Oprea şi facturile rătăcite

- Alo, ce faceţi dom’le nu veniţi după facturi?!
- Bună ziua... da’ cine sunteţi dumneavoastră mă rog frumos?
- Porumb, de la ‚Porumb Group’... cu domnul Oprea vă rog.
- O clipă să vă fac legătura.
- ...
- Alo! ...Oprea, poftiţi!
- Ce faci dom’le, nu aţi venit după facturi! Ori, nu vreţi să mai plătiţi? Să ştii că eu vă scot afară sarsanalele de nu vii să ridici nenorocitele de facturi şi nu-mi plăteşti.
- Domnu’ Porumb, păi a fost vorba să mi le trimiţi prin poştă, acum ce faci? ...umbli cu ameniţări... nu se face dom’le. Hai că vin acu’ până acolo... Te găsesc, sper!
- Sunt aici, unde dracu’ crezi că plec? Nu-mi văd capu’ de probleme... crezi că am timp şi bani de risipit aiurea pe comisioane? Suntem în aceeaşi urbe, ce dracu’?!!
- Bine, într-o clipă-s acolo. Salut!
- Salut... fi-r’ea-ţi ai dracu’ de nenorociţi, se mai auzi în receptor.

Oprea, vădit amuzat de situaţie, cunoscându-l bine pe Porumb de la ‚Porumb Group’, işi căută cheile maşinii printre hârtiile de pe birou şi-şi anunţă colegii că va lipsi o oră şi porni spre sediul firmei ‚Porumb Group’ situată undeva la marginea oraşului, într-o clădire renovată a unei foste fabrici de mobilă.

Intră în incinta imensă, astăzi pustie şi-şi aminti de vremea când era animată de oameni, maşini şi stivuitoare care încărcau ori descărcau TIR-uri. Cu pas sprinten, tineresc pentru cei aproape şaptezeci de ani, Oprea urcă treptele primului nivel pentru a ajunge la biroul domnului Porumb. În faţa uşii îşi trece cu-un gest reflex degetele prin păr şi-şi aranjă gulerul înainte de a bate în tocul uşii capitonate, pe a cărei tăbliţă aurită, gravată, se putea citi, Director General Vasile Porumb. Nu aşteptă îndemnul intraţi, apasă pe clanţă şi intră. În spatele unui birou imens domnul Porumb printr-un gest îl pofteşte să intre în timp ce vorbea la telefon.

- Hai să trăieşti! ... ia loc te rog.
- Noroc, hai să trăieşti bine! - spuse Oprea întinzând palma deschisă apropiindu-se de cel din spatele biroului- N-aş prea zăbovi, am venit după hârtoagele alea. Ştiu că şi dumneata eşti ocupat, criza asta ne mănâncă ficaţii...
- Mare dreptate ai dom’le. ...da’ să ştii, criză, necriză, sper că asta-i ultima dată când se întâmplă. Data viitoare reziliem contractu’, eu nu mai cheltuiesc bani, nu mai dau telefoane să vă rog să-mi plătiţi...
- Stai domnu’ Porumb ...nu o lua chiar aşa, când am mai întârziat cu plata? ...fără factură cum vrei să plătim? ...şi, ce-i drept n-am verificat la contabilitate dacă au sosit ori nu facturile. De un’ să ştiu că nu le-aţi trimis? ...da’ să nu ne enervăm şi să ne certăm acu’ din asta...

Unul dintre telefoanele de pe birou începu să ţârâie. Domnul Porumb ridică receptorul şi se lăsă antrenat într-o discuţie aprinsă, pigmentată cu înjurii, cu cel de la celălalt capăt al firului, uitând de Oprea.
Încheind convorbirea se ridică îndreptându-se spre fereastră, privi o clipă curtea pustie, apoi scoase dintr-un dulap o sticlă de whischi şi-şi turnă într-unul din paharele de pe masă. Se îndreptă spre fereastră din nou, cu paharul în mână şi privind în zare-l goli dintr-o suflare. După o vreme se întoarce şi-l ţintuindu-l pe Oprea câteva clipe.
- Hai cu mine dom’le la contabilitate să-ţi dau facturile alea... eh, vezi acu’ şi dumneata cum este, nu vreau să te mai reţin.
- Nu-i nimic, înţeleg...

Oprea îl urmă pe coridorul îngust urcând încă un nivel, intrând într-o încăpere imensă, fostă sală de şedinţe, unde, la una din mesele de birou un tânăr corpolent, cu faţa rotundă aducând a bostan din cauza obezităţii, îşi ridică privirea plictisit.
- Roby, caută facturile firmei ‚Still şi Util’ şi dă-i-le domnului Oprea.
- Bine tată, le caut. – spuse tânărul, căutând fără tragere de inimă, cu mişcări plictisite printre hârţoagele adunate morman ce acopereau masa imensă.
- Nu-s. N-am nici o factură pentru firma asta.
- N-ai pe dracu’! ...mai caută. –se întoarce spre Oprea ce astepta la un pas de uşă- Câţi ani ai dumneata domnule Oprea?
- Fac şaptezeci anu’ asta. Sunt pensionar da’ lucrez cu normă redusă, două zile pe săptamână, mă menţin în formă.
- Hai lasă-mă! ... n-aş fi bănuit. Ce faci Roby, n-ai găsit facturile alea? ...uită-te la el, domnu’ Oprea, seamănă cu mă-sa. Doarme pe el.
Roby, boule, ia exemplu de la domnu’ Oprea, la şaptezeci de ani aleargă, este în formă... are mintea trează, fără să fi făcut studii la Oxford...
Am cheltuit cu el o groază de bani domnule, degeaba. Leneş, cu minte de vită, ca proasta de l-a făcut. Nu seamănă cu soră-sa, nu, ea seamănă cu mine. Are mintea brici si-i spirt de iute. Pe ea trebuia să o trimit în Anglia, nu pe animalu’ asta.
Lasă-mă să mă uit eu, că ne prinde sfântu’ aşteaptă! Du-te la facturare, ori mai bine, listează-le din nou, deschide dracu’ programu’ ăla, nu sta toată ziua pe internet... Dracu’ m-a pus să-ti cumpăr laptop. Nu-ţi meriţi nici aeru’ pe care-l respiri, vită-ncălţată!
Vezi?! Vezi domnu’ Oprea, cu ce pacoste de urmaş m-am procopsit?!!!
- ...
Roby, tânărul de nici treizeci de ani, îşi privi părintele cu un aer tâmp şi la fel de plictisit, în scârbă parcă, deschise calculatorul părând a indeplini un hatâr de-al tatălui său.
Domnul Porumb, luând un teanc de facturi ce zăceau pe colţul mesei le răsfoi şi în câteva secunde le găsi înmându-le lui Oprea. Fără a-şi privi fiul, îndreptându-se spre uşă mai zise.
- Nu mai căuta boule... ai făcut studii la Oxford şi nu ştii nici să citeşti!!! Leit proasta de mă-ta.

Tipic româneşte.

rolia a scris:

- Alo, ce faceţi dom’le nu veniţi după facturi?!
- Bună ziua... da’ cine sunteţi dumneavoastră mă rog frumos?
- Porumb, de la ‚Porumb Group’... cu domnul Oprea vă rog.
- O clipă să vă fac legătura.
- ...
- Alo! ...Oprea, poftiţi!
- Ce faci dom’le, nu aţi venit după facturi! Ori, nu vreţi să mai plătiţi? Să ştii că eu vă scot afară sarsanalele de nu vii să ridici nenorocitele de facturi şi nu-mi plăteşti.
- Domnu’ Porumb, păi a fost vorba să mi le trimiţi prin poştă, acum ce faci? ...umbli cu ameniţări... nu se face dom’le. Hai că vin acu’ până acolo... Te găsesc, sper!
- Sunt aici, unde dracu’ crezi că plec? Nu-mi văd capu’ de probleme... crezi că am timp şi bani de risipit aiurea pe comisioane? Suntem în aceeaşi urbe, ce dracu’?!!
- Bine, într-o clipă-s acolo. Salut!
- Salut... fi-r’ea-ţi ai dracu’ de nenorociţi, se mai auzi în receptor.

Oprea, vădit amuzat de situaţie, cunoscându-l bine pe Porumb de la ‚Porumb Group’, işi căută cheile maşinii printre hârtiile de pe birou şi-şi anunţă colegii că va lipsi o oră şi porni spre sediul firmei ‚Porumb Group’ situată undeva la marginea oraşului, într-o clădire renovată a unei foste fabrici de mobilă.

Intră în incinta imensă, astăzi pustie şi-şi aminti de vremea când era animată de oameni, maşini şi stivuitoare care încărcau ori descărcau TIR-uri. Cu pas sprinten, tineresc pentru cei aproape şaptezeci de ani, Oprea urcă treptele primului nivel pentru a ajunge la biroul domnului Porumb. În faţa uşii îşi trece cu-un gest reflex degetele prin păr şi-şi aranjă gulerul înainte de a bate în tocul uşii capitonate, pe a cărei tăbliţă aurită, gravată, se putea citi, Director General Vasile Porumb. Nu aşteptă îndemnul intraţi, apasă pe clanţă şi intră. În spatele unui birou imens domnul Porumb printr-un gest îl pofteşte să intre în timp ce vorbea la telefon.

- Hai să trăieşti! ... ia loc te rog.
- Noroc, hai să trăieşti bine! - spuse Oprea întinzând palma deschisă apropiindu-se de cel din spatele biroului- N-aş prea zăbovi, am venit după hârtoagele alea. Ştiu că şi dumneata eşti ocupat, criza asta ne mănâncă ficaţii...
- Mare dreptate ai dom’le. ...da’ să ştii, criză, necriză, sper că asta-i ultima dată când se întâmplă. Data viitoare reziliem contractu’, eu nu mai cheltuiesc bani, nu mai dau telefoane să vă rog să-mi plătiţi...
- Stai domnu’ Porumb ...nu o lua chiar aşa, când am mai întârziat cu plata? ...fără factură cum vrei să plătim? ...şi, ce-i drept n-am verificat la contabilitate dacă au sosit ori nu facturile. De un’ să ştiu că nu le-aţi trimis? ...da’ să nu ne enervăm şi să ne certăm acu’ din asta...

Unul dintre telefoanele de pe birou începu să ţârâie. Domnul Porumb ridică receptorul şi se lăsă antrenat într-o discuţie aprinsă, pigmentată cu înjurii, cu cel de la celălalt capăt al firului, uitând de Oprea.
Încheind convorbirea se ridică îndreptându-se spre fereastră, privi o clipă curtea pustie, apoi scoase dintr-un dulap o sticlă de whischi şi-şi turnă într-unul din paharele de pe masă. Se îndreptă spre fereastră din nou, cu paharul în mână şi privind în zare-l goli dintr-o suflare. După o vreme se întoarce şi-l ţintuindu-l pe Oprea câteva clipe.
- Hai cu mine dom’le la contabilitate să-ţi dau facturile alea... eh, vezi acu’ şi dumneata cum este, nu vreau să te mai reţin.
- Nu-i nimic, înţeleg...

Oprea îl urmă pe coridorul îngust urcând încă un nivel, intrând într-o încăpere imensă, fostă sală de şedinţe, unde, la una din mesele de birou un tânăr corpolent, cu faţa rotundă aducând a bostan din cauza obezităţii, îşi ridică privirea plictisit.
- Roby, caută facturile firmei ‚Still şi Util’ şi dă-i-le domnului Oprea.
- Bine tată, le caut. – spuse tânărul, căutând fără tragere de inimă, cu mişcări plictisite printre hârţoagele adunate morman ce acopereau masa imensă.
- Nu-s. N-am nici o factură pentru firma asta.
- N-ai pe dracu’! ...mai caută. –se întoarce spre Oprea ce astepta la un pas de uşă- Câţi ani ai dumneata domnule Oprea?
- Fac şaptezeci anu’ asta. Sunt pensionar da’ lucrez cu normă redusă, două zile pe săptamână, mă menţin în formă.
- Hai lasă-mă! ... n-aş fi bănuit. Ce faci Roby, n-ai găsit facturile alea? ...uită-te la el, domnu’ Oprea, seamănă cu mă-sa. Doarme pe el.
Roby, boule, ia exemplu de la domnu’ Oprea, la şaptezeci de ani aleargă, este în formă... are mintea trează, fără să fi făcut studii la Oxford...
Am cheltuit cu el o groază de bani domnule, degeaba. Leneş, cu minte de vită, ca proasta de l-a făcut. Nu seamănă cu soră-sa, nu, ea seamănă cu mine. Are mintea brici si-i spirt de iute. Pe ea trebuia să o trimit în Anglia, nu pe animalu’ asta.
Lasă-mă să mă uit eu, că ne prinde sfântu’ aşteaptă! Du-te la facturare, ori mai bine, listează-le din nou, deschide dracu’ programu’ ăla, nu sta toată ziua pe internet... Dracu’ m-a pus să-ti cumpăr laptop. Nu-ţi meriţi nici aeru’ pe care-l respiri, vită-ncălţată!
Vezi?! Vezi domnu’ Oprea, cu ce pacoste de urmaş m-am procopsit?!!!
- ...
Roby, tânărul de nici treizeci de ani, îşi privi părintele cu un aer tâmp şi la fel de plictisit, în scârbă parcă, deschise calculatorul părând a indeplini un hatâr de-al tatălui său.
Domnul Porumb, luând un teanc de facturi ce zăceau pe colţul mesei le răsfoi şi în câteva secunde le găsi înmându-le lui Oprea. Fără a-şi privi fiul, îndreptându-se spre uşă mai zise.
- Nu mai căuta boule... ai făcut studii la Oxford şi nu ştii nici să citeşti!!! Leit proasta de mă-ta.

Asta-i tare de tot cu baiatul ala care semana doar cu mama lui saracul,am ris cu lacrimi

Geta,

da, e de ras... da-i mai mult de rasu'-plansu'.

rolia a scris:

Geta,

da, e de ras... da-i mai mult de rasu'-plansu'.

Corect:(