Educatia în familie

Educatie esta ca erectia, cand o ai... se vede.

„Nu există copii obraznici, ci părinţi care nu ştiu să reacţioneze“: cum îi educi pe cei mici fără să-i pedepseşti

Citeste mai mult: adev.ro/n6n86z


Motivul pentru care un copil are un comportament considerat nepotrivit de adult ascunde, de cele mai multe ori, o altă explicaţie decât răsfăţul, conform unei teorii recente. Fie că cel mic cerşeşte atenţia părinţilor, vrea să se joace, îl supără ceva sau nu înţelege un anumit lucru, părinţii sunt cei care ar trebui să realizeze faptul că pedeapsa nu educă, indiferent de metoda de coerciţie aleasă, ci complică şi mai mult lucrurile. Cu cât un copil dovedeşte un comportament mai dificil sau mai agresiv, cu atât mai mult are nevoie de atenţia şi înţelegerea părinţilor, nu să fie pus la colţ şi certat, atrage atenţia psihologul Naomi Aldort, autoare a cărţii „Raising Our Children, Raising Ourselves“ (Ne educăm copiii, ne educăm pe noi înşine).
„Nu există copii care nu se comportă aşa cum trebuie, ci copii care fac ceea ce pot, dar pe care noi nu-i înţelegem“, mai spune Aldort, opinie împărtăşită de tot mai mulţi psihologi specializaţi în psihologia copilului, printre care şi Laura Markham.
Copiii învaţă înregistrând ceea ce văd la ceilalţi, iar părinţii reprezintă prima şi cea mai sigură sursă de informaţii, primele modele pe care le urmează. Aşa că atunci când părinţii recurg la pedepse corporale, la ţipete sau mustrări frecvente, inclusiv la pedepse pe care le consideră o alegere blândă, cum este trimiterea copilului la el în cameră pentru o anumită perioadă de timp sau îl pun la colţ, nu fac decât să le ofere un exemplu de comportament agresiv, pe care îl vor adopta. Chiar şi atunci când copilului i se spune că este trimis singur la el în cameră pentru că a greşit, acesta primeşte mesajul că este abandonat şi îndepărat, lăsat singur cu temerile şi nesiguranţele sale, chiar de către cel care ar trebui să-l înveţe cum să se descurce cu problemele şi emoţiile care îl stăpânesc. Psihologul Laura Markham crede că această pedeapsă în vogă printre părinţii zilelor noastre ar trebui înlocuită cu o perioadă în care părintele să încerce să descopere, alături de copil, problema din spatele unui anumit tip de comportament. Markham avertizează că excluderea pedepselor nu echivalează cu renunţarea la a impune limite copiilor, care înseamnă cu totul altceva. „Copiii trebuie să înţeleagă faptul că nu au voie să fugă în mijlocul străzii, că nu este în regulă să lovească alţi copii sau să facă pipi pe covor, dar acestea sunt limite, nu pedepse.
Totuşi, părinţii nu ştiu cum să impună astfel de limite şi presupun că trebuie să le dea o lecţie odraslelor, aşa că îi pedepsesc, la fel cum au înţeles şi ei de la părinţii lor“.
Pe de altă parte, studii recente susţin că pedepsirea copiilor nu face decât să înrăutăţească un comportament negativ, pentru că pedepsele dezvoltă furie şi o atitudine defensivă. Copiii învaţă, totuşi, să mintă ca să nu fie prinşi, să evite pedeapsa. De asemenea, pedepsele nu fac decât să-i îndepărteze pe copii de părinţi şi să scadă influenţa pe care adultul o are asupra copilului. Este mai uşor şi la îndemână să pedepseşti decât să găseşti timpul şi răbdarea necesare pentru a trata corect educaţia copilului, admite Markham, dar părinţii ar trebui să înţeleagă că sunt direct responsabili de felul în care ajung copiii lor să se comporte.

Markham a oferit pentru Psychology Today o serie de îndrumări pentru părinţii care vor să renunţe la pedeapsă în relaţia cu copiii:

1. Părinţii sunt primii care ar trebui să înveţe să-şi ţină în frâu emoţiile şi nervii, nu copiii. Aceasta este prima regulă pentru ca şi cei mici să înveţe, prin puterea exemplului, cum să se descurce cu propriile emoţii. Părinţii trebuie să-şi înăbuşe impulsul de a pedepsi şi să nu-i arate mereu copilului că este furios, reacţionând agresiv, aceasta fiind o atitudine care nu face decât să se întoarcă împotriva celui care o foloseşte.
2. Emoţiile trebuie tratate cu atenţie şi respect. Copiii nu-şi pot stăpâni reacţiile atunci când sunt conduşi de adrenalină, de hormoni, aşa că părinţii sunt datori să-i ofere copilului un mediu liniştit în care să-şi descarce supărarea. Nu încercaţi să-i ţineţi morală atunci când copilul este recalcitrant. Aşteptaţi să se calmeze şi abia apoi încercaţi să-i explicaţi că v-aţi simţit jignit şi rănit de felul în care s-a comportat cu dumneavoastră (dacă a minţit, a vorbit urât sau s-a răstit la părinte), explică Markham.
3. Repetiţia sau respectarea unei rutine este cheia educaţiei, metodă care trebuie urmată fără abatere din primii ani de viaţă, de la felul în care învaţă să se spele pe dinţi, să aibă grijă de lucruri sau de animale, să-şi facă temele etc. Rutina este importantă mai ales în ceea ce priveşte respectarea şi adoptarea unor comportamente de bază, dar este şi „structura“ pe care se clădesc aspecte mult mai importante. Din nou, răbdarea este esenţială în ceea ce-l priveşte pe adult. Copilul nu va înţelege mai bine că trebuie să se spele pe dinţi în fiecare zi, dacă se va ţipa la el. Important este ca aceste obişnuinţe să fie dezvoltate în timp, într-un mod care să-l atragă pe copil, chiar dacă presupune ca părintele să găsească o metodă prin care să transforme rutina într-o joacă, indiferent dacă este vorba despre spălat pe dinţi sau despre făcut ordine în cameră.
4. Încercaţi să stabiliţi o legătură cu copilul înainte de a încerca să corectaţi o problemă. Nu uitaţi că un copil are tendinţa să fie mult mai neascultător atunci când se simte vinovat faţă de părinte şi când simte că a dezamăgit. De aceea, părintele trebuie să-i arate copilului că îi pasă de ceea ce simte şi că face eforturi să-l înţeleagă. O abordare de tipul „înţeleg că m-ai minţit pentru că ţi-a fost frică să-mi spui ce s-a întâmplat cu adevărat“, îi va arăta copilului că nu trebuie să-i fie teamă de felul în care veţi reacţiona, ci că va găsi în dumneavoastră o persoană la care poate apela şi unde va găsi înţelegere. Când îi vorbiţi copilului este importat să vă aşezaţi şi să discutaţi de la acelaşi nivel, să vă uitaţi în ochii lui, nu să-l „concediaţi“ cu un gest, fără ca măcar să-i aruncaţi o privire. Când copilul plânge, ţipă sau nu vrea să vorbească este indicat ca părintele să-i explice că trebuie să exprime în cuvinte ce-l deranjează.
5. Limitele se impun prin oferirea constantă de explicaţii. Copilul trebuie să înţeleagă de ce nu trebuie să facă un anumit lucru. Nu este suficient să i se spună nu face aia, nu ai voie, nu pune mâna etc. Fiecare interdicţie trebuie să fie urmată de o explicaţie. „Nu ai voie să fugi în mijlocul străzii pentru că …, Nu poţi să-ţi loveşti fratele pentru că… etc. Cu cât înţeleg mai bine de ce li se impun anumite limite, cu atât vor fi mai dispuşi să le accepte.
6. Nu uitaţi că fiecare moment de obrăznicie este o expresie a unei necesităţi legitime a copilului. Copilul are un motiv pentru care se poartă aşa, chiar dacă părintele consideră că motivul este greşit. Se comportă îngrozitor? Înseamnă că se simte îngrozitor. Poate că nu se odihneşte suficient, poate că simte nevoia să petreacă mai mult timp cu părinţii, poate că a strâns o mulţime de emoţii negative pe care simte nevoia să le elibereze prin plâns. Dacă descoperiţi motivul, atunci nu veţi mai considera că este vorba de răsfăţ sau obrăznicie.
7. Nu este uşor, dar părinţii ar trebui să găsească modalitatea prin care se le spună copiilor mai des „DA“, pentru că aproape întotdeauna apare cuvântul „NU“ în relaţia copil-părinte. „Da, este timpul să-ţi faci ordine în cameră“, poate fi un exemplu.
8. Rezervaţi un timp, zilnic, în care să lăsaţi la o parte orice altă activitate (telefon mobil, televizor, laptop) şi timp de măcar 20 de minute încercaţi să vă dedicaţi total copilului dumneavoastră şi să-l întrebaţi ce şi-ar dori să faceţi împreună. Lăsaţi-l pe el să ia conducerea şi nu vă sfiiţi să-i faceţi pe plac şi să vă purtaţi prosteşte, de dragul lui. Copiii obişnuiţi să petreacă în fiecare zi timp de calitate cu părintele, reuşesc să-şi exprime mai bine emoţiile.
9. Părinţii trebuie să-şi ierte greşelile pe care le fac faţă de copiii lor şi să înveţe din ele. Un părinte care se simte vinovat nu poate fi un părinte relaxat în relaţia cu copilul lui. Nu există "prea târziu" când un părinte vrea să repare greşelile pe care realizează că le face.
10. Când părinţii au impresia că parcă nimic din ceea ce fac nu funcţionează, atunci este momentul perfect să le arate copiilor cât de mult îi iubesc. Iubirea necondiţionată pe care părintele o arată copilului precede orice altă regulă de creştere şi educare a copiilor.

Dragostea este unealta cea mai bună în educatia copiilor, nu putem contesta acest adevăr.

Matematica dragostei: 1+1=0

Tiberiu Lovin 18 January 2015

Surprinzător rezultat, nu-i așa? În general însă așa se întâmplă, fie că vreți, fie că nu, să recunoașteți. Evident că formula mea nu poate fi perfectă, mai ales că la matematică mi-ar putea spune un profesor că din mine ar putea face sarmale la cât de varză sunt. Încerc să vă explic rezultatul prin trăirile mele și ale celor care mi-au povestit cum de n-a fost când era atât de bine. La început, firește. Și au fost atât de mulți (mai ales multe) care mi-au detaliat rezultatul afișat de mine încât aș putea să-l bat pe Balzac la număr de volume publicate, dacă aș scrie toate istoriile sentimentale ratate.

Problema de dragoste începe cu acel fior care-ți arată ca-n vis un rezultatul uluitor și se termină cu acel da spus în fața judecătorului la divorț, dacă nefericiții ajung până acolo. Ce se întâmplă însă de la 1+1=2, 3 sau cât ne dorim? Ei bine, e vorba de atenție, un cuvânt îndrăgit de femei. Cea pe care partenerul o oferă atunci când obiectivul numărul unu este obținerea unei inimi, cu sentimente, vise și sexul aferent. Acea muncă fără odihnă până când celălalt zice da, hai să trăim fericiți împreună până la adânci bâtrânețe. Și atunci intervine declicul. Acel pix uzat de la starea civilă ce pune punct obiectivului spre care ne îndreptam atenția în proporție maximă, deseori de 100%. În timp, ne dăm seama c-am obținut o mașină minunată cu care ne-am obișnuit și căreia nu-i mai acordăm interes pentru că este a noastră.

Unde se duce însă atenția deosebită pentru celălalt? Păi, aveam așa: deodată ne preocupă viitorul, deci gospodăria. Și niște procente importante aleargă acolo, cu genunchii la piept. Vreo 20%, ceea ce reprezintă cumpărături, program administrativ de curățenie, programări de concedii, de vizite în familie, noi planuri de a parveni, în ghilimele, etc., șamd. Conștientizăm însă că nu-i suficient să vrem, ci trebuie să ne chinuim pentru un rezultat satisfăcător. Așă că mai aruncăm 20-30% spre carieră, cea care ne permite să evoluăm financiar. Procentele pot fi mai mari sau mai mici. Cei care au fost mămoși și n-au conștientizat că-s oameni mari, nu copii, devin nostalgici. Și 10% își iau vânt ca-n reclama zboară, puiule, zboară! Undeva pe asfaltul familiei de odinioară.

Așa că, hai să povestim despre mama, tata, bunica, tataia, mătușică, nepoțelul și mă doare capul de cum deodată cei doi nu mai vorbesc despre ei, ci despre alții. Aveam așadar doar până aici o reducere de 50-60% a atenției acordate doar ei/lui. Cuplul se trezește brusc că viața lor a devenit viața altora și că discuțiile se învârt năuce pe lângă rubedenii, colegi de muncă, șefi idioți, neputințe sau reușite financiare etc. Cei doi se așează la masa tratativelor, dar nu se mai alintă, nu mai fac dragoste, că-i oricum inclusă în contract și este rezolvată prin program – eventual lunar sau trimestrial, ci încep să se certe. Și rezultatul e pe măsură.

Procentele se retrag cu nervi în jur de 10%. Hopa! Atenția e la nivel de alarmă. Ce zic cei doi? Să facem un copil că așa ne vom reveni. Va fi fericirea supremă, ceea ce e normal. Doar că această fericire va fi trăită sperat. Soțul va alerga bucuros spre cumpărături, achitat de facturi și alte treburi dictate de mama copilului lui, fericit că are totuși o atenție specială din partea ei, undeva la 1%. Gen: marș-trap că de aia ți-am făcut un copil! De parcă ar fi un cadou pe invers. Cel pe care-l plătești în rate tot mai mari până crapi, lucru care ni se întâmplă tuturor mai devreme sau mai târziu, chiar dacă visăm că ne vom odihni forever în rai.

Ah, să nu uităm femeia transformată din divă în cașalot, balenă sau alt mamifer marin, dacă nu o dă spre elefanți, rinoceri și broaște țestoase uriașe de pe insula aia cu nume fain. Sigur, e normal. Și a devenit aproape firesc să se plângă că sarcina a adus-o la acea formă de neinvidiat, de care nu poate scăpa pentru că trebuie să aibă grijă de copil, pentru că e singura (acuză frecventă) care-și pune viața în slujba micuțului miracol care zbiară din orice, pentru că… motive sunt suficiente. Inclusiv o glandă puturoasă care nu vrea să se așeze pe covor unde prin ceva exerciții poate scăpa de surplus.

Sigur, există și altfel de femei, își revin pentru că sunt educate să arate cumva sau genetica le ajută. Libidoul însă e o problemă. Bărbatul detestă acel procent minim de atenție și nu-i mai arde, ci își arde energia și dorința cu cele care nu-l fac să urce pe pereți din două vorbe ale consoartei, iar femeia se simte ignorată, folosită și nedorită, așa că mai cedează la un ești frumoasă spre perfectă. Și ajungem la rezultatul din titlu care se concretizează la tribunal. Apoi, el și ea visează din nou la 1+1=2, 3 sau cât cred ei că le-ar fi suficient să fie fericiți. Și eu sper ca data viitoare niciunul să nu uite că reducerea atenției pentru persoana iubită va avea mereu același rezultat. Zero.

In primul rand, matematic vorbind, semnul obisnuit pentru adunare ''+'' nu poate fi pus intre doi termeni
ce nu sunt la fel. Nici de acelasi gen, iata.
Semnul de operatie ar putea fi, spre exemplu @, care ar urma cu totul alta regula decat +.
Elementele cu care se opereaza aici sunt coordonatele unui cuplu (unul, una).
Si tot asa putem face discutii pe tema operatiei aritmetice, pe care autorul o foloseste aici, in mod impropiu.

Iartă-mă, mamă, pentru ceea ce nu sunt!

Citeam azi un articol intitulat chiar așa: ”Iartă-mă, mamă, pentru ceea ce nu sunt!” și mintea mi-a zburat cu mai bine un an în urmă, când asistam plină de emoție la Serbarea Abecedarului mezinei noastre minunate, Eva. Sala, mare de altfel, era plină de părinți, care priveau, pozau, filmau fiecare pe boțul propriu de lumină. Eu stăteam îngrămădită într-un colț ales cu grijă pentru a avea un unghi cât mai bun spre Eva, către care aruncam tone de bezele când ne întâlneam privirile.
Serbarea a început cu o lecție deschisă. Copiii, așezați în bănci, au tras câte un subiect care putea fi din toată materia studiată (română, matematică, puțină istorie, cunoașterea mediului etc.), apoi, în ordinea numerelor extrase, veneau în fața clasei, citeau bilețelul, dar nu ei trebuia să răspundă, ci cei din sală.
M-am uitat un pic îngrijorată la Eva. Mă gândeam la presiunea de pe umerii ei. Mă gândeam că prezența unui public atât de numeros o va intimida. Dar ea s-a întors spre mine și, dând din mână cu un gest voit a mă calma, mi-a șoptit: ”E ușor!” și mi-a zâmbit liniștitor. Cine pe cine susținea? Cine pe cine calma? Frumos amestec de stări și de sentimente!
Dar liniștea mi-a fost spulberată de o mămică de lângă mine. Ea stătea cam la trei părinți distanță de fetița ei, care trăsese un bilet despre Ștefan cel Mare și Sfânt. Mama, deosebit de stresată, își pistona non-stop copilul. La adăpostul rumorii din sală, lăsându-se în jos, să nu o vadă Doamna, îi dicta răspunsurile fetiței, care nu înțelegea bine ce spunea, fapt ce o enerva la culme pe mamă! I s-a adresat pe un ton șuierător, ca o poruncă înecată în venin, iar fetița s-a blocat! Nu voi uita niciodată expresia de pe chipul acelui copil! Groază pură! Când i-a venit rândul și a fost invitată în fața clasei, mama i-a mai aruncat un ”Vezi cum citești, că naiba te ia!”. Deci, cum credeți că a citit micuța: s-a bâlbâit grozav, s-a fâstâcit, apoi a ridicat ochii spre colțul în care stătea mama ei, care abia aștepta să îi întâlnească privirea. De ce? Ca să-i fluture amenințător un pumn, pe care, mai apoi, într-un gest desprins parcă din filmele cu bătăuși, l-a dus spre gură mușcându-l ușor… ”Ajungem noi acasă!”…
Și acum, când scriu, ochii mi se inundă de lacrimi… O văd pe Eva, veselă, vioaie, ridicând mâna și comunicând cu ceilalți, uitând de mine și de restul părinților, dar o văd și pe acea fetiță care a venit târâindu-și tălpile spre bancă, scurgându-se, parcă, pe scaun și rămânând cu ochii în jos, tăcută, pentru tot restul serbării, timp în care mămică se foia nemulțumită pe bancă, pufnind din când în când…
Anul acesta, de 8 martie, copiii ne-au organizat o serbare surpriză, în care fiecare și-a citit propria scrisorică izvorâtă din inimioara lui plină de iubire pentru mamă. Serbarea începuse. Era atâta emoție în jur, că până și ochii Doamnei Învățătoare mai picurau câte o lacrimă, când, la un moment dat ușa s-a deschis și a lăsat să intre un copil – o fetiță care nu a vrut să se alăture celorlalți până nu a venit mama ei. Mama, ocupată pesemne, a întâziat și doar i-a deschis ușa, fără să intre, apoi a plecat. Ghiciți cine era fetița! Ghiciți despre ce mamă vorbesc!
Mama ar trebui să fie cel mai sigur element din viața fiecărui copil. Dragostea ei este o axiomă: nici nu mai trebuie demonstrată! Ar trebui să iubească atât de mult… până la cer și-napoi! Dar există și altfel de mame. Mame competitive, care concurează prin copii. Există, din nefericire… Iart-o, dragă fetiță tristă, pentru ceea ce nu este!

Adriana Manolică 28 June 2014

Părinţii toxici

Da, există! Sunt așezați în extremitățile scalei ce măsoară nivelul de iubire oferit odraslelor din dotare. Și, da, am zis bine: odrasle aflate în dotarea personală, sub forma împământenită a posesiei absolute. O formă aparte de sclavagism, ea fiind impusă, prin ani de muncă asiduă, în planul emoțional. Plodul, odată născut în cadrul unei astfel de familii, nu mai are nici măcar o șansă. Se supune în mod absolut deviațiilor părintești. Așa am numit dorințele acestor părinți, care au înțeles că a frânge aripile sufletului adus pe lume înseamnă iubire.
Primul tip de familie este cel al dominației, prin reducerea atitudinii copilului la stadiul îndobitocirii totale. În acest caz, copilul este întotdeauna un idiot, un incapabil, un ratat care fără ajutorul familiei ar muri imediat. Mai adaugi și niscaiva violență de corectare a pruncului, musai benefică și absolut aplicată în beneficiul suprem al “obiectului iubirii lor”. Că doar așa, poate, se mai luminează la cap. Și în cap se aplică și cele mai multe corecții, totul fiind știință pură: când filează lampa îi arzi una întru stabilizare. Și uite așa, în capul copilului se amestecă bine informațiile, iar la vârsta adultă va depinde în aceeași măsură de cei care i-au dat viață, ca atunci când avea doar câțiva anișori. Se va considera incapabil și, în fapt, își va aprecia incapabilitatea și dependența cronică de părinți ca pe un modus vivendi absolut normal. Că va fi și un marginalizat al societății în care trăim, nu mai încape urmă de îndoială.
Și totuși, cumva, îi consider “norocoși” pe copiii aflați sub oblăduirea acestei categorii de părinți, asta în raport cu cei aflați în categoria pruncilor iubiți până în suprasarcina de încărcare cu iubire părintească.
Copiii aceștia cresc înconjurați cu o dragoste care îndatorează. Îndatorează mult, fiind o datorie mai aprigă ca cea de la bancă. Este pe termen nedeterminat, ea nestingându-se nici după moartea părinților. Acești părinți nu uită niciodată, dar niciodată, să inoculeze copilului căt de mare este sacrificiul făcut pentru el și cum au înțeles ei să se sacrifice pentru binele absolut al beneficiarului. Toate acestea sunt însoțite de magicul cuvânt, cu valoare justificativă: iubire. Iubirea îmbracă astfel fiecare acțiune a părintelui, iar odraslei în cauză nu îi rămâne altceva de făcut decât să fie într-o permanentă stare de recunoștință și adorație. Acestui copil nu i se taie aripile în copilărie, ci mult, mult mai târziu. Fix atunci când își întinde aripile să zboare. Când părinții consideră necesar să ceară plata investiției plus dobândă. Și nu prin forță, ci prin cel mai ordinar tip de acțiune: șantajul emoțional prin privarea plodului, ajuns deja adult, de hrana de care este dependent, de iubirea lor. Principiul este simplu: faci cum spunem noi sau nu ne mai vezi, nu mai avem copil. “Ne-am sacrificat întreaga viață, iar tu ești atat de neînțelegător. Faci cum vrei tu, dar făra noi în viața ta. Noi te iubim atât de mult și îți vrem binele, dar tu alegi să ne rănești prin atitudinea ta și prin deciziile greșite pe care le iei etc”. Și atunci, privat de iubirea lor, “copilul” intră în sevraj și va recidiva în obediența datorată și își va frânge singur aripile. În ciuda durerii resimțite, a singurătății exacerbate , virată deja în autoizolare, tânărul în cauză își va sacrifica propria existență pe altarul iubirii părintești. Și iată cum, în acest trio, singurul sacrificat este copilul preaiubit.
Îmi este clar că nu poți controla reacțiile părinților, dar mi-ar plăcea să aflu că există copii care găsesc forța să se târască în afara sferei de influență a acestor stăpâni, numiți părinți și că își construiesc aripi noi. Aripi ușurate de neîncrederea în propriile lor puteri și de datoriile veșnice. Acestor părinți le spun că iubirea părintească nu obligă, nu creează dependențe și nu ucide spiritul. Iubirea de părinte este ușoară, caldă ca o ploaie de vară, protectoare și în același timp generoasă. Ea nu cere nimic, nici măcar iubirea copilului și din acest motiv este cu atât mai prețioasă.

Monica Liche
7 April 2014

dolion a scris:

Părinţi toxici

Da, există!

Destui! Prea mulți!
Din nefericire, nenumărați copii nu au sansa de a primi o educatie corespunzătoare pentru că au părinti nepotriviti.

De ce (ne) urâm mamele

Poate nu toți sau poate sunt eu singura ciudată de pe fața planetei, dar am momente când urăsc mamele și implicit femeile, cu atâta abnegație că pot fi declarată nebună periculoasă și închisă la Obregia. Dar nu sunt deloc nebună. Să vă explic.
Azi, într-un supermarket, stăteam liniștită și lucram la ceva, când aud următorul dialog (totul este absolut veridic, nu am inventat nici măcar un singur cuvînt.)
“Vezi de ce nu meriți nimic? “
Ambii părinți se uitau în jos, spre un băiețel, și țipau. Femeia, bineînțeles, mai isteric şi mai tare, că deh, doar are dreptul, l-a scos din ea. Dar nici bărbatul nu era deloc de partea copilului. Puștiul, un prichindel de vreo 4 ani, urla din ce în ce mai tare, în timp ce muierea isterică își arunca săgețile din ce în ce mai înverșunată.
„Așa faci mereu.
Nimic nu-ți convine NICIODATĂ.
Ești un nesimțit. Nu meriți nimic. N-o să-ți mai iau nimic, niciodată ș.a.m.d.”
N-am mai ascultat, m-am îndepărtat rapid, altfel interveneau forțele de ordine să mă scoată din părul “mămicii”.
Tot acest monolog era, repet, purtat în fața unui băiețel de vreo 4 ani! Deși probabil, undeva în subconștientul femeii, era îndreptat către ea sau partenerul ei.
Problema mea e că acest caz nu e unic.
Femei dragi, doar pentru că simțiți o mâncărime între picioare, nu trebuie ca aceasta să se soldeze cu un copil. Un copil, chiar dacă e ieșit dintre augustele dumneavoastră picioare, nu merită, în primul rând, să i se vorbească în halul ăsta. Nu mai zic de faptul că nici măcar un adult nu merită, dar să zicem că adulții, uneori, pot fi extrem de enervanți. Copilul, la 4 ani, CE putea să facă atât de rău? Să pună invers piesele de la puzzle? Să spargă, rupă, dărâme ceva? CE? Sfintele Moaște ale Electrocasnicelor din Sfântul Magazin?
Acum aștept nerăbdătoare hoarda muierilor care mă vor întreba condescendent, dar malițios, “Ai copii?”. Nu, n-am. Nu fac, deoarece nu sunt pregătită. Știți din ce motiv nu sunt pregătită, încă, la 26 de ani, având un om care mă iubește, lângă mine, o casă din care nu mă dă nimeni afară și venituri relativ suficiente încât să-mi permit să fac un copil? Nu, nu pentru că nu mi-l doresc. Nu, nu pentru că detest copiii. Martore sunt prietenele mele mămici, pe ai căror copii îi ador, că probabil aș fi o mamă foarte iubitoare.
Nu sunt pregătită pentru că nu am fost educată atunci cînd eram bebeluș. Adică nu am fost deloc pregătită pentru viață. Nu am fost dorită, iubită, acceptată, ajutată să evoluez. Celebrii “cei 7 ani de-acasă” la asta se referă. Nu doar la “cu ce furculiță se mănâncă felul doi”. Educația este pregătirea copilului pentru viață.
Cei 7 ani de-acasă ai mei au fost un lung, dureros și degrabă-de-traume-dătător șir de: “nu ți-e rușine?, ești o nesimțită, mai bine nu te făceam, mai bine făceam avort, ești o curvă (aveam 12 ani !), nu gândești, ia mâna de acolo, nu pune mîna pe aia, nu ești în stare de nimic, nu ești bună de nimic, zdrang-pleosc-trosc-două palme materne peste bot“, pentru că am încercat să cuget și să vorbesc (obicei deloc acceptat la mine acasă).
Mama, ce să facă și ea mai bun? Îmi spunea deseori că prietena mea, o blondă superbă, de altfel, e foarte frumoasă, pe cand eu nu. O lua pe prietena mea, în fața mea, în brațe, râzând și o pupa. Cu mine nu făcea asta. Deloc, niciodată. Acum, ia ghiciți dumneavoastră care e obsesia mea în ceea ce privește podoaba capilară? Da. Blondul ăla. Norocul meu că nu-s imbecilă și îmi dau seama că nu îmi stă bine. Altfel, pentru dragostea mamei, eram de mult blondă. Dar ce n-am făcut și cât nu am suferit din cauza ei, doamna “mama-i numai una”. Norocul meu. Dacă aveam două din modelul ăsta, eram moartă de mult.
Nu vă mai plictisesc cu amintiri din copilăria groazei, că presupun că nu sunt singura cu o mamă de genul ăsta. Știu sigur că nu-s puțini copiii făcuți la întâmplare, din greșeală, din obligație, cu scopul de a reține un bărbat sau alte motive la fel de “întemeiate” ca acestea.
Vă rog, dragi femei, știu că nu e vina voastră, știu că și voi ați avut parte de același tratament, dar vă rog mult, întrebați un specialist, dacă v-ați trezit cu un copil și nu știți ce să faceți cu el.
Sau, mai bine, gândiți-vă bine-bine-bine de tot dacă sunteți pregătite, dacă vă doriți un copil pentru motivele corecte. Motive cum ar fi: am o viață frumoasă, sunt un adult echilibrat din toate punctele de vedere, am o activitate, o relație (asta nu e musai deloc, dar e o situație mai întâlnită decât cea a femeilor care decid să fie mame singure), viața mea personală, cu hobby-urile mele și activitățile care-mi fac plăcere sunt la cote maxime, am o viață socială armonioasă a cărei activitate știu că va trebui să o restrâng o vreme și nu regret asta și simt nevoia să aduc pe lume un copil pe care să îl educ, căruia să îi arăt ce minunată e viața și căruia să îi ofer toate lucrurile bune și frumoase pe care le merită necondiționat. Da? NE-CON-DI-ȚIO-NAT. Nu dacă e cuminte, roboțel, câine dresat sau mumie tăcută! Ok?
Pentru că dacă nu întrebați – daca nu VĂ întrebați, mai ales, îi chinuiți, îi distrugeți.
Copilul, pentru a deveni un adult sănatos, trebuie iubit. Atât. Iubit înseamnă “înțeles și acceptat ÎN REALITATEA LUI”. Nu mai încercați să-i adaptați prematur la viața de adult doar pentru că nu vă e comod să investiți timp si sentimente în ei. Doar pentru că vă plac mai mult telenovelele decât Lego și jocurile pentru copii. Doar pentru că aveți oribil de eronata senzație că un copil e un “eu în miniatură”. Nu e deloc. Un copil e o persoană complet diferită de voi. E o ALTĂ persoană, pe care voi, ca părinți, dar mai ales ca mame, v-ați luat responsabilitatea să o creșteți și să o pregătiți să se descurce singură, atunci când ajunge la vârsta maturității.
Am exagerat la început. Nu vă urăsc. Vreau doar să dispăreți în forma de acum și să învățați să vă iubiți copiii pentru a putea reapărea într-o variantă îmbunătățită a voastră. Pentru că și de-asta n-aș face copii. Ca să nu cumva să îi întâlnească pe ai voștri.
Nu, n-am copii, dar am fost unul dintre copiii voștri. Mai ales ăia la care urlați ca descreieratele.

Cristina Stavri
2 December 2013

Nu stiu daca va mai amintiti ca am publicat aici un poem intitulat "Mame rele", traducere si adaptare din engleza, dupa un anonim de pe internet.

Acel poem, al unei asa-zise ''mame rele'' este un raspuns, de fapt ''un strigat'', la ''libertatea'', aproape fara limite a copilului american, de azi, cand poate suna la un numar de telefon oridecateori crede el ca e ''abuzat''. 
Asadar se poate ajunge usor la cealalta extrema. 
Cum gasesti atitudinea corecta atunci cand tu nu ai decat exemplu parintilor tai si, poate, inca alte cateva exemple, bune sau rele, si nicio alta educatie?

Comunicarea cu copilul se poate face cu limbajul specific varstei lui: ''jocul''.
Pentru aceasta nu-ti trebuie prea multa scoala. Joaca-te cu copilul si vei fi prietenul lui cel mai bun. Nu poti tu sa te joci cu el, daca nu-i mai faci inca unul, cauta-i alti copii cu care sa se joace....

Problema este destul de delicata. Pentru ca omul se confrunta cu cea mai fragila fiinta de pe lume, numita "copil". Urmasul omului, cu voia sau fara voia lui. Dar cu responsabilitate maxima pentru viata si viitorul copilului lui.

Familia si scoala sunt primele care au responsabilitatea respectiva.
Societatea trebuie sa le ajute sa reuseasca in cel mai complicat proces numit ''educatie''.

Uneori, din nefericire, socieatea, in loc sa ajute, distruge.
Un exemplu ar fi televiziunea. Considerata, fara explicatie stiintifica, sursa de ''adevar" indubitabil.

Multe ar fi de spus. Raspunsul cel mai bun ti-l da tot ''viata''.

dolion a scris:

Copilul, pentru a deveni un adult sănatos, trebuie iubit. Atât. Iubit înseamnă “înțeles și acceptat ÎN REALITATEA LUI”.

Dacă nu e dragoste, nu e nimic!
Mai ales pentru copii, dar nu numai!
Doar într-un mediu cu multă dragoste copilul se poate dezvolta armonios atât fizic cât și psihic.
Pentru a înțelege acest adevăr, viitorii părinți ar trebui educați intens.
Probabil ar trebui și un examen la care să fie supuși cei ce doresc să devină părinți!
Dacă nu iau examenul, trecem la castrarea repetenților, nu-i așa?
De ce, prin neglijența lor, să ne ofere urmași handicapați?

Familia este, sau ar trebui să fie baza societății - dacă educația în sânul ei eșuează, nu putem să avem pretenția de a avea o națiune sănătoasă din toate punctele de vedere.

Ion a scris:

Joaca-te cu copilul si vei fi prietenul lui cel mai bun.

Acest aspect este unul dintre cele mai importante în relația părine - copil:
fii prietenul copilului tău înainte de a-i fi părinte.

Meseria de parinte ar trebui tratata ca orice alta meserie... nu faci fata testului, nu ocupi "postul"! De ce, asa cum spui tu, Emil, sa fim "beneficiarii" unor urmasi cu mari probleme si pentru ei si pentru societate in general?

Nu inteleg de ce ar trebui o scoala pentru a fi parinte...
Ia sa luam exemplul clotei si a puilor ei.

I-ati vazut cum se strang sub aripa ei?
Si ea nu zice nimic mai mult decat niste cotcodaceli. Uneori cu nuante mai ridicate, dar blande.
Sa fie spiritul de conservare? Daca puii nu ar veni sub aripa ei, ar putea pieri, nu? 

Unele clote, insa, cateodata, foarte rar, dar se intampla, pe unii dintre ei ii mai ciocaneste in cap...
Daca nu esti atent, i-ar putea chiar omori.
De ce?

In lumea animala nu exista scoli pentru a fi parinte si parca nu sunt asa de multe certuri intre 
''parinti si copii"?!...

Am luat exemplul clotei. Dar, in lumea pasarilor, e si mai multa pace intre ''parinti si copii''.
Ce frumos e sa-i vezi cu ciocurilor intinse, asteptand pe mama lor sa vina sa-i hraneasca!...
Iar, cand incep sa ciripeasca si ei, e o frumuste de nedescris.
Pana cand incep sa zboare, intelegerea intre ''parinti si copii'' este perfecta.

S-ar putea sa nu intelegem prea bine limbajul lor. Poate sunt si acolo certuri...
Poate e mai bine ca nu intelegem. Poate ca, daca am intelege,  am lua exact partea rea a lucrurilor...

Raman la ideea ca unele lucruri, cele de baza, se stiu din instinct. Nu e nevoie de nicio scoala
pentru a fi un bun parinte. Acestea se transmit din tata in fiu...Si se imbunatatesc de la o generatie la alta. Asta e cea mai buna scoala, cred eu...
O institutie ar putea ajuta, probabil...  
Dar n-ar trebui sa aiba la baza ''competitia''.
Sa nu se ajunga la organizarea de olimpiade. De genul: "Cea mai buna mama", spre ex.

Deja avem o emisiune Tv. intitulata "Schimb de mame"... mamele merg una in locul celeilalte si-i preia functiile, de mama, de gospodina (cine se pricepe)... dupa o saptamana se trag concluziile de catre amandoua familiile, care se intalnesc, undeva la mijlocul distantei dintre cele doua localitati. De multe ori ies scantei, deoarece fiecare se crede mai cu mot decat cealalta. Telespectatorii dau note si se face un clasament la sfarsitul sezonului, castigatoarea fiind beneficiara unui premiu substantial in bani.
Asa ca avem un fel de olimpiada, Ion, unde castiga cine are priza la public!

Imitatia nu are valoare.
Cred ca au luat-o de la americani...
Ce e rau se raspandeste cu iuteala fulgerului...

Sau poate ca e bine si eu nu realizez partea de bine din acest tip de ''olimpiade''...

Cel mai greu lucru este sa fii natural. Si ca mama, si ca parinte.

Dar, intr-o lume, in care artificialul este principalul produs, cum ar fi plasticul, cum sa te mai poti

comporta intr-un mod natural?  Cat mai firesc posibil, vreau sa zic...

Ion a scris:

... intr-o lume, in care artificialul este principalul produs, cum ar fi plasticul, cum sa te mai poti

comporta intr-un mod natural?  Cat mai firesc posibil, vreau sa zic...

Naturalul este în însăși ființa noastră, doar trebuie să-i dăm libertatea de a se manifesta.
Adevărat că mulți nu știu cum să o facă!

E mult mai usor, asa se pare, sa te prefaci decat sa te comporti in mod natural-firesc.
Poate si de aici vine indemnul, din zicala populara:
''Ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul."

Artificialul, ca material, are implicatii si asupra modului nostru de a fi, de a gandi, de a trai...
In acest sens am vrut sa atrag atentia ca acest ''artificial'' ne-ar putea  lua din ''naturalul care este insasi in fiinta noastra". L-ar putea ''denatura''....

Vreau să fiu cât mai repede bunică!

Bunicile pot fi grase, e certificatul de bune gospodine și bunătate, am văzut eu la televizor, în reclame.
Bunicile pot fi nerușinate toată dimineața, mișunând prin oraș în asteptarea orei la care iese Goe de la școală.
Bunicile pot fi rigide și perfide, îndopându-l pe îngeraș cu înghețată și croissante în drumul de la școală până acasă, iar acasă îi pot da oricâte chifteluțe și bombonele și să jure apoi că mititelul a mâncat sănătos, toți morcovii din supă.
Bunicile pot părea zâne bune, aprovizionând pe furiș sertarul cu dulciuri din care miss Piggy în devenire este incurajată să se servească ori de câte ori ia o pauză de la lecții.
Pe bunici le pot durea șalele ori de câte ori se pune problema să ducă nepoțelul la un club sportiv, după ore, fiind însă surprinzător de agile când gătesc kilometri de plăcinte dulci sau sărate.
Bunicile au voie să gătească "ca pe vremuri", călind ceapa într-o tonă de ulei indiferent ce gătesc. Și au voie să se retragă seara la talk showuri, lăsând verificarea notelor și a lecțiilor făcute cu ochii la desene animate în seama părinților, doar ei poartă responsabilitatea educației, nu?
Bunicile au voie să fie sabotorul perfect al nepoților și să se mire la nesfârșit când îngerașul trece de 14-15 ani și s-a metamorfozat brusc intr-un mic diavol, obraznic, dictatorial, grăsuţ și prost educat. E clar că e de vină ginerele/nora, a zis ea, bunica, că nu e marfă bună încă dinainte de nuntă.
He, he,bunicile sunt intuitive și au experiență de viață!

Eu sunt nițel consternată de acest nou model de bunic/bunică pentru că am avut parte de modelul clasic, expirat, de bunici evlavioși, iubitori, dar severi când venea vorba de reguli. Fără țipete, fără nuiele, fără trocul cumpărării iubirii cu mâncarea preferată și dulciuri. Cu povești și rugăciunea cu "înger, îngerașul meu" în fiecare seară și măsurătoarea empirică de a doua zi de dimineață, când încercam să ating grinzile podului ca dovadă că am crescut, ca orice copil ascultător și fericit. Cu amintiri fabuloase din satul românesc nepervertit, în care timpul nu se măsura cu ceasul ci prin alternanța muncii cu sărbătoarea, a morții cu învierea sezonieră. Cu năzdrăvănii și mici pedepse, pe măsură, care nu m-au agresat psihic și nici nu mi-au deranjat buclele si personalitatea.

Dacă vreți să știți cu ce bunici v-ați pricopsit, desființaţi sertarul cu dulciuri și înscrieți-vă copilul la un club sportiv. Am încredere totuși că toți bunicii își adoră nepoții și vor înțelege ce e folositor pentru copil.
Eu, una, abia aștept să fiu bunică, să-mi duc nepoții la ski și in drumeții, să le citesc povești și să spunem rugăciunea împreună, seară de seară. Și să facem împreună prăjituri, bineînțeles emoticon smile.
Bunicile au voie, totuși, să fie nițel nerușinate.

Simona Tivadar

Pediatru american: "11 lucruri pe care aș vrea ca toți părinții să le știe"
Publicat pe 23 martie 2015

Dupa 25 de ani de practica in domeniul pediatriei si dupa o comunicare cu mii de copii, pediatrul american Stephen Cowan a observat ca anumite probleme in relatia dintre parinti si copii si care ii afecteaza pe adulti apar din nou si din nou.
El le-a rezumat si a prezentat 11 sfaturi pentru parinti, pe care le-a descris intr-un articol intitulat "11 lucruri pe care as vrea ca toti parintii sa le stie", publicat pe MindBodyGreen.com.
Va prezentam cele 11 lucruri care nasc conflicte in relatiile parinti-copii, pentru ca, stiind de ele, sa le transformati in avantaje si sa le gestionati cu succes.

1. Cresterea si dezvoltarea copilului nu este o competitie

In aceasta perioada, cu totii ne grabim sa crestem mari. In lumea noastra post-industriala a vitezei si eficientei, am uitat ca viata este un proces asemanator cu coacerea unui fruct. Pentru a obtine un fruct bun, trebuie sa alimentezi niste radacini puternice. Acorda mai multa atentie pamantului, terenului care sustine viata copilului tau: fa o plimbare cu copilul, mananca impreuna cu el, jucati-va impreuna, povesteste-i o experienta din copilaria ta.

2. Traditiile de familie incurajeaza radacinile puternice si o viata sanatoasa

Este adevarat ca, pentru a crea traditii familiale, este nevoie de timp si de perseverenta. Dar rezultatul este pe masura. Traditiile personale sunt sacre deoarece ele creeaza mediul necesar comunicarii care intareste legaturile de iubire si intimitate in familie si construiesc acea incredere care iti va proteja copilul pe drumul sau prin viata.

3. Oamenii cresc in cicluri

Fiecare viata de copil are un ritm si un puls proprii – uneori rapid si intens, iar alteori lent si linistit. Si, la fel cum fiecare primavara ne aduce un sentiment reinnoit de apreciere a vietii, fiecare noua etapa a vietii copilului reprezinta o noua peioada de descoperiri si minuni. In definitiv, invatarea nu inseamna numai acumulare de informatii. Este totodata un proces de transformare a ideilor si, uneori, pentru acest lucru trebuie sa uiti anumite lucruri pentru a reusi sa vezi realitatea cu o privire proaspata. Unii copii vor face un pas inapoi inainte de a face un salt urias inainte.
A creste in cicluri inseamna si faptul ca nu avem doar o singura sansa de a invata ceva. Aceeasi lectie va aparea in fata noastra din nou si din nou pe masura ce trecem prin anotimpurile vietii noastre. Acest mod de a intelege copilaria implica o iertare profunda, care ii elibereaza pe parintii care vor "sa faca lucrurile bine" din prima incercare, spune pediatrul american.

4. Incurajarea nu acelasi lucru cu permisivitatea

Nu ne-am propus sa crestem mici regi si regine. De regula, regii nu o duc foarte bine in societatea noastra. Potrivit doctorului Cowan, studiile recente au aratat ca indulgenta, permisivitatea ii slabesc de fapt fortele copilului care il ajuta sa supravietuiasca, diminuandu-i motivarea si sentimentul succesului.
Incurajarea inseamna sa-i insufli copilului curaj si nu sa faci totul in locul lui. Creeaza un mediu in care sa se simta sustinut, fara sa se simta presat in vreun fel. Iubirea neconditionata este ceea ce-l incurajeaza pe copil sa-si asume riscuri, sa experimenteze si sa faca greseli stiind ca nu va fi judecat pentru ele. Uneori, sa fii o prezenta incurajatoare in viata copilului inseamna sa te dai un pic la o parte, fiind mereu gata sa-i dai o mana de ajutor atunci cand circumstantele o cer, dar avand mereu incredere in abilitatea sa innascuta de a se descurca. Asta inseamna incurajarea.
Pe de alta parte, permisivitatea limiteaza libertatea copilului, crescandu-i exagerat sentimentul de importanta a propriei persoane si scazandu- rabdarea de care are nevoie pentru a depasi obstacolele atunci cand lucrurile nu se desfasoara imediat asa cum isi doreste. Permisivitatea conduce la micimea gandurilor si a actiunilor.

5. Copiii sunt invatatorii nostri spirituali

Nu trebuie sa mergi undeva departe, cheltuind multi bani, daca vrei sa ajungi la iluminarea spirituala. Micul si inteleptul tau mentor este chiar aici in fata ta, oferindu-ti adevarata intelepciune pe gratis!
Cand sunt mici, copiii se uita la fiecare miscare a noastra, studiindu-ne inconsecventele in incercarea de a intelege aceasta lume nebuna. Si apoi vor face apel la acele inconsecvente. Tine minte, cand simti ca un copil iti forteaza limitele, sunt limitele tale, nu ale lui. Ofera-ti timp pentru a asculta si a intelege ce incearca sa te invete copilul. Unul dintre secretele parintilor de succes este ca ei sunt pregatiti si dornici de schimbare pentru copii, din dragoste pentru ei. Atunci cand esti dispus sa-ti vezi limitele si sa intelegi ce te enerveaza, deschizi o constiinta de sine mai profunda, care te transforma si pe tine, si pe copil.

6. Un simptom este modul in care corpul ne spune ca trebuie sa schimbam ceva

Un doctor bun, se intreaba ce urmareste de fapt acest simptom mai degraba decat pur si simplu sa incerce sa-l suprime. Corpul nostru are propria sa inteligenta. Insa numeroase reclame la produse farmaceutice incearca sa ne convinga ca este ceva gresit sa ai niste simptome. Doctorul Stephen Cowan spune ca o mare parte din educatia sa medicala a fost axata pe modalitatile de a elimina simptomele ca si cum acestea ar fi de fapt problema (este ca si cum i-ai cere organismului sa taca, si la fel de nepoliticos). Noi nu avem incredere in inteligenta corpului nostru. Noi gandim prea mult si avem tendinta sa ne fie frica de senzatiile din corpul nostru.
"Dar copiii m-au invatat ca un simptom precum febra nu este o problema. Orice o provoaca ar putea fi o problema, dar febra ese doar modul in care organismul incearca sa faca fata cu ceea ce se intampla", scrie specialistul citat.
Sa luam drept exemplu un copil cu febra. Ce alte simptome mai are? Daca este jucaus, nu trebuie sa scazi febra. Asta inseamna ca organismul incearca sa creeze o caldura suplimentara prin metabolism pentru a mobiliza sistemul imunitar. Pentru a-l ajuta, ii poti da copilului lichide calde (nu reci) pentru a evita deshidratarea si mancare nutritiva, precum supele, pentru a sustine aceasta lupta.

7. Fii pregatit

Aceasta este o stare de pregatire care poate fi alimentata de incredere sau de frica. In aceasta perioada, pediatrul american spune ca practica "medicina de pregatire", mai degraba decat de preventie, astfel incat imbolnavirea nu este privita ca un esec. Sa fii sanatos asta nu inseamna sa nu te imbolnavesti niciodata. Viata este o calatorie cu suisuri si coborasuri si un copil in crestere traieste intr-o stare constanta de flux.
Pentru a deveni puternic, sistemul imunitar al copilului trebuie sa invete cum sa se imbolnaveasca si cum sa se insanatoseasca. Protejarea exagerata a copiilor in fata bolilor ii priveaza de informatia care ii pregatesc pe deplin pentru a se putea insanatosi.
In loc sa traiesti cu o frica constanta de boli, trebuie sa stii ca sunt remedii naturale care sa sustina insanatosirea copilului rapid si eficient: o buna alimentatie, hidratarea, probiotice, odihna adecvata si exercitii. Si, cel mai important, in loc sa te concentrezi pe cat de des se imbolnaveste copilul, sarbatoreste cat de des se insanatoseste.

8. Vindecarea necesita timp

"Cea mai mare parte din medicina alternativa pe care o practic in aceasta perioada are nevoie de timp. Ca societate, suntem dependenti de vindecarile rapide din cauza ca nu mai avem timp pentru a ne imbolnavi. Ca medic, a fost invatat sa fiu un fel de pompier glorios, care cauta sa sa rezolve urgentele rapid si eficient", scrie medicul.
In cazul urgentelor, sunt deseori necesare medicamente puternice pentru a salva vieti, dar majoritatea problemelor de sanatate ale copiilor nu sunt urgente. In aceste cazuri, pentru vindecare este nevoie de mai mult decat medicamente puternice. Este nevoie de timp. "Imi dau seama ca sa-ti iei o zi libera in plus de la serviciu deoarece copilul a fost trimis acasa de la scoala cu o raceala, poate adauga un stres in plus la viata deja destul de stresata. Dar copiii m-au invatat ca vindecarea este un fel de proces de dezvoltare care are propriile sale etape", se arata in articol.
Atunci cand nu-i dam organismului copilului suficient timp pentru a-si reveni dintr-o boala, il privam pe copil de etapele necesare din care trebuie sa invete cum sa-si dezvolte o sanatate puternica. In schimb, atunci cand ne dam timp suficient pentru a ne recupera, boala devine o calatorie de descoperire, nu doar o destinatie, incepem sa vedem boala si insanatosirea ca pe doua fete ale aceleiasi monede.

9. Secretul vietii este sa lasi lucrurile sa treaca

Viata este un proces constant de a face loc lucrurilor sa mearga in directia lor. Lucrurile frumoase care s-au consumat la timpul lor se transforma in altceva. La fel cum primavara ii cedeaza locul verii, asa este fiecare etapa a dezvoltarii, un proces de a lasa sa treaca. Mersul de-a busilea face loc mersului in picioare. Ganguritul face loc vorbirii. Copilaria este inlocuita cu adolescenta. Odata ce inspiri, urmeaza sa expiri.
Fiecare anotimp, fiecare etapa, fiecare mic ritm din viata noastra este o chestiune de a-i da drumul sa plece. Acest lucru ne permite sa scapam de ceea ce nu avem nevoie sa faca parte din viata noastra cu noi informatii si noi experiente. A da drumul sa plece nu este un lucru mereu usor si fiecare copil are propriul sau timp si stil de adaptare. Natura favorizeaza diversitatea. Poate cea mai importanta modalitate prin care copiii invata cum sa lase lucrurile sa plece este modul in care se joaca. Jocul inseamna sa-ti lasi inhibitiile sa plece si sa nu te iei prea in serios.

10. Ai incredere in tine. Iti cunosti copilul mai bine decat oricine altcineva

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care doctorul Cowan ii invata pe tinerii parinti este cum sa aiba incredere in ei insisi. Nicicand acest lucru nu face mai mult rau ca atunci cand apare un bebelus. Ne asteptam sa stim totul si totusi ne simtim ca si cum am sti nimic. Dar aceasta stare ca nu stii nimic poate fi o oportunitate de a ne dezvolta intuitia.
Un parinte constient incepe prin a asculta cu inima deschisa ce se intampla in viata copilului, fara teama sau panica. Studiile au aratat ca intuitia materna este mai puternica decat orice teste de laborator in semnalarea unor probleme. Din pacate, astazi suntem inundati cu foarte multe informatii groaznice care ne afecteaza capacitatea de a ne asculta intuitia.
Invata secrete de la copilul tau. Priveste-ti bebelusul in ochi. Imagineaza-ti cum este sa fii constient de lume inainte de a folosi limbajul, inainte de toate acele etichete care apar in timp, ne sperie si separa lucrurile in bine si rau, corect si gresit. Bebelusii nu au dusmani. Asa se vad lucrurile de la sursa. Este ceea ce zen-budistii numesc "mintea incepatorului". Uita-te atent cum copilul tau respira cu abdomenul. Este respiratia Qigong. Opreste-ti gandurile pentru un moment si incearca sa respiri si tu la fel. S-ar putea sa gasesti raspunsurile de care aveti nevoie cum stau si te asteapta acolo.

11. Priveste lucrurile in ansamblu

Pediatrul citat a vazut mii de copii crescand si a realizat ca ceea ce pare o chestiune esentiala pentru un copil de patru luni sau pentru un adolescent de 14 ani se dovedeste a fi doar o pietricica pe drumul vietii. Atunci cand oprim, facem un pas in spate si vedem intregul tablou, atunci descoperim intelepciunea si compasiunea.

Sursa – centruldeparenting.ro

dolion a scris:

Pediatru american: "11 lucruri pe care aș vrea ca toți părinții să le știe"

Frumos! Adevărat! Înțelept!

O remarcă deosebită pentru numărul 5... despre care nu tocmai mulți își dau seama.

Mie mi-a sarit in ochi primul lucru:
1. Cresterea si dezvoltarea copilului nu este o competitie

De acord cu enuntul, ca atare.  Si cu explicatiile, dar cu ceva amendamente....

Vitezele sunt diferite, pe distante diferite. Poate chiar si punctele de sosire sa fie
diferite, de la o generatiie la alta. Timpii de coacere se modifica si ei, chiar in interiorul unei generatii.
Dar de la o generatie la alta? Cu atat mai mult.
Cu ce sunt eu de acord, intr-adevar, cu termenul de "competitie".
Folosit de autor, asa presupun eu, in sensul gresit de "fortare".

Nu trebuie sa fortezi "coacerea". Dar daca ea vine de undeva, dinafara? Indiferent de vointa noastra.
Incontrolabila. Cum sa-l faci pe tanarul de azi, de ex.,  sa mearga cu postalionul daca are avion?
Si alte exemple...

Cei de azi nu-si inchipuie lumea fara computer, de ex.
Cei de acum 10-20 de ani si-au inchipuit cum va fi lumea de azi, cu computer?
Ce putem spune despre viteza de comunicare de azi si cea d acum 10 ani, numai?

In loc de 'coacere fortata'', am putea avea de a face cu o ''adaptare rapida"...



In fine, ar fi multe de spus, la fiecare punct....

Ca sa vezi cata dreptate ai, Ion, priveste te rog poza nepotului meu de numai 9 luni:

Un cuplu disperat a trimis în grabă după psihologul de copii. Părinţii nu mai ştiau ce să facă cu puştiul lor răzgâiat, care s-a cocoţat pe căluţul de lemn al unui copil din vecini şi refuza să se dea jos. Deşi avea el însuşi trei asemenea căluţi, susţinea sus şi tare că singurul pe care dorea să călărească era ACESTA. Orice încercare de a-l da jos de pe căluţ îl făcea să urle atât de tare încât părinţii îl puneau repede la loc, pe spatele calului din lemn. După ce a avut grijă să regleze chestiunea onorariului, psihologul s-a îndreptat către copil, l-a mângâiat cu afecţiune pe păr şi i-a şoptit ceva la ureche. Instantaneu, copilul s-a dat jos de pe căluţ şi şi-a urmat ascultător părinţii încasă.
- Ce cuvinte magice i-ai spus copilului? l-au întrebat părinţii pe psiholog, nevenindu-le să-şi creadă ochilor.
Psihologul şi-a încasat onorariul, după care le-a răspuns:
- O, a fost foarte simplu... i-am spus că dacă nu se dă imediat jos de pe căluţ am să-i trag o mamă de bătaie soră cu moartea, de n-o să mai poată sta cu fundul pe scaun o săptămână. I-am spus că sunt plătit pentru asta, aşa că vorbesc serios.

Înainte de a pedepsi un copil, întreabă-te dacă nu cumva tu însuţi eşti cauza comportamentului său greşit