’ ţ-a zâce de nu, nu. Io nu port vorbe, c-o zâs lelea Floare că vorbele schimbă destine.
- Ptiu bată-te norocu’ cocoană, cum le ştii tu ca o babă!!! - spuse lelea Ioană râzând şi mă sărută pe frunte. Apoi a văzut-o pe fereastră pe doamna Onica trecând pe drum înspre şcoală încărcată cu genţi şi planşe din carton făcute sul.
- Hai Ilincuţă, ie-ţ trăistuţa şî du-te că Onica amu mere încărcată… ce cară în jănţ’ şî ce vă arată pă cartoanele ale’?
- Las’ că-ţ zâc altă dată, amu mă duc. Mulţam de găzduire şî sfaturi lele Ioană, Dumnezău ţ’-ajute!
- Şî ţîie Ilincuţă, meri cu Dumnezău că tare ieşti cocoana cuminte, vadă-te norocu’ să te vadă!

Mi-am luat trăistuţa cu cărţi şi am pornit spre scoală urmărită de ochii zâmbind cald ai lelei Ioană a Lalului.

Din neguri uitate (7)

Şcoala era aproape de casa Lalului, la o aruncătură de băţ, mai jos de răspântia de drumuri şi ape, lângă podeţul pe sub care curge în valuri repezi un izvor dinspre ponoare ce se varsă-n pârâul Valea Sasului, care mai jos face cotul cel mare, domolindu-şi astfel furia, ostenit fiind de lupta cu malul abrupt dinspre drum şi stânca ce se-nalţă în partea opusă, ca să-şi continuie apoi şerpuirea lină printre arini şi sălcii alături de drumul pietruit – de strajă fiindu-le: dealuri, şes-uri şi lunci străbătute de poteci ce duc spre fuioarele de fum albicios ce se înalţă-n tării din hornurile caselor umbrite de livezi - până-n gura Şieului unde-şi deschide braţele, pregătindu-se pentru îmbrăţişarea cu râul Iza.
Clădirea şcolii cu patru ochiuri de fereastră mari înspre miază-zi, avea curtea curată şi îngrijită, străbătută de alei pietruite ce duc spre intrarea în şcoală, spre magazia de lemne şi closetul ascuns de-un pâlc de brazi, dinspre care venea un miros înţepător de var şi clor. Era zugrăvită-n alb, având montat pe perete între ferestre un panou pe care se putea citi scris cu litere de-o şchioapă: Şcoala Generala cu clasele I – IV ; cătunul Valea Sasului, jud. Maramureş. Acoperişul înalt şi ţuguiat, construit în patru ape, învelit cu olane de ţiglă roşie, deosebindu-se de casele din vecinătate. Şcoala avea patru săli. Una era sală de clasă şi ţineau cursurile - clasa - I - cu clasa a -III-a dimineaţa şi clasa a -II- a cu a -IV- a după amiază. O alta fiind destinată celor de la grădiniţă, o sală adăpostea biblioteca iar cea de-a patra fiind cancelaria. Săli în care se intra din coridorul prispă cu deschidere spre curtea interioară ce dă-n livada lui Andraş, gospodar recunoscut, a cărui proprietate era străbătută de poteci şi-un drum de căruţe ce trece prin faţa casei umbrită de viţă de vie care duce-nspre Corost, dealul pe-a cărui coastă lină-şi au odihna-n glie cei duşi de curând. Acel loc scăldat de soare, a fost donat cătunului de bătrânul Andraş. Gurile rele spun că l-ar fi donat să nu-i fie luat de comunişti, alţii susţinând ca ar fi un dar făcut bisericii, mulţumind astfel cerului că a scăpat de-a fi întemniţat alături de Lalu şi ceilalţi săteni.
În tot cătunul erau livezi umbroase, însă, livada lui Andraş era una deosebită, un amestec de specii şi soiuri de copaci fructiferi printre stejari şi fagi. Se găseau aici de la cireşi pădureţi cu fructe negre dulci amărui, cireşi de mai, pruni, nuci,meri, peri… până şi gutui cu pulpa fructului pietroasă şi aromată. Iar între atâta bogăţie, lângă fântână, un păr cu pere mari, pietroase cu miezul sângeriu, ce nu se coceau decât după ce Andraş le culegea ţinându-le în fân ca să devină moi şi zemoase iarna. Andraş stătea mai mult pe munte cu oile şi caii, atunci când coboara în sat era sărbătoare, lumea se aduna să-i asculte poveştile năstruşnice despre iele, fata pădurii, strigoi şi alte duhuri rele ori bune. O şezătoare la Andraş ţinea lumea până-n zori de zi, timpul trecea pe negândite ascultând poveştile lui care apoi erau repetate ca întâmplări adevărate, păţanii de-a lui Andraş.
Aşa s-a întâmplat şi intr-una din zile când în drum spre casă, venind de la şcoală în grup, Marinuţa Cosmii ne-a povestit ce auzise de la maică-sa.
- Tu cocoane, ian să vă zâc ce-o păţât Andraş… zău că-i drept, nu-s minciuni.
- Taci Marinuţă că-s poveşti de spăriet lumea…întreab-o pă doamna Onica şî-i vide că-s poveşti.
- Nu-s minciuni! Îi drept şî mnie mni-o zâs mama – completă Maria lui Ionul Tilichii.
- Tu stuptiţâvă în sân şî faceţ’ cruce de tri ori să nu ne ajungă fata pădurii de zine.
Andraş îi pretin cu ie. Ştiţ’ păru’ ăla a lor de lângă fântână, ce face pere ptetroasă, sânjerii, de nu mai are nime-n sat altu’ la fel?
- Ştim, ce-i cu iel?
- Api tu cocoane pă ăla i l-o dat fata pădurii când o întâlnit-o primaş oară, demult tare, cân’ Andraş o fo’ tânăr, ase cum îi Pătru lui amu, fecioraş holtei şî l-o trimes tatâ-so cu oile pă munte. Mă jor că-i drept, iel o povestit cu gura lui.
- Bine tu Marinuţă zâ-ne odată nu te tăt lunjî cu voarba.
- Noa tu, dară ascultaţ’: S-o dus Andraş p’ân pădure liniştit, călare pă calu’ lui,
gânindu-să iel cum o hi la stână departe de sat în creierii muntelui… şî numa’ ce aude tiotind. Să uită în dreapta, să uită-n stânga, nime, numa’ pomni de fag. Să gâne’ că i s-o părut, da’ mai mere un ptic şî iară aude ţâpurituri. Calu’ începe a da din copite şî a o loa la trap pântre fagî, şî Andraş nu-l mai poate struni până la stână.
- Api bine tu, or hi fo’ oameni după lemne or după hribe, doară ştii că tiotesc şî ţâpuresc să nu zie sălbăticiunile pădurii.
- Da tu, da’ n-o fo’… lasă-mă să zâc mai departe.
- Zâi dară…
- Şî cum o ajuns, cum nu, pă unde şî cum nici iel nu şti’… numa’ ce s-o trezât la stână. S-o bucurat tare c-o ajuns şî nu io zâs nimnic lu’ Tomşa ce-l aştepta… numa’ că noaptea n-o putut durni şî s-o dus lînga foc… cum sta iel acolo numa’ ce aude cânii bătând, să uită da’ nu zine nime… apoi aude un glas de femeie horind, cânii urlau înspre partea ceie de unde zine glasu’ şî apoi dint’-o dată o tăcut . Andraş s-o aproptiet de locu’ cela şî-naintea lui stăte’ o fată mândră cu păru’ galbân despletit ce-i ajunjă pân’ la jenunţ, s-o uitat în ochii iei negri ca tăciunele şî-o întrebat-o de-a cui îi şî ce cată noaptea-n pădure ase fată faină şî cum de nu să teme de sălbăticiuni. Ie o-nceput a râde şî io zâs că pă iel îl urmăreşte de cu zîuă, că ie-i acasă şî pădurea-i casa iei. Di ce-o văzut că n-o crede s-o prefăcut în hulpe, apoi în iepure şî-napoi în fată…
- Taci tu Marinuţă că o hi disat…io nu cred.
- Ba să crezi că-i drept, întreab-o şî pă mă-ta!
- Taci Ilincă, las-o sa ne zâcă, io cred.
- Api ce să vă mai zâc?! Lumea grăie că ş’-o făcut-o drăguţă că şî ie s-o-ndrăgostit de iel, c-o fo’ tare fain, ase ca Pătru lui amu…şî că de aceie stă Andraş mai mult pă munte şî, şî atuncea cân’ zine acasă de stă păste iarnă ie zine la iel şî doamne feri să-i
ieşi-nainte că te poate poci.
- Doamne feri, stuptiţ’ în sân!
- Bine tu, doamne feri… da io de stuptit nu stuptesc ca nu-i mândru şî cu ce mă ajută dacă stuptesc?!
- Api tu Ilincă bine zâce tata că ai în cap prostii domneşti… ţ-a hi ruşîne mâni alaltă cu noi…
- Tu Mări! Tu să taci că nu ştii ce grăieşti. Io nu mă supăr pă tine, da’ de vrei de-amu nu mai grăiesc cu tine că întălegi numa’ ce vrei.

Am ajuns în dreptul casei Tilichii şi Maria a intrat în curte, noi ne-am continuat drumul râzând şi povestind.
De când cu povestea despre Andraş şi fata pădurii, ajunsă-n locul de unde cărarea urcă şerpuit spre casă mă despart de Marinuţa, nu mai zăbovim ca de obicei, urc dealul cu pas grăbit, se însereză şi undeva-n suflet mi se strecurase-ndoiala. Nu-mi plăcea să recunosc, credeam şi nu prea în poveştile lui Andraş. Doamna Onica spunea că-s scorneli, invenţii de-ale oamenilor apărute din necunoaştere, din teamă şi nevoia de fabulos. Cu toate acestea, înaintam pe cărare-sus cu inima cât un purice. Orice sunet, fâlfâit de aripă în zbor, adiere de vânt printre crengile uscate mă făceau să întorc capul cu teamă. Mama mă aştepta pe culme, lângă gardul de zmeuriş şi-mi strigă de cum m-a zărit.
- Hăi Ilincuţă, ce te tăt întorciî!? Uită-te unde calciî, nu zine nime-n urma ta…
- Ştiu… da’ mni s-o părut că aud paşî…şî am vrut să văd cine zine la noi… am gânit că-i lelea Floare a Roşului c-o zâs că a zini să-i areţî nu-ştiu ce.
- O fo’ , adin’ am petrecut-o…i-o trebuit un scul de lână di ceie mohorâtă că mai are un capăt de ţol în tiară şî nu să plăte să vocsască numai pântru atâta. Mni-a da-o-napoi cân’ mni-o trebui, de nu, o zâs că ţ-a fa’ o părete de ştrimfi pântru la paşti.
- Api bine-ai făcut hăi ma’, am văzut ţolu’ ce-l ţăsă, îi cu rujî… o zâs că face zăstre da’ nu şti cui i-a da-o, că Gheorghe s-a-nsura-n oraş şî p-acolo nu-i trebe ţolurile iei de lână cu forme…
- … Noa, bine c-ai ajuns, dă-mni mnie trăistuţa că ţ-a hi gre’ şî stăi să-ţ sărut obrăjorii aieştia roşii. Di ce-ai alergat şî te-ai tăt întors cu spaimă? Doară nu mni te-o spăret oareşcine!?
- Nu m-o spăret nime… numa’ că Marinuţa o zâs că Andraş să ţâne cu fata pădurii… că şi-o făcut-o drăguţă demult cân’ o fo iel tânăr şî că de atunciî ie zine la iel şî de-i ieşî în cale te poce’.
- Api tu cocoa’ … Ilincuţă, hăi draga mami, aiasta o fo’ demult cân’ pădurea nu s-o fo’ tăiet şî n-o fo’ casă atâtea… mai zinea fata pădurii câte o dată pân sat şî pă un’ trece’ loa laptele de la vaci… da’ de tare mulţ’ ai n-am mai auzât să hi zinit. Şî, şî de-ar zini, n-are ie treabă cu prunciî or cocoanele.
- Da’ mămucă-i drept dară!? Ieste fata padurii!? … îo, gâneşti că nu pre’-mni zine a crede, da di-aceie mni şî frică… nu ştiu di ce mă tem ase… mni să nu cred… şî ie să zie şî să mă pocea… domne feri să rămân cu gura strâmbă ca Ileana Gâtului dintre vaduri.
- De un’ ştii tu de Ileană?! Să nu-m’ zâci că te-ai dus până acolo fără să-mni spui, că-i departe… alt-unde n-ai putut s-o vezi că nu pre’ iesă din ocol, n-o lasă Gâtu’, tatâ-so.
- …
- Ilincă! Te-am întrebat oarece. Di ce taci, ha??
- Mămucă nu mă sfădi că n-am mărs de capu’ mneu sângură, stăi să-ţ’ spun. Ne-o dus doamna Onica în sat la şcoala de acolo, pă noi aieştia mai mari dint’-a patra. O zâs că trebe să ştim unde om învăţa de la anu’. Numa’ ce-am trecut pă lângă casa lor şî Măria lu’ Ionu’ Tilichii mni-o arătat-o, o zâs că nici ie n-o crezut că ieste fata pădurii şî de aceie-i cu gura strâmbă… că Ileană o-ntâlnit-o o dată pă săcătură când o fo’ cu vacile şî pân’-ce n-o crezut în ie, o pocit-o. Drept-îi?
- Nu-i drept. O vrut Mărie să te zgândăre numa’ ase. Las-o în plata Domnului că samână cu tatâ-so. Ase le place lor să zâcă de altî şî nu să uită la iei că-s pociţ’ la suflet. Doamne iartă-mă! Noa dară, tu fată ce prostii mă faci să graiesc.
- M-am gânit io că nu-i drept!
- Nu-i Ilincuţă! Şî nu mai crede tu tăt ce auzî. Nu tăte-s drepte, cum nu-s nici tăte minciuni câte să zâc…îi greu, n-ai cum şti tăt pă lumea asta şî numa’ Cel de Sus le şti pă tăte. Îi creşte tu şî îi alege sângură ce să crezi şî ce nu… până atunci întreabă şî ascultă…deştide- ţî ochii să-ţ intre bine-n minte ce vezi. Amu du-te-n casă! Zin şî io mintenaş… numa’ să dau o zidere de apă la vacă.
- Bine mămucă, s-aprind loampa?
- Dă-i pa’ pân’-oi zini ieu, c-am spălat oiaga că o fo’ tare afumată. Dezbracă-te şî te spală, ieste apă caldă pă şpori, ştimbă-ţ halubele aiestea că zin mintenaş şî-ţ pun să mănânciî.
- Bine! Hăi ma’, nu tre’ să-ţ ajut?
- Fă numa’ ce ţ-am zâs nu mă mai ţâne de voarbă.
- Api nu mărg fără mneta-n casă. Mni urât sângură, zin şî io-n grajd, până-i adăpa-o io oi râni un ptic balegaru’.
- Lasă Ilincuţă că nu trebe. Am rânit io ş-am aşternut pă jos paie, du-te şî te-nştimbă să nu-ţ mninoasă halubele a grajdi. Api de-i vre te-oi lăsa să mulgi, după ce-i mânca un ptic.

Am lăsat-o să ducă apa aşteptând-o pe trepte. Teama mi se strecurase-n suflet, n-aş fi intrat singură în casă nici picurată cu ceară, se întunecase, ori poveştile lui Andraş spuneau că strigoii, ielele şi fata pădurii umblă când se lasă întunericul şi au putere până la prima geană de lumină.

Din neguri uitate (8.)

În minte-mi stăruia îndoiala, un sâmbure de adevăr tot trebuia să fie legat de iele şi strigoi. Erau poveşti în care toată lumea credea, până şi mama spunea că unele sunt adevărate. Am început să o însoţesc seara la şezători. O teamă indefinită mă stăpânea. Mama nu avea ce face, decât să-si petreacă serile lungi de iarnă acasă, mă lua cu ea.
Începuse postul crăciunului şi aşa cum era obiceiul, copiii de şcoală, fete şi băieţi deopotrivă ne adunam la baba Tilica în căsuţa veche, joasă pe care, în iernile grele zăpada o îngropa pană la ferestre. Ne primea în odaia-i strâmtă cu ochiurile ferestrelor cât o palmă prin care lumina se strecura cu greu. În semiobscurul camerei cu pereţii încărcaţi de carpete din lână ţesute-n casă, un pat mare din lemn, ocupa aproape jumătate din încăpere, pe care erau clădite perne mari cu feţele brodate în culori vii, deasupra căruia prinsă-n grindă, lângă perete, trona o bară din lemn pe care erau aşezate-n straturi: pânză albă din in şi cânepă, ţoluri colorate, ţesături în carouri cu alb si negru, împletituri şi broderii. O adevărată comoară. Era ceea ce mai rămăsese nefolosit din zestrea primită şi o parte din zestrea făcută de ea pentru Ion, care-i întuneca zilele, cum şi pentru Maria, fata mai mică cu al doilea bărbat, ce venise târziu când nici nu se gândise c-ar mai putea avea copii. Pe „ruda cu zestre” se găseau lucruri care nu-i mai erau de trebuinţă, dar de care nu se-ndura Tilica să se despartă spunând că lor le va rămâne când ea se va duce-n lumea celor drepţi. Se mutase-n casa nouă făcută de Ion dar nu-l lăsase să demoleze vechea casă moştenită de ea de la părinţi. De sărbători se muta la ea – cum ii plăcea să spună – făcea focul încălzind „odaia cea bună”, unde ne aştepta pentru a ne învăţa colinzi. Tilica era mică, adusă de spate, încovoiată de ani şi greutăţi, cu faţa brăzdată de cute adânci, o hidoşenie, de n-ar fi avut ochii încă ageri de-un albastru limpede ca cerul şi vocea caldă ca o mângâiere.
Doua zile pe săptămână, miercuri şi vineri, casa Tilicăi prindea viaţă. În fiecare an învăţam câte ceva, doua, trei colinde vechi, pe care memoria ei le dezgropa din negura timpului, transmiţându-ne şi nouă cumva ca o taina, un fel de beatitudine, o speranţa. Ne încătuşa în misterul ce plutea în aer în acea perioadă a anului. În ajunul crăciunului începând de pe la ora patru după amiază ne adunam în cete de câte şapte, nouă copii din vecinătate şi porneam la colindat, dinspre partea cea mai de departe de casă, îmbrăcaţi în cojoace noi şi înfofoliţi înotam printre nămeţi, luând casele la rând. Râdeam şi chiuiam pe drum ca apoi intraţi în vreo curte să redevenim serioşi amintindu-ne de sfaturile Tilichii:
- Tu cocoane şî măi prunciî, voi sunteţî ca îngerii Domnului… tre’ să hiţî cuminţî cân’ intraţî în ograda oarecui! Vă duceţî pă târnaţ în linişte, să nu vă sâmţă cân ziniţî şî de acolo să colindaţî. Api de-ţî hi pohtiţî în-ontru, nu mereţî, nu vă temeţî, nu să supără nimenea, loaţî ce v-a da şî vă videţî de drum.

Ne aşezam sub fereastră şi începeam:

La mnijlocu’ ceriului,
La mnijlocu’ ceriului
Este un pom a Raiului
Şî acolo ciîne şede?!
Şî acolo ciîne şede?
Şed doar două rândunele,
Împletindu-şî lumninele,
Împletindu-şî lumninele.
Lumnini galbine de ceară
Ca să vadă întreaga ţară,
Ca să vadă întreaga ţară.
Şî noi vă colindăm iară.
Noi vă colindăm frumos,
Noi vă colindăm frumos.
Astăzî s-o născut Hristos,
Colo-n fân-n iesle, jos,
Acolo-n fân în iesle jos.
Maria cât o umblat,
Viflaimu-n lung şî-n lat
Viflaimu-n lung şî-n lat.
De mas nime’ nu-o lăsat.
Obosîtă hiind apoi,
Obosîtă hiind apoi
Mărs-o-n staulu’ cu oi
P’ântre vaci, măgari si boi
P’ântre vaci, măgari si boi.
Şî de-acolo zinim noi,
Să vă bucuraţî şî voi
Să vă bucuraţî şî voi.

Colindam două, trei colinzi la o casă, aşa cum cerea obiceiul în funcţie de importanta şi rangul pe care-l aveau în sânul comunităţii stăpânii casei. Nu simţeam frigul… spaimele, teama de duhuri era cumva uitata în acea perioadă. Pe drum ne luam la întrecere: care a primit mai multe nuci, mere, pere ori pupeze – o coca făcută din aluat de pâine în formă de pasăre, special făcute pentru sărbătoarea de crăciun –
numărându-le în trăistuţe. Apoi, când terminam de colindat şi ultima casă din cătun seara pe la opt, noua, începeau să colinde tinerii, feciorii de-nsurat, noi copii ne duceam acasă unde ne aştepta lumina din ferestre, căldura, mirosul sarmalelor din cuptor, bradul ce apărea de nicăieri, împodobit cu mere, nuci şi bomboane învelite-n hârtie colorată.

După crăciun, mama m-a luat cu ea la oraş. Era prima dată când părăseam
cătunul, aveam să descopăr o lume nouă, nebănuită. La întoarcere povesteam oricui era dispus sa mă asculte, despre minunăţiile văzute. Într-una din zile lelea Parască a lui Ionul Tilichi m-a chemat din poartă:
- Hăi Ilincă, zină un ptic! Ian zâ-mni cum o fo-n oraş? Fosta- ţî şî pă la Gheorghe a Roşului? Cum şăde? Bine-i aşăzat?...
-Api, ce să-ţ’ zâc lele Parască?! … cum o fo’-n oraş? Bine! Gheorghe-a Roşului stă-ntr-un bloc… ştii mneta ce-i acela? Ai fo-n oraş oareşcând?
- Ha? No, n-am fo-n veci, ce să cot io pă cele drumuri?…Deabdie de-am mărs odată până-n târg la Cuhea, pă jos… oraşu-i pre departe şî nu mă ţân pticioarele. De „rată” n-am io bani. Noa dară, zâ-mni cum îi.
- Api-i o casă mai mare, de fapt mai multe căşi, pusă una lângă alta şî peste iele altele… ştii mneta cum? Ase ca şî teglele lu’ Bogdan ţâganu’ cân’ le clăde’-nainte de-a le arde, numa’ că n-au acoperiş.
- Tu cocoa’! Cum să n-aibă?! Api ce le ploauă-n căşi la ăi de stau deasupra?!!!
- Ha, ha, ha… cum să ploaie lele? Nu ploauă, Gheo’ stă hăpt la ultimu’ etaj… că ase le zâce: etaje. La fieştecare etaj îs patru căşî. Noa şî Gheorge-a Rosului stă-ntr-una de aceie.
- Noa bine. Da’ mândru ş-o făcut in ie? Cum-i??
- Io nu ştiu de-i mândru or’ ba… da-i alfeli.
- Cum alfeli?
- Aşe bine! N-are ţoluri şî şterguri pă păreţî…niciî făţoi cu colţ şî niciî loampă cu dohot. Are curent electric, apeşî p-un bumb şî să aprinde un feli de loampă, de-i zâce candelabru.
- Api-nsamnă că-i fain şî bine… şî ce mai are?
- Are clozetu-n casă!
- Tulvai Doamne şî nu pute?
- Nu lele, că tragiî de-un lăntuc şî cură apă!
- Da-pi zâs-ai că n-are făţoi pă masă… api ţâne masa goală, ase numai scândura?
- Nu, hăi le’. Are mobilă cumpărată, de aceie domnească şî pă masă în sufragerie, cum îi zâc iei la camera ceie bună, are mileuri.
- Ce are tu cocoa’, ce-s acele?
- Îs nişte cipci, da’ alfeli făcute… şî are de-acele peste tăt, mai mari o’ mai mniciî şî pă iele are ptetre de mină sî nişte jucărele de portelan, de le zâce bibelouri. Sî, şî pă şcutuia de-i zâce televizor – un feli de radio, numai că vezî oameni care grăiesc in iel – are mileu şî pă iel un peştioc mare, albastru din sticlă…
- Api mândru-i dară tu cocoa’! I-o hi hind bine, însamnă că n-a mai zini şohan înapoi.
- Nu ştiu lele… mnie nu mni-o pre’ plăcut. Da’ dacă mneta zâciî …
- Api ciudată ieşti Ilincuţa leli, băsamă nimnic nu-ţ place. Tare ieşti mofturoasă… nu-ş cu ciîne te-o făcut mă-ta!!!
- Nu-s ciudată hăi lele Para’… numa’ ase nu-mni place mnie… ase sâmtăsc io, ce să fac!?
- Api ţî fa’ cum îi vre, din ce-i creşte mare şî-i hi la casa ta.

Se apropia primăvara zilele începeau să fie mai lungi şi întârziam în drum spre casă uitând de toate, urmăream apusul roşiatic revărsat peste faldurile de zăpadă argintie, de-acum zdrenţuite, de pe coama dealurilor şi pe şaua îndepărtată a muntelui. Pierdeam vremea, adesea intram la lelea Floare a Roşului care trebăluia prin curte, îmi plăcea să-i ascult poveştile despre babe şi moşi, despre obiceiul şi tradiţia primelor zile de primăvară ce încă era păstrată cu străşnicie. Spunea că zilele lunii martie din întâi pană-n doisprezece conţin semnificaţia unui an întreg, sunt zilele „babelor”.

- Ascultă Inlinco: zine mâni-alaltă luna lu’ mărtîşor, să-ţ’ alegi o zî din întâi până-n nouă, care-i vre şi dă-i un nume, Floare, Mărie, Ileană, Parască, cum vrei tu s-o cheme, numa’ să ţii minte ce zî ţ-ai ales, ş-apoi cum a hi în zîua aceie aşe ţ-a hi şi viaţa peste an… de a hi soare, îi hi cu bucurie, îi râde ca iel, de-a hi noros, îi hi supărată şi mohorâtă, or’ de-a bate vântu’, t-i sfădi un ptic.
- Bine lele Floare, mni-oi alege! Da’ nu pot două, pă una s-o cheme Mărie ca pă mama şi una Floare ca pă mneta? Să-mni poarte noroc.
- Hăi cocoa’, drac împeliţat ce-mni ieşti, da-poi babă-s io or mă-ta? Haa?!!! – spuse râzând, dintr-o dată înveselită ca apoi să continue parcă amintindu-şi de ceva trist, ca o durere uitată ce tinde din obişnuinţa cu ea să nu o mai simţi decât arar - … nu draga leli, alege-ţ’ tu o zî şî-i poţ’ pune două ori câte nume-i vre’, ca orăşenii la coconi. Da’ să ştii un lucru: norocu’i de la Dumnezău, câte o dată şi cum ţ-îl faci… uită-te la mine, doi coconi, nici o fătucă şi amândoi duşi, io sângură şî supărată ca ceriu noros… de un’ să ştiu că s-or duce amândoi? … alfeli m-am socotit cu viaţa, numa’ că norocu’ de a-i ave’ lângă mine s-o dus ca roaua din iarbă când soarele să rădică pă cer. Ehei draga leli!!! – spuse trăgând aer în piept, oftând, privind zarea, urmărind parcă vrăjită căderea soarelui după culmea muntelui, lăsând să curgă-n cuvinte lacrima ce-i brazda sufletul, adăpând speranţa unei mângâieri - …batăr de s-ar îndura Adriana lu’ Gheorghe, noru-me’, să-m’ facă o nepoată s-o văd cum aleargă p’în ocol, să am şî io cu cine ştimba o voarbă cât-i ziua de mare… Vasali s-o dus… îi călugăr la o monastire în Alba, tare-i departe şi nu ştiu cân’ l-oi mai vide… cât o fo’ barem la Rohia mai trăjem o fugă … de un’ să ştiu ce noroc mă paste?!… i-am lăsat să-şi coate drumu’ nu le-am pus oprelişti… de ave’ zîle bade-tu Roşu să-i înveţe la coasă şi la plug poate ar hi prins drag de aste haturi, de mninosu’ ierbii vara pă dealuri ce cade săcerată sub tăisu’ ascuţit a coasei dimineaţa pă roauă. ... api nu-i bai, bine-i şi aşe, lor să le hie bine, să aibă tihnă că io mâni-poi-mâni nu-s… m-oi duce şi io ca soarele să mă culc colo-n dealu’ Corost.
- Lele Floare nu grăi prostii. Cum să meri?! N-ai zâs mneta că nu ieşti babă!!!? Api cân’ te-aud imni zine a zdiera. Io n-oi mere nicări s-o las sângură pă mama… şî niciî mneta nu ieşti sîngura cuc, mai zin io să-ţ’ tân de urât, ca amu, mni drag de mnetale… io i-am zâs lu’ Gheo’ cân’ am fo’ la iel la oraş că zderi cân’ îţ’ citesc cărţîle de la iei şî o zâs că şti da’ n-are ce fa’ că la fabrica de mobilă lucră numa’ opt ceasuri, nu tătă zîua ca la câmp şî coasă şî nu-l bate soarele-n cap tătă vara… că i drag ce face şî mai uită de dor de casă cân’ să taie buştenii de fag. O zîs că sîmţă mninosu’ pădurii ca atunciî cân’ o fo coptil sî mere-n pădure după lemne… şî că o vrut să te ducă şî pă mneta da’ nu vrei să meri…
- Dreptu-i Ilincuţă, ase-i, o zâs nu o dată să mărg la iel că are loc bugăt şî nu-i încurc… da’ ce să fac io acolo? Cum să trăiesc între patru păreţî în casa lui acolo sus, la etaj, să urc atâtea trepte sî să cobor… să nu văd iarba verde şî pădurea, numa’ betoane şî larmă de maşîni… aici mni mnie locu’, în ocolu’ aiesta şî pă aste dâmburi uitate de lume… mai grăiesc şî io fără voie, mai las amaru’ să iasă… hai încoa’ să te strâng la tiept că tare mni-eşti dragă… i-am spus şî mâne-ta, tare ieşti bună şî inimoasă, să hie viaţa bună cu tine că tare-ai merita… noa ase, să şterg supărarea, ai tu vreme să hii supărată, da’ nu amu şî nu pântru voarbele mele. Amu te du, o hi mă-ta îngrijorată, da’ să zii să-mni spui cum ţ-o fo’ zîua babii, să nu uiţî să-ţî alegi una…

Urmărită cumva de tristeţea din vocea lelei m-am grăbit spre casă hotărâtă fiind să nu părăsesc niciodată cătunul şi casa părintească. Gândeam că locul meu este acolo printre acei oameni simpli şi credeam că nimic nu-mi va clinti hotărârea.
Zilele curgeau una după alta, ducând cu ele „ babele” vesele ori morocănoase cu zâmbete ori supărări, schimbătoare ca viaţa. Lelea Floare era prinsă cu treburile din gospodărie, ca tot satul de altfel, aduna din livadă uscăturile, mătura şi grebla, adunând toate resturile de frunze uscate, rădăcini şi crengi într-o grămadă, ce urmau a fi aprinse pentru a alunga şerpii şi spiritele rele. In ziua-n care se aprindeau, alergam în jurul focului ca fumul să-mi pătrundă în haine şi piele să-mi aducă noroc şi sănătate, apoi în seara acelei zile în cada pentru baie mama-mi punea stroh (seminţe şi flori căzute din fân) peste care arunca apă clocotită să prind mirosul ierburilor, ce urmau să mă apere de farmece şi rele.

Din neguri (de timp) uitate (9) - Chemarea

- Mama ... mama, te caută cineva la telefon!
- ...
- Mama! Vin-o te rog...
- Cine-i? ... spune-i să revină, caută o scuză... ori zi-i că am să sun eu, cere-i numărul şi întreabă despre ce-i vorba... să-ţi spună o oră la care pot suna eu...
- Mama, este cineva care vorbeşte ciudat, nu prea înţeleg... te rog mama, femeia insistă, spune că este important.
- Vin! ... vin acum. Puteai spune şi tu că nu-s acasă!!!
- Eh, gata, am zis că eşti... vine acum, vă rog să o scuzaţi, să mă scuzaţi că v-am reţinut... mama este în seră la flori, s-a lăsat gerul de câteva zile... de aceea durează atâta până vine.
- Api, nu-i nici-o hibă draga leli! ... tu trebe că esti cocoana Ilincuţei... auzât-am că ieşti mândră şi cuminte ca o icoană... treabă să hii, doară eşti de jiţă bună... Doamne, doamne ce fată frumoasă o fo’ Ilincuţa, maică-ta... doru-mni de ie Doamne, tu fătucă... da’ pă tine cum te cheamă?
- Ana.
- Mândru nume ţi-o pus... de pă la noi, nu şi-o hi uitat cu tătu’ rădăcinile bagsama, deşi o uitat demult colbu’ drumului şi mninosu ierbii din brazda lăsată de coasă pă aste dealuri, nu te-o adus niciodată ...da’ spusu-i-ai că o coată Ioana Lalului socăciţa?! ... Nu ştii cine-s... n-ai de unde!!!
- Ana, cine-i? …
- ... nu ştiu, cineva care te cunoaşte, a insistat... n-am prea înţeles, vorbeşte de parcă ar fi de dincolo de timp.
- Alo, Ilinca Dan, poftiţi, cu ce vă pot ajuta?!
- ... Ilinco! Ilincuţă... cu ce să mă ajuţi?! ... greu ieşti de aflat draga lelei!!! Lăudăm pă Isus! ...ai uitat şî tu haturile, dâmburile de pă Valea Sasului şi, şi pă cele babe ştirbe uitate şî de Dumnezeu că nu se-ndură să ne cheme la El... câţî ani or hi de când n-ai mai zinit?!? ... Noa dară, ştii tu oare cu cine graieşti amu? … spuse râzând vocea ce venea parcă de la celălalt capăt de lume, o lume pe care am uitat-o, am rătăcit-o şi de care-mi era, este atât de dor...
- Lăudăm pă Isus, lele Ioană, sărut mâna! ... ce bucurie!!! Doamne, esti bine, sănătoasă? ...cum ai aflat numărul de telefon?! Să-mi fie ruşine! ... nu m-am aşteptat să fi dumneata!!! emoţii fără margini m-au cuprins, amintiri, imagini şterse de timp mi-au revenit în cascadă, abia-mi stăpânesc lacrimile ce-ncep să-mi împăienjinească ochii în timp ce-o ascult vorbindu-mi... o spaimă, un reproş nu-mi dau pace... ar fi putut muri, putea fi o cruce pe dealul Corost ca atâtea altele de care nu am ştiinţă.
- Eh, Ilincuţă... Dumnezău o vrut să te aflu fără să te caut. Am fo’ beteagă şi m-or dus la spital la oraş şi cu mine-n salon o fo’ o femeie şi povestind, din una-n alta, o zâs că te cunoaşte. Tare mni-ar hi plăcut, tare m-aş hi bucurat de aş hi putut să-ţi dau de veste unde-s... ştiu că ai hi zinit... da’ n-am vrut să te zăhăiesc cu năcazurile mele, mai ales că mni-o zâs că ieşti tare ocupată, că lucri tătă zâua deşi ieşti doamnă mare... Api, Ilincuţa leli, nu te supăra că te-am zăhăit amu cu telefonu’ aista... da’ mni tare dor şi m-am gândit să te chem de-i vre’ să zii de Crăciun pă aici... io te aştept, ţi-oi pregăti camera de la drum, patu’ în care durnei când ai fo’ fătucă şi te lăsa mă-ta la mine de mas, că, nu ştiu câte zâle mni-o mai rămas, cât o să hiu ipenă la cap... numa’ Dumnezău sfântu’ şti’...
- Lele Ioană, am să vin... am să vin numai dacă-mi promiţi că ai să te pregăteşti la fel
ca-n alţi ani. Nu vreau să te oboseşti, n-aş vrea să fie deranjul prea mare pentru dumneata. La anii dumitale trebuie să ai grijă cu atât mai mult că ai spus că ai fost bolnavă.
- Doamne feri şi apără tu Ilincuţă, ce tăt grăieşti tu acolo?! Îs io batrănă, am fo şi beteagă, da’ încă tăt io-m fac treaba-n gospodărie, mni-o dat Dumnezău putere ...nu mai am sporu’ de altădată da’ tot io mni le fac… voi numa’ ziniţi... adă-o şi pă Ana ... ziniţi toţi trei, loc ieste bugăt.
- O să văd lele Ioană, nu ştiu dacă o să venim toţi şi nici nu-ţi pot spune cât am să stau. Dumneata de unde mă suni? Dă-mi te rog numărul de telefon şi te sun eu într-o zi, două şi-ţi spun atunci. De venit sigur vin. Mi-e tare dor şi mie, am tot vrut dar am amânat nepermis de mult şi îmi pare tare rău... te rog să mă ierţi lele Ioană!

La pas cu amintirile

În ultimii ani mi-am tot propus o mică vacanţă pe care să o petrec pe Valea Sasului, locul de care mă leagă atâtea amintiri frumoase, un loc cu oameni aparte aşa cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc. Acel loc, acei oameni şi-au pus amprenta asupra mea, mi-au marcat într-un fel devenirea, m-au însoţit mereu din ceaţa amintirii. Am plecat de acolo trimisă de mama la îndemnul doamnei Onica, învatatoarea, la oraş, la şcoală. Eram doar un pui de om, am plâns, m-am rugat să nu mă trimită.
- Mamă, tată, nu vreau să merg! Nu cunosc pe nime’ acolo. O să mă ptierd în învălmăşeala oraşului, mnie mni drag aici, nu mărg nicări!!
- Nu-i după tine, ce-i fa’ tu aici?! Vrei să-ţi rumpi cioantele la sapă şi la fân?!! Tu cocoa’ ai mintiucă, poţi fa’ şcoală să hii doamnă, trebe să te înveţi cu şcoala de la oraş aşe o zâs Onica că-i mai bine şi aşe credem şî noi. Până-n sat îi departe şî vezi bine că aici nu-i şcoală numa’ pâna-n a patra... apoi când a hi vremea, te poţî întoarce acasă, satu’ nu pleacă de-aci de-i vre’ să te-ntorci. Da’ nu-i zini-napoi... tăţi câţi s-o dus n-o mai zinit. La oraş traiu-i mai uşor şî rostu’ tău nu-i aici la sapă, la câmp şî la coada vaciî!! Lasă zderetu’, dejaba te zmniorcăi, noi ştim mai bine ce şi cum. Crezi că nouă ni-a hi uşor fără tine?!!!

După ani şi ani mă încearcă regretul că atunci când aş fi putut să-mi influenţez destinul întorcându-mă în sat n-am făcut-o. Credeam că nimic nu mă mai leagă de acel loc. Moartea mamei şi apoi la scurt timp al tatei, când încă nu-mi găsisem rostul m-au îndepărtat. N-am ştiut cum să fac faţă durerii decât fugind, alungând dorul şi amintirea acelui loc. Acum peste timp vocea trecutului mă cheamă.
Iată-mă la drum dis de dimineaţă, o dimineaţă ceţoasă şi rece. Las în urmă reproşul lui Tudor şi al Anei de a-i lăsa singuri de Crăciun. Motorul toarce lin, urc muntele, tai curbele, las în urmă kilometri. Imi ţin mintea goală de orice gând, urmăresc şerpuirea drumului, doar inima-mi freamată de emoţie. Las în urmă răspântia şi asfaltul. Pe drumul îngust, pietruit înaintez încet cu viteza-ntâi şi a doua, am timp să privesc casele şi să caut printre amintiri, doar, doar voi recunoaşte ceva...
Este prea devreme, pe drum nici ţepenie de om, e linişte, totul pare încremenit, doar fuioarele de fum ce se înalţă spre cerul plumburiu imi amintesc de căldura şi viaţa din spatele ochiurilor de fereastră în spatele cărora bănuiesc ochii curioşi şi întrebători. Ciudat, dealurile nu-mi mai par atât de înalte. Nimic nu mai este ca-n amintire, zăresc clădirea şcolii dărăpănată, cu scânduri batute-n cuie în loc de ferestre, fără gard şi fără porţi. Opresc motorul şi cobor. Intru cu strângere de inimă-n curtea părăginită, mă îndrept spre coridorul prispă şi caut cu privirea livada şi casa lui Andraş. Nimic nu mai este la fel, în locul casei vechi ascunsă-n perdea de viţă de vie, acum stă semeaţă o casă mare pe două nivele construită-n arhitectură nouă, importată, aşa cum am văzut de altfel aproape tot drumul de la răspântie încoace şi nu-mi pot opri întrebarea:
ce s-a întâmplat cu oamenii acestui loc?!
Mă ridic cu strângere de inimă, mă îndrept spre maşină şi încerc să-mi ascund teama că nici casa Lalului nu mai este.
- Lăudăm pă Isus, pă cine căutaţi doamnă? ...să vede că nu sunteţi de p’ aicea.
- În veci amin! ... mă uitam la vechea şcoală, e tare dărăpănată...cum de-i lăsată-n paragină? Nu mai sunt copii de şcoală ori s-a construit alta?
- Api, nu-s bani domnucă... coptii îs, învaţătoare n-avem... mărg bdeţii coptii la şcoală-n sat, îi duce şî-i aduce cu o dubă Gheorghe a Roşului... Da’ amu nu te supăra că-ntreb, văd că te uiţî la şcoală... mneta-i hi noua învaţatoare, bagsama?
- Nu-s. Mă uitam doar... La revedere, multumesc pentru informaţii!
N-am avut puterea de a mai sta la taclale, am urcat în maşină privind zarea şi mi-am sters cu dosul palmei o lacrimă, aşa cum făcea lelea Floare a Roşului în copilaria mea.
Căutând în poşetă batistele de hârtie să-mi sterg ochii am dat de pachetul cu ţigări. Am luat una şi am tras cu nesaţ fumul de parcă ar fi fost ultima ţigară, gândindu-mă la reacţia lelei când mă va vedea fumând, fără voie un zâmbet îmi înflori pe buze. Am întors cheia-n contact şi am demarat uşor, pornind spre casa Lalului, mai aveam cel mult cinci sute de metri. Am parcat cu teamă pe podeţul de lemn din faţa porţii, aceeaşi poartă din lemn masiv cu încrustaţii, înegrită de ploi şi ani. Casa batrânească din bârne de lemn acoperită cu draniţă facea notă discordantă între cele două monstruozităţi mari şi înalte, construite recent, afişând opulenţa proprietarilor. Am deschis portiţa şi odată intrată-n curte am regăsit copilaria. Dacă n-aş fi privit spre cele două constructii care o flancau, puteam spune că aici, în acest loc, pentru această casă timpul a încremenit, s-a oprit acolo unde-l lasasem cu ani în urmă. Cu strângere de inimă am apăsat pe clanţă şi aidoma ca-n copilărie am strigat din usă:
- Acasă ieşti lele Ioană?! Am zinit. Lăudăm pă Isus!
Cumva timpul în mintea mea s-a învălmăşit, pe moment redevenisem Ilincuţa lu’ Ionu’ lu’ Chifor, copila dornică a descoperi taine şi întelesuri când am auzit vocea nealterată de ani a lelei.
- În veci amin! Acasă-s dară, intră Ilincuţă, te aşteptam...
Cu bucurie am regăsit totul aşa cum ştiusem, lăsasem cu ani în urmă... doar lelea Ioană în ciuda faptului că încerca să ascundă, avea brazdată pe chip viaţa aspră şi anii de suferinţă. Nimic nu mai amintea de femeia corpolentă, roşie-n obraji. În faţa mea stătea o bătrânică adusă de spate, ştirbă cu faţa plină de pliuri. Doar ochii-şi păstraseră voiciunea de altădată şi parcă nici aşa înaltă nu mai era. Am încercat din răsputeri să-mi ascund durerea, mi-era teamă că-mi va citi în ochi mila, regretul şi neputinţa de-a o ajuta cumva.
Ne-am îmbrăţişat, apoi lelea Ioană s-a dat un pas în spate privindu-mă.
- Ptiu pă tine tu cocoa’ tăt mândră ai rămas... Doamne, dor mni’o fo’ de tine. Noa, amu c-ai zinit, sezi colo pă laiţă după masă că-i hi flămândă de pă drum. Amu iată-ţi aduc de măncare, ţi-am făcut balmoş, mni-am amintit că-ţi plăce’... or’ de ţî frig hai lângă şpori şî te-ncălză!!!
- Lasă lele Ioană, nu mi-e foame, am mâncat mai devreme şi nici frig nu-mi este. Stai dumneata mai bine aici lângă mine şi spune-mi ce mai este nou. Văd că s-a schimbat mult pe aici de când n-am mai fost.
- Api s-o ştimbat dară că s-o ştimbat, trebuia să să ştimbe că s-o ştimbat timpurile şî rosturile. Vezi tu Ilincuţă, o-nceput a se ştimba cân’ ai fo’ tu cocoană, încă de atuncea o început, o ajuns şî pă la noi cele bune şî cele rele din lumea largă, da’-i fo’ pre’ mnică să înţălegi... Noa dară, nu-i bai... baiu-i că să pterde omenia, la tăţi le trebe case mari, bani cât de mulţi şî lucru cît de puţînel. Li ruşâne a lucra la mulţ’... s-onvăţat cu trai uşor pă acolo pă unde o îmblat. Şî gâneşti că-i poartă dracu’, doamne feri şî apără, să păzăsc, n-au răbdare şî nici ruşîne nici respect.
Da’, tu Ilincuţa lelii de ce n-ai adus-o pă Ana? ... să hi zinit tăţi tri, cu domnul Tudor cu tăt... I-ai hi dus la borcut şi le-ai hi arătat casa unde-ai crescut, o rămas la feli cum o fo’, aşe cum ţ-o promis când o cumpărat-o, Irina lu’ Toaderu’ lu’ Colindău are grijă şî o întreţâne... şî, i-ai hi dus în Corost să aprindă o lumânare la căpătâiu’ mâne-ta şi a lu’ tatât-o. Ar hi văzut şî iei ce brazi mandri şî drepţ au la cap, aşe cum o fo’ şî iei, Dumnezău să-i odinească... o crescut mândri şî drepţ de când i-ai pus, dreptu-i că şî io am avut grijă...
- I-oi aduce la vară lele Ioană... amu am zinit eu, am vrut să fiu singură... singură ca şi atunci când am plecat fără să mă uit înapoi.

La pas cu amintirile (2)

- Ana, Tudor, ce-aţi zice să petrecem sărbătoarea de paşti la ţară?! ...m-am gândit că
i-am promis lelei Ioană că am să vă duc să cunoaşteţi dealurile copilariei mele şi cred, încă nu-i prea târziu să o anunţ. N-aş vrea să mai las să treacă timpul, este bătrână, poate lua drumul Corostului în orice clipă. Nu mi-aş ierta să o ştiu dusă fără să te fi cunoscut Ana. M-a certat, pe bună dreptate, te-am ţinut departe de acel loc atâţia ani. Ce spui Tudor, crezi că ai rezista două, trei zile departe de civilizaţie?
- Nu ştiu Ilinco, am să încerc. Ar fi o schimbare după atâţia ani... dar, dacă spui că ai promis, promisiunile trebuiesc onorate. Da, cred că a venit vremea să cunoască Ana locul de unde-şi trage şi celelalte rădăcini. Mă bucură că în sfârşit ai făcut pace cu tine, că ţi s-au cicatrizat rănile, ai reuşit să lăsi deoparte încrâncenarea în ce priveşte trecutul şi vrei să împărtăşeşti cu noi asta. Ana, tu ce spui, vrei să mergem?
- Am de ales când hotărâţi voi doi?!
- Atunci nu-mi rămâne decît să o sun, să-i dau de ştire că venim. Mulţumesc Tudor. Se va bucura nespus de mult, este bătrână şi singură, pe nedrept, aşa cum n-ar trebui să fie nimeni niciodată. Lelea Ioana n-a avut noroc, aveau dreptate babele din sat, dar nu s-a plâns niciodată, nici atunci când badea Lalu, bărbat-so a fost închis de comunişti. A rămas singură la puţini ani după căsătorie şi nu a avut copii. Apoi când Lalu s-a întors din puşcărie bolnav, îmbătrânit înainte de vreme, a fost prea târziu pentru copii... nu are pe nimeni, poate doar ceva rude îndepărtate. Soră-sa, moaşa Lucreţia, n-a fost măritată şi-i moartă demult, n-a apucat să împlinească cincizeci de ani.
- Mama, lasă, nu ne interesează toată istoria. Te rog scuteşte-ne. Îmbătrâneşti şi tu sau ce te-o fi apucat acum de începi să înşiri întreaga genealogie a femeii ăleia?!!! Gata, o să mergem să o cunoaştem. Ne-ai convins.
- Ana nu fi obraznică cu maică-ta. Vorbeşti fără tine! ... Ilinca, atât de rar vorbeşti de acele locuri încât Anei i se pare deplasat. Nu-i vina ei că tu, atât de mult timp nu ai crezut de cuviinţă să-i vorbeşti de acei oameni pe care i-ai purtat în suflet. Este o lume pe care nici eu, nici ea nu o cunoaştem... şi nu din vina noastră, dacă putem vorbi despre o vină a cuiva. Uite, eu spun că acolo vom putea afla mai multe, poate chiar povestite de tanti Ioana. Îmi amintesc foarte vag de ea, am cunoscut-o la nunta noastră... stătea stingheră la o masă şi-şi ascundea în spatele unui zâmbet, lacrimile. Îţi aminteşti? ...ai venit la masă, ne-ai îmbrăţişat spunând: „ sunteţi oamenii pe care-i iubesc cel mai mult de pe pământ”, apoi, ai plecat în fugă, te-am găsit mai tărziu afară, plângând... de fericire, mi-ai spus.
M-a pus atunci să-i promit că te voi respecta, voi avea grijă de tine şi că într-o zi te voi convinge să revii în Valea Sasului. Spunea că ai jurat, de durere, să nu te întorci niciodată... Şi, uite cum este viaţa, eu, nu am reuşit, mereu ai spus că vrei să uiţi. Te-am lăsat să te convingi singură că rădăcinile nu se uită, te cheamă mai devreme ori mai târziu. Le porţi în tine, cu tine, le duci dorul oricât ai nega... oricât ai vrea să fugi să le laşi în urmă, rupându-le. Ţi-ai refuzat momente alături de oameni ce ţi-au fost dragi, ai înlocuit o durere, cu o alta. Mereu ai tânjit după acel loc, dar ţi-ai şi i-ai refuzat Anei o lume ce din pacate e pe ducă, de n-o fi dispărut cu totul şi trăieşte încă doar în amintirea celor căţiva rămaşi, cum tanti Ioana.
- Lelea Ioana, Tudor. Lelea Ioană a Lalului, socăciţa. Ea m-a ajutat atunci când mama s-a stins... Atunci am început să urăsc locul acela aspru, trudnic, ...pe nedrept. Oamenii acelui loc, locul în sine nu au nici o vină. Astăzi ştiu, atunci însă ...şi atâţia ani în şir după aceea, n-am reuşit să mă împac cu ideea că aşa a fost să fie... Acel loc mi-a luat-o pe mama în vara aceea blestemată... abia intrasem la liceu şi a vrut să-mi răsplătească, era mândră de mine. Voia să mă trimită la mare, în tabără, la Costineşti. Îi făcusem capul calendar cu acel loc despre care-mi vorbeau colegii. Erau copii de la oraş, pentru părinţii cărora o tabără nu însemna neaparat un efort, un sacrificiu. Erau copii a căror părinţi aveau ambii un serviciu, un venit sigur, lunar. Pe atunci nu distingeam bine diferenţa... mama, ca să economisească, să-mi poată face o bucurie, făcea ceea ce putea în acel loc uitat de lume...
S-au dus pe munte, la cules zmeură mai multe femei din sat. ...fără să vrea s-a îndepărtat de grup, rămasă singură, s-a pomenit faţă în faţă cu o ursoaică ce-şi proteja puii... care a atacat-o, sfîşiind-o... Au găsit-o leşinată într-o baltă de sânge, mutilată. Distanţa, muntele, neputinţa şi nepriceperea acelor femei i-au fost fatale. A murit câteva ore mai târziu în drum spre spital... apoi, ...la nici un an, nu departe de acel loc, muntele işi lua tribut din nou... tata. ... un trunchi de fag avea să-l zdrobească.
...ani în şir m-am simţit vinovată de moartea mamei. Nu v-am spus niciodată cum au murit... n-am putut... După aceea am stat la mătuşa la oraş, cum bine ştii... Uram acel loc, voiam să uit... nu cu mult înainte să te cunosc, vândusem casa, se părăginea nelocuită. Tot atunci am crezut că mi-am pierdut şi credinţa... m-am răzvrătit, nu puteam înţelege şi am rugat-o pe lelea Ioană să pună la capul mamei şi a tatei, în loc de cruce doi puieţi de brad.
- Mama, iartă-mă! N-am ştiut... niciodată n-as fi bănuit. Mă obişnuisem că nu am bunici şi tata mă rugase să nu te întreb de ei, ca să nu te supăr.
- Ilinco, am ştiut... am aflat povestea morţii lor, atunci la nuntă. Mi-a povestit tanti... lelea Ioana, cum îţi place ţie să-i spui... Mă rugase să nu-ţi spun că ştiu. Te cunoştea... ştia că într-o bună zi dorul acelui loc va fi mai mare decât durerea, pe care tu crezi că locul ti-a pricinuit-o şi vei vrea să te întorci ...abia atunci ai să-mi spui. Doar că nu am crezut nici eu, nici ea că îţi va trebui atât de mult timp.

La pas cu amintirile (3)

Am început să colind magazinele în căutarea unui cadou pentru lelea Ioana. Dacă de obicei pentru cei mai multi dintre cunoscuţi imi este uşor să aleg un cadou, ştiind bine ce i-ar bucura... de data aceasta nu reuşesc să aleg nimic. Încă de acasă-mi făcusem în minte o hartă a magazinelor pe care urma să le colind în cautarea unui dar, nu voiam să iau un „flecuşteţ”, voiam ceva care să o bucure şi nu prea ştiam ce ar fi acel ceva. Iată-mă după ore de căutări, peregrinări prin magazine, iritată la gădul că nu reuşisem să mă hotărăsc asupra vreunui obiect pe care să-l aleg. Îmi venise să renunţ spunându-mi că o cutie cu ciocolată m-ar scoate din impas, este tipul de „atenţie” care salvează în orice situaţie, când, nu departe de mine la raionul cu metraje o ţarancă ceruse doi metri de pânză din bumbac. Găsisem cadoul pentru lelea Ioana...

Totul era pregătit, trei genţi burduşite, o ladiţă cu legume proaspăt culese din seră şi un buchet de trandafiri, aşteptau să le punem în portbagajul maşinii, de parcă urma să plecăm într-un concediu prelungit, nu doar pentru trei zile într-un cătun de munte uitat de lume. De cînd primisem acceptul Anei şi al lui Tudor de a mă însoţi în Valea Sasului, un soi de agitaţie frenetică a pus stăpânire pe mine. De undeva din străfundul memoriei veneau în cascadă amintiri legate de sărbătoaea de pasti. Pe retină mi se perindau
ca-ntr-un film instantanee, imagini şi oameni dragi, pierduţi şi regăsiti. Abia aştept să ajung în locul care a rămas mereu pentru mine „acasă” în ciuda depărtării.

Am verificat înainte de plecare, încă o dată, dacă n-am uitat ceva. Pentru mine nu ar fi o catastrofă să mă trezesc fară periuţa şi pasta de dinţi, mă descurc cu sare ori bicarbonat puse pe un deget, pentru Ana însă, ar fi imposibil. Simt o strângere de inimă gândindu-mă la impactul acelui loc asupra lor.

Pornim la drum vineri după amiază cu Tudor la volan şi Ana pe bancheta din spate. În nici trei ore ar trebui să ajungem. De pe scaunul din dreapta nu reuşesc să-mi stăpânesc emoţiile, mă foiesc continuu, parcă nu-mi găsesc locul şi fără să-mi dau seama, asta-l irită pe Tudor .
- Ilinco linişteşte-te, iţi mişti picioarele în continuu, pedalezi... dacă vrei, treci tu la volan, uite, caut un refugiu şi opresc. Ce naiba!? ... eşti pentru prima dată cu mine-n maşină? Parcă aş conduce de ieri!
- ... nu, nu-i asta... te rog să mă ierţi! Nu ştiu nici eu... nu tu, nu felul cum conduci... abia aştept să ajungem... am furnici în stomac, Tudor.
- Ce ai spus mama?!!! ...ai mâncat furnici? Puteam să jur că nu te-ai atins de mâncare în ultimile zile... acum ştiu de ce. Te-ai hrănit în seră cu furnici! ...tata, tu ştii că eşti norocos?! - râdea în hohote - râsul ei ne-a contaminat, surescitarea a dispărut ca prin minune, revenisem la normal, maşina înghiţea kilometrii şi nebăgând de seamă am ajuns la podul peste apă, undeva în dreapta este locul unde pârâul Botiza se revarsă ca într-o îmbrăţişare cu râul Iza. Încă puţin şi suntem la răspântie.
- Tudor, încetineşte te rog, uite, acolo unde sunt oamenii aceia... semnalizează dreapta şi după curbă opreşte.
- Ce s-a întâmplat mama? Am ajuns?
- Nu Ana. Mai avem.
- Ilinca vrei să conduci tu de aici? Dacă asta doreşti, opresc.
- Nu, nu-i asta. Pur şi simplu o superstiţie. ...uite! Opreşte acolo, pe dreapta, pe podeţul acela lângă movila aceea de pietriş.
- Ce-ţi veni Ilinco? Superstiţii!!!? ...sper că glumeşti!
- Nu glumesc Tudor. Te rog Ana nu râde. ...îmi amintesc când de mult, doar o copilă fiind, mama m-a dus cu ea în satul vecin şi la răscruce a cules din drum o pietricică...
eu o luasem înainte, nu ştiusem ce a gasit pe jos şi ştergea de zor... parcă o aud şi acum... „ Ilincuţă, n-ai mai fo’ pe drumu’ aiesta... ca să ne margă bine trebe să iei ptiatra asta’n gură să o duci o postată de drum, să ţâi minte şî să-ţ’ hie cu noroc”
- Mama, tu glumesti!! ...
- Nu glumeşte. Ana, nu o cunoşti pe maică-ta? ...adu sticla aia cu apă din portbagaj, să le spalăm măcar...
M-am îndreptat spre movila cu balastru şi am căutat două pietricele rotunde, jumatate albe, jumătate negre, modelate de apă şi timp. Păreau două mărgele mate.
- Uite, una ţie Ana... şi una pentru tine Tudor... să vă poarte noroc! Cred că-i suficient să le purtaţi în buzunar. Mai avem puţin şi suntem la poalele Ţibleşului. Tudor, tu ştii de la ce vine cuvântul Ţibleş?
- Cred că-i cuvânt latin, nu ştiu.
- De la cuvântul cipele, care înseamnă, marea mamă a tuturor zeilor. ...Ana, în acest sat au trăit şi trăiesc şi astăzi urmaşii dacilor liberi. Oamenii acestui loc sunt chibzuiţi, au limba ascuţită, dar sunt harnici şi inimoşi... au trudit şi trudesc din greu muncind la pădure şi la câmp, cresc animale... nu au altă sursă de venit decăt rodul pământului... dar asta nu i-a înrăit, nu se ştiu plânge. Iubesc viaţa... sunt oameni mândri şi drepţi.
- Că au limba ascuţită stim Ilinco! Nu-i aşa Ana?
- Da tata, ştim. Ce facem cu pietrele, le mai spălăm?
- Nu mai este nevoie, buzunarele nu ştiu că nu le-am spălat... nu-i aşa Ilinco? Mergem!?
- Mergem, se înserează şi lelea Ioana ne-o fi aşteptând.

ATENŢIE

Pentru comentarii am deschis subiectul "Comentarii la O poveste din sat, tradiţii"

PS. Rolia, tu scrie normal şi eu voi aranja pe urmă