ISUS HRISTOS

Cristina a scris:

Ciprian a scris:

Deci, totusi, Dumnezeu pretinde, pentru ca in prealabil, a poruncit.

Deci, fiecare intelege cit poate ...

Ciprian a scris:

Minunile sunt actiuni impotriva legilor naturale.

ÓRDIN, ordine, s.n. 1. Dispoziţie obligatorie, scrisă sau orală, dată de o autoritate sau de o persoană oficială pentru a fi executată întocmai; poruncă.

Ciprian a scris:

"Definitia" fiintei este prea "liber" formulata. Per "definitie", si nimicul are fiinta pentru ca... exista!

Siigur ca da ...Traiasca sofismele !

Desigur, dar nu asta este ceea ce este important. Imporant este ceea ce facem cu cat intelegem. In plus, nu este important cat intelegem pe Dumnezeu, ci cat iubim, respectam pe Dumnezeu: "Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu".

Despre legi si minuni: Nu este chiar asa, cum afirmati. Imi pare mie ca faceti o confuzie de categorie. Desigur ca o lege poate fi anulata de o alta lege, dar legea naturala implica neinterventie, adica natura lasata de capul ei. Daca minunile ar fi rezultatul unor legi naturale, din cand in cand, mai des sau mai rar, am citi in ziar: " Inca o inviere din morti" alaturi de "Accident lant pe autostrada, 50 de masini implicate, trafic blocat de doua zile". Minunea nu ar mai fi minune, chiar daca se intampla la 2000 de ani, precum cometa lui Ivan Turbinca.

Ciprian a scris:

ÓRDIN, ordine, s.n. 1. Dispoziţie obligatorie, scrisă sau orală, dată de o autoritate sau de o persoană oficială pentru a fi executată întocmai; poruncă.

http://dex-online.ro/ordin/cauta/

Libertatea - si eu cred in liber- arbitru- nu exclude obligativitatea legii. Suntem liberi sa facem binele, dar nu si raul- Nimeni nu este perfect liber, nici macar Dumnezeu. Ca Dumnezeu porunceste si are pretentii de la oameni cred ca e mai mult decat evident din Scripturi, si ideea nu are nevoie de suport.
Raul nu are consecinte previzibil rele intotdeauna, precum afirma Karma. Oameni rai fac rele si o duc bine. Oameni buni fac binele si culeg doar raul. Dumnezeu poate fi categorisit oricum oricum, dar felul cel mai jignitor, zic eu, este ca previzibil.

Nu sunt sigur că am înţeles ce-ai vrut să spui. Dacă ai putea să reformulezi ţi-aş fi recunoscător.

Examinează-ţi credinţa
de John F. MacArtur

Credinţa este inima creştinismului nostru. Un mic test îţi voi da, care să te ajute să îţi examinezi credinţa. Cred că bisericile sunt pline cu oameni care au un fel de credinţă, care nu îi mântuieşte. Iacov o numeşte "credinţă moartă"; Corinteni 13:5 spune: "încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă." Vrei cu adevărat să fi sigur de credinţa ta că este reală şi privind la tine te întrebi: "Sunt eu cu adevărat creştin? Mi-am însuşit eu oare acest dar pe care îl dă Dumnezeu? Am crezut cu adevărat?" Ce anume din viaţa ta te ajută să discerni dacă credinţa ta este reală? Care sunt semnele?

Mai întâi haide să-ţi arăt câteva lucruri care nici nu confirmă, nici nu infirmă credinţa mântuitoare. Bine? Am să-ţi dau o listă de lucruri care nu dovedesc nimic. Poţi să fii creştin sau poţi să nu fii creştin şi totuşi să posezi aceste lucruri. Ele nu confirmă, nici nu infirmă credinţa mântuitoare, dar trebuie să le cunoşti pentru a nu fi înşelat.

LUCRURI CARE NU CONFIRMĂ, NICI NU INFIRMĂ CREDINŢA MÂNTUITOARE

1. Moralitate evidenţiată

La ce mă refer când spun aceasta? Ei bine, unii oameni sunt oameni buni. Unii sunt foarte religioşi, cum sunt mormonii care au o aparenţă foarte morală, sau catolicii, sau orice alt cult sau religie. Unii oameni sunt pur şi simplu oameni buni. Sunt cinstiţi, sunt demni de încredere în ceea ce fac, sunt recunoscători, sunt amabili şi au o moralitate exterioară, vizibilă - exact ceea ce, cu siguranţă, fariseii considerau atuul lor principal. Sunt oameni iubitori, unii chiar cu inima blândă. Dar despre a-L iubi şi sluji pe Dumnezeu nu ştiu şi nici nu simt nimic. Indiferent de ceea ce acea persoană face sau lasă nefăcut, nu Îl include pe Dumnezeu. Este cinstită în relaţia sa cu oricine exceptându-L pe Dumnezeu. Nu ar fura pe nimeni doar pe Dumnezeu. Este mulţumitoare şi loială cu toată lumea - nu şi cu Dumnezeu. Nu vorbeşte dispreţuitor sau plin de reproş cu nimeni, doar cu Dumnezeu. Este în relaţii bune cu toată lumea dar nu şi cu Dumnezeu. Seamănă foarte mult cu acel tânăr bogat care spune: "Toate aceste porunci le-am păzit încă din tinereţe; ce-mi lipseşte?" Aceasta este moralitate vizibilă, dar nu înseamnă în mod necesar mântuire. Oamenii pot să-şi "cureţe" comportamentul prin reformare, mai degrabă decât prin regenerare.

2. Cunoştinţă intelectuală

Un al doilea lucru, care nici nu dovedeşte, nici nu neagă credinţa adevărată, este cunoştinţa. Această cunoştinţă intelectuală nu este o dovadă a credinţei. Cunoştinţa adevărului este necesară pentru mântuire, iar moralitatea este o roadă a ei, dar niciuna nu echivalează cu mântuirea. Vezi, poţi să cunoşti totul despre Dumnezeu şi poţi să cunoşti totul despre Isus, cine a fost, că a venit în această lume, că a murit pe cruce, că a înviat şi că se va întoarce. Poţi chiar să cunoşti şi mai multe detalii din viaţa Lui. Poţi înţelege toate acestea şi, totuşi, să-I întorci spatele lui Cristos.

Autorul Epistolei către Evrei le scrie, în capitolul 6, celor care, ştiind toate aceste lucruri, L-au refuzat pe Cristos. În capitolul 10, el spune: "Dacă nu crezi în ceea ce ştii că este adevărat, calci în picioare Sângele lui Cristos." Sunt mulţi oameni care cunosc Scripturile şi care au cunoştinţe, dar sunt destinaţi Iadului! Niciodată nu vei fi mântuit fără cunoştinţă, dar cunoştinţa nu te mântuieşte, neapărat.

3. Religiozitate

În al treilea rând este implicarea religioasă. Religiozitatea nu este o dovadă a adevăratei credinţe. După cum îi scria Pavel lui Timotei, Timotei 3:5, sunt oameni care au "o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea." O religie goală. Aminteşte-ţi de fecioarele din Matei 25, care aşteptau şi aşteptau venirea mirelui, care este Cristos. Au aşteptat şi au aşteptat, dar, în final, nu au putut intra cu mirele. Ele aveau de toate afară de uleiului pentru lampă. Ceea ce era cel mai important lipsea! Uleiul este emblematic pentru viaţa cea nouă, pentru Duhul Sfânt care vine să locuiască în om. Ele nu erau regenerate. Erau religioase, dar nu născute din nou.. Poţi fi moral, poţi avea cunoştinţe, te poţi implica religios, fără să fie credinţă reală.

4. Slujire

În al patrulea rând, slujirea. Balaam era profet. Saul din Tars credea că Îl slujeşte pe Dumnezeu omorând creştini. Iuda era predicator şi a fost apostol. Aminteşte-ţi în Matei 7, Isus spunea: "Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ,,Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?" Atunci le voi spune curat: ,,Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege." Slujirea, activitatea, acestea nu sunt dovezi ale credinţei mântuitoare.

5. Conştienţa păcatului

Mulţi oameni nu se simt bine în ce priveşte păcatul. Ascultă-mă, lumea este plină de oameni care sunt hăituiţi de vina păcatului. Acum cincisprezece ani vorbeam despre oamenii care mergeau la psiholog, şi spuneam atunci - destul de adevărat, după cum s-a dovedit din teste - "majoritatea celor care merg la psiholog suferă de vină."

S-au scris cărţi despre acest lucru. Îmi amintesc că Clinica Menniger (sp.) a difuzat o cantitate enormă de materiale despre acest fapt al suferinţei din cauza vinei. Ei bine, psihologii lumii nu au avut nici un remediu pentru vină, pentru că singurul remediu este Evanghelia.

Ce s-a întâmplat, însă, în aceşti cincisprezece ani este că azi nu mai găseşti oameni care să se simtă vinovaţi, pentru că am născocit o psihologie nouă, care elimină vina. Am învăţat să dăm vina pe alţii. Iar noua terapie este să o facă pe acea persoană complet iresponsabilă pentru oricare ar fi vina pe care o simte în el şi să se elibereze de acea vină. Acest lucru se realizează făcând din mândrie, din împlinirea de sine, din preamărirea de sine, din gloria eului, din stima de sine, cele mai mari virtuţi, toate acestea eliminând vina. Deci, am născocit o psihologie total neduhovnicească, nebiblică, necreştină, care a luat problema vinovăţiei şi a eliminat-o.

Ce se întâmplă acum în biserică este că, în loc ca predicatorul să predice "Eliberarea de vină a păcătoşilor", se aşteaptă de la el să predice respectul de sine unor oameni egocentrici. Întreaga atmosferă s-a schimbat, iar noi am deviat mesajul nostru, pentru că am îngăduit ca filosofiile zilei să creeze un nou fel de păcătos, care crede că nu simte vină. Cel mai important lucru pe care îl poţi predica unor păcătoşi este păcatul din viaţa lor şi legea lui Dumnezeu pe care au încălcat-o şi de iminenta judecată ce-i aşteaptă. Acest mesaj nu mai este, însă, popular, datorită acestei noi filosofii şi psihologii care, de mult , a eliminat vinovăţia.

Oamenii nu se mai simt vinovaţi, pentru că au învăţat că terapia le spune că pot să dea vina pe cineva care le-a făcut ceva. Şi nu contează cu cine vorbeşti, dacă ajungi cu el într-o situaţie de consiliere, în mod inevitabil îţi va spune: "Am fost abuzat! Sunt o victimă! Nu sunt responsabil de felul în care sunt!" În felul acesta păcătosul scapă de vina păcatului şi de o confruntare directă cu Evanghelia. Îmi plăceau mai mult păcătoşii care se simţeau vinovaţi, erau mult mai uşor de abordat.

Există, însă oameni care se simt vinovaţi din cauza păcatului. Felix a tremurat atunci când Pavel i-a predicat, dar a continuat să se închine idolilor săi. Duhul Sfânt convinge pe mulţi de păcat, neprihănire şi judecată, dar mulţi dintre cei convinşi nu răspund cu pocăinţă adevărată. Unii pot chiar să-şi mărturisească păcatul. Alţii pot chiar să renunţe la păcat, spunând: "Nu mai îmi place să trăiesc în acest fel, vreau să mă îndrept." Renunţă la calea lor, dar nu neapărat vin la credinţa mântuitoare. Aceasta este reformare nu regenerare. În nici o măsură, convingerea despre păcat nu este o dovadă concludentă a adevăratei credinţe. Crede-mă, şi demonii sunt convinşi de păcatul lor - de aceea tremură - dar nu sunt mântuiţi.

6. Siguranţa

Unii oameni spun: "Păi, trebuie că sunt creştin, mă simt că sunt creştin. Cred că sunt creştin." Gândeşte puţin! Dacă doar a gândi că eşti creştin te face să fii creştin, atunci nimeni nu ar putea fi înşelat. Nu-i aşa? Pentru că imediat ce te-ai gândit că eşti creştin ai şi devenit unul! Deci n-ai putea fi înşelat. Principala ţintă a înşelăciunilor lui Satan este să-i facă să se creadă creştini pe acei care nu sunt! Acesta-i scopul său. Mulţi oameni se simt siguri de mântuirea lor - dar nu sunt mântuiţi. Îţi spun că sunt milioane de mormoni, de martori ai lui Iehova sau adepţi ai Ştiinţei creştine care cred că sunt în drum spre ceruri! Ei bine, nu sunt! Oamenii spun: "Dumnezeu n-o să mă condamne. Simt lucrul acesta. Sunt sigur de asta. Sunt în regulă." Aceasta nu înseamnă nimic în mod necesar.

7. Un moment al deciziei

Aud oameni spunând: "Păi ştiu că sunt creştin pentru că îmi amintesc când am semnat fişa. Îmi amintesc când am spus o rugăciune. Îmi aduc aminte că am ieşit în faţă în biserică. Ştiu exact unde mă aflam." Am auzit pe mulţi spunând: "Îmi amintesc exact unde eram când am făcut lucrul acesta." Adevărat? Ascultă-mă, simplul fapt că îţi aminteşti un moment, nu înseamnă că acel moment reprezintă ceva. Nu înseamnă că acea decizie este validă. Mântuirea nimănui nu este validată de un moment din trecut. Mulţi au spus rugăciuni, au ieşit în faţă în biserică, au semnat adeziuni, au fost botezaţi, au intrat în camere de rugăciune, s-au alăturat unei biserici şi n-au avut niciodată o credinţă mântuitoare. Acestea sunt, deci, câteva dintre nondovezi. Ele nu dovedesc nimic. Întrebi atunci: "Ei bine, ce dovedeşte credinţa mântuitoare?" Am să-ţi dau repede o listă.

LUCRURI CARE DOVEDESC CREDINŢA MÂNTUITOARE

1. Dragostea pentru Dumnezeu

Asta era! Acum am atins inima problemei, pentru că Romani 8:7 spune: "Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu". Necreştinul îl ofensează pe Dumnezeu, se răzvrăteşte înăuntrul lui împotriva lui Dumnezeu, dar persoana regenerată este orientată spre a-L iubi pe Domnul cu toată inima, sufletul, mintea şi puterea sa. Desfătarea sa este măreţia Domnului, care este prima şi cea mai mare dintre iubirile unui suflet regenerat. Dumnezeu devine cea mai mare bucurie a lui. Pentru că veni vorba, este o mare diferenţă între dragostea pentru Dumnezeu şi acea atitudine egoistă care se concentrează doar asupra proprie-mi fericiri şi Îl priveşte pe Dumnezeu ca pe un mijloc de a o atinge, în loc ca eu să am ca scop să-L glorific pe El. De fapt, Isus a spus "Dacă vă iubiţi tatăl şi mama mai mult decât pe mine, nu sunteţi ucenicii mei" (Matei 10:37).

Îl iubeşti pe Dumnezeu? Iubeşti natura Lui, slava Lui, numele Lui, Împărăţia Lui, sfinţenia Lui? Iubeşti voia Lui? Suprema dragoste pentru Dumnezeu este o evidenţă decisivă a credinţei adevărate. Ţi-este inima înălţată atunci când Îi cânţi laude, pentru că Îl iubeşti?

2. Pocăinţa de păcat

O dragoste adevărată pentru Dumnezeu trebuie să implice şi ură faţă de păcat. Este un fapt evident. Cine nu pricepe acest lucru? Dacă iubesc pe cineva, presupui că dragostea mea înseamnă că eu doresc binele acelei persoane, nu-i aşa? Dacă ţi-aş spune "Îmi iubesc soţia, dar nu prea mă interesează ce i se întâmplă", ai pune la îndoială dragostea mea. Pentru că dragostea adevărată caută ce este mai bine pentru obiectul ei. Deci, dacă spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, înseamnă că trebuie să urăsc păcatul, pentru că păcatul Îl ofensează pe Dumnezeu. Păcatul aduce blasfemie lui Dumnezeu. Păcatul Îl blestemă pe Dumnezeu; caută Îl distrugă pe Dumnezeu, lucrarea Lui şi Împărăţia Lui. Păcatul L-a ucis pe Fiul Său. Şi dacă spun "Îl iubesc pe Dumnezeu, dar tolerez păcatul", atunci ai toate motivele să te îndoieşti de dragostea mea. Nu pot să-L iubesc pe Dumnezeu fără să urăsc ceea ce are ca scop să-L distrugă. Adevărata pocăinţă implică mărturisirea şi întoarcerea de la păcat. Ar trebui să fiu îndurerat din cauza păcatului meu. Ar trebui să mă întreb "Sunt eu, oare, profund convins de răutatea păcatului meu? Îl conştientizez eu la fel de rău şi de amar după cum este cu adevărat? Creşte convingerea mea despre păcat pe măsură ce înaintez în umblarea mea cu Cristos? Urăsc păcatul mai mult pentru că este o ofensă la adresa Dumnezeului meu pe care Îl iubesc, decât doar pentru că este devastator pentru sufletul meu? Mă îndurerează mai mult atunci când păcătuiesc decât când sunt în necaz? Cu alte cuvinte, ce mă îndurerează mai mult, păcatul meu sau nenorocirea mea? Cum îmi apar păcatele mele, multe? Frecvente? Agravate? Sunt eu mai mult îndurerat de păcatele mele, decât de ale altora? Acesta este semnul mântuirii. Adevărata credinţă, care mântuieşte Îl iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte ceea ce Dumnezeu urăşte, adică păcatul.

3. Adevărata smerenie

Adevărata credinţă manifestă smerenie adevărată. Acest fapt este, în mod evident, subliniat în predica de pe munte. Cei săraci cu duhul; cei care sunt flămânzi şi însetaţi după neprihănire, acei care, ca şi în Matei 18, sunt precum copiii, smeriţi şi dependenţi; acei care se leapădă de sine şi îşi iau crucea ca să-L urmeze pe Cristos. Domnul îi primeşte pe acei care vin cu un duh frânt şi plin de pocăinţă. Iacov spunea "El dă har celor smeriţi." Trebuie să venim aşa cum a făcut-o fiul risipitor. Adu-ţi aminte ce a spus acesta în Luca 15, versetul 21,cred, "Tată, nu sunt vrednic să mă numeşti fiul tău." Nu există mândrie în aceste cuvinte. Nu există aroganţa acumulării religioase sau împlinirii spirituale, ci doar smerenie autentică.

4. Dedicare în a-L glorifica pe Dumnezeu

Adevărata credinţă, cea care aduce mântuirea, este dovedită şi de dorinţa de a-L glorifica pe Dumnezeu. Orice am face, fie că mâncăm sau bem, suntem profund preocupaţi de Gloria lui Dumnezeu. Facem ceea ce facem, pentru că vrem să-L glorificăm. O, bineînţeles, de multe ori eşuăm în a face aceste lucruri, dar viaţa noastră este îndreptată pe această direcţie de a-L iubi pe Dumnezeu, a urî păcatul, către smerenie adevărată şi lepădare de sine şi, cunoscându-ne nevrednicia, să fim în totalitate devotaţi Gloriei lui Dumnezeu.

5. Stăruinţa în rugăciune

Rugăciunea smerită, supusă şi plină de credinţă este un semn al mântuirii. Strigăm "Ava, Tată" pentru că Duhul Lui, care este în noi, ne îndeamnă să o facem.

Jonathan Edwards a ţinut odată o predică intitulată "Ipocriţii sunt deficienţi în slujba rugăciunii secrete" Ipocriţii se pot ruga public, pentru că ceea ce urmăresc ei este să îi impresioneze pe cei din jur, dar sunt deficienţi când este vorba de rugăciunea secretă.

Un credincios adevărat are o viaţă de rugăciune personală, privată, în care caută comuniunea cu Dumnezeu.

6. Dragoste fără egoism

Un alt semn al credinţei mântuitoare este dragostea neegoistă. Ioan spunea "Dacă nu-ţi iubeşti aproapele, pe fratele tău, care este în nevoie, cum să credem că dragostea lui Dumnezeu locuieşte în tine?" Iar în 1Ioan 3, el spune "Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti pe cei pe care El îi iubeşte. Şi Îl iubim pe El şi pe cei din jur ca răspuns la dragostea pe care El ne-a arătat-o." Ioan 13 spune "Prin aceasta va şti lumea că suntem ucenicii Lui, prin dragostea ce o avem unii pentru alţii."

7. Separarea de lume

Pavel le-a spus corintenilor că noi nu am primit duhul acestei lumi, ci Duhul care este de la Dumnezeu. Ioan enunţă acelaşi lucru astfel: "Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el." Un credincios adevărat este separat de lume. O spun din nou, noi eşuăm în aceste domenii, dar acestea sunt direcţia vieţii noastre. Nu suntem perfecţi. Nu am ajuns încă acolo, dar Îl iubim pe Dumnezeu şi vrem să Îl iubim mai mult. Urâm păcatul şi vrem să îl urâm mai mult. Avem o smerenie autentică şi o vrem amplificată. Suntem dedicaţi Gloriei lui Dumnezeu. Avem o viaţă de rugăciune privată. Avem pentru cei din jur o dragoste care vine de la Dumnezeu şi vrem să fim separaţi de lumea aceasta, de felul în care este guvernată.

8. Creştere spirituală

Dacă eşti creştin adevărat, înseamnă ca eşti în creştere. Asta înseamnă că devii din ce în ce mai mult ca şi Cristos. Viaţa se dezvoltă. Dacă eşti viu, vei creşte nu există altă alternativă. Te vei îmbunătăţi! Vei spori! Vei creşte, pentru că Cel care a început această lucrare, o va duce la bun sfârşit (Filipeni 1:6). Procesul va continua; va fi în mişcare. Duhul te va purta de la un nivel al slavei la următorul. Priveşte-ţi, deci, viaţa. Vezi creştere spirituală? Sesizezi scăderea frecvenţei păcatului şi mărirea standardului de neprihănire şi umblare cu Dumnezeu?

9. Ascultare

Viaţă de ascultare. "Toate mlădiţele în Mine vor aduce roadă." spune Isus în Ioan 15. În Efeseni 2:10, Pavel spune "Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru fapte bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele." Aceasta este ascultarea. Suntem mântuiţi pentru ascultarea credinţei. Priveşte la viaţa ta. Vezi toate aceste lucruri? Incluzând dragostea neegoistă, separarea de lume, creşterea spirituală şi ascultare? Dacă da, acestea sunt dovezi ale adevăratei credinţe mântuitoare.

Tradus şi adaptat de
Răzvan Pop
Capela Calvarului Cluj
str. Băişoara nr 9, sc. 1 ap. 38, 3400 Cluj-Napoca, RO

FRICA DE DOMNUL

Istoric vorbind, când poporul lui Dumnezeu Îl ia în serios pe Dumnezeu, rezultatul este o creştere reală şi durabilă în Biserică

Sunt sigur că o coardă adâncă a fost atinsă înlăuntrul tuturor celor ce au participat la o întâlnire recentă de rugăciune la care am abordat o secţiune din lungul psalm ce conţine un verset care te cercetează foarte mult. Psalmul 119:120 spune: "Mi se înfioară carnea de frica Ta, şi mă tem de judecăţile Tale." Înainte de a scrie acest verset, psalmistul indicase în mod repetat dedicarea sa puternică şi constantă faţă de Domnul, şi opoziţia sa strictă faţă de vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului Său. De ce atunci, ar trebui un om care nu avea păcate ascunse, să aibă o aşa frică de Domnul? Şi frica lui nu este mică. Cuvântul tradus, înfioară, este unul puternic însemnând a se ridica, indicând că carnea lui s-a strâns sau a fost străbătută de un fior la vederea Domnului. Cuvântul apare în Biblie doar aici şi în Iov 4:15. Este aceasta o atitudine corectă pentru un credincios faţă de Dumnezeul său răscumpărător?

Frica şi credinţa se exclud reciproc în afara cazului în care ele au un rol în relaţie cu Dumnezeu. Dacă avem credinţă în Dumnezeu, nu vom mai avea nici o teamă... cu excepţia temerii de Domnul. Noi, totuşi, trăim într-o perioadă în care presiunile terapeutice ale societăţii ne condiţionează să evităm orice formă de teamă, ca şi cum, orice teamă, în special cea evlavioasă, ar dăuna psihicului nostru. Astfel, oridecâte ori noi creştinii întâlnim în Scriptură fraza, frica de Domnul, ne simţim obligaţi să ne informăm pe noi înşine şi să învăţăm pe alţii că frica nu înseamnă cu adevărat frică, ci reverenţă filială. Dar cu siguranţă frica, spaima, şi veneraţia sunt părţi ale adevăratei reverenţe.

Când oameni sfinţi ca Moise, sau Isaia care au privit la viziuni ale Domnului, ei au căzut înaintea măreţiei Sale uimitoare. Totuşi, în timp ce noi trebuie să admitem că aceşti sfinţi ai Vechiului Testament se temeau de Domnul în mod evident, noi putem asuma superficial şi greşit că noi, cei ce trăim în lumina şi dragostea lui Dumnezeu în Hristos, nu avem nevoie de o asemenea frică. Noi citim că dragostea desăvârşită alungă orice frică (1 Ioan 4:18). Totuşi, cine este perfect în dragoste în această vale a desăvârşirii sufletului? Dragostea lui Dumnezeu în Hristos este manifestată mai explicit în Noul Legământ, dar este cumva înţelegerea noastră şi reflecţia noastră a acestei iubiri perfectă în acest pelerinaj? Şi o astfel de dragoste, chiar desăvârşită, previne tremurul înaintea Domnului nostru? Vedeţi, ca şi răspuns, reacţia lui Ioan, ucenicul preaiubit, când a privit pe Patmos viziunea Hristosului înălţat (Apocalipsa 1:10-18). La vederea acesteia, Ioan a căzut la picioarele lui Isus ca un om mort (v. 17).

Cu siguranţă că nu putem presupune că Moise, Isaia, şi Ioan au arătat o aşa teamă de Dumnezeu pentru că ei au înţeles mai puţin clar şi adânc dragostea, şi cu atât mai puţin gloria sfântă, măreţia stăpânitoare, şi puterea uimitoare a lui Dumnezeu decât noi. Astfel ne întoarcem la cuvintele psalmistului în Ps. 119:120. Era el orbit faţă de harul şi dragostea lui Dumnezeu, sau vedea el aceste calităţi binecuvântate fără să piardă din vedere măreţia glorioasă şi înfricoşată a Sfântului lui Israel? Într-adevăr, nu ne rămâne decât să concluzionăm că aceşti oameni au privit ceva esenţial în Dumnezeu şi care noi am pierdut din vedere într-o mare măsură.

Este frica de Domnul o concepţie care ne şchiopătează sufletul şi ne dăunează psihicului, lepădată de era noastră luminată? Cuvântul lui Dumnezeu o declară ca fiind o forţă potentă ce purifică şi converteşte sufletul de la gândurile şi faptele rătăcitoare şi păcătoase (Psalmul 19:8, 9). Haideţi să fim sinceri şi să ne întrebăm pe noi înşine: Câte gânduri rele şi fapte nelegiuite ar fi fost stirpate dacă noi am avea o teamă corectă cât şi o dragoste corectă pentru Dumnezeul nostru? O frică de Domnul corectă este un bun preventiv. Ea ne păzeşte de la a intra în păcat, ne reţine de la a cultiva păcatul, şi ne scoate din păcat când cădem în el. În mod pozitiv, frica de Domnul este începutul cunoştinţei (Prov. 1:7), şi nu o superstiţie josnică şi păgubitoare.

A avut absenţa fricii de Domnul un efect benefic sau advers asupra evanghelismului? Mulţi ar spune că noi nu trebuie să speriem oamenii de la gândul lor iniţial cu privire la Isus, cu vorbe despre reverenţa sfântă şi tremurul temător înaintea Mielului lui Dumnezeu. Trebuie să admitem, de asemenea, că acele biserici care au un apel pentru necredincioşi neofensându-i cu întregul adevăr al Evangheliei, au tendinţa să se umple cu oameni. Dar caută cineva care este mort în păcat să tremure înaintea unui Dumnezeu atât de măreţ? Am îndoielile mele că membrii acestor mari congregaţii care se dau în vând după muzică trivială şi refuză să se hrănească cu altceva decât cu predici superficiale, impregnate din greu cu umor, vor sta în picioare în ziua când cerurile vor trece cu tunet, şi pământul şi lucrările lui vor fi arse (2 Petru 3:10).

Istoric vorbind, când poporul lui Dumnezeu Îl iau în serios pe Dumnezeu, rezultatul este o creştere reală şi durabilă în Biserică. Citiţi în Fapte 9:31 cum Biserica primară creştea pe măsură ce oamenii creşteau în frica lor de Domnul, şi cum oameni din afară, prin mărturia credincioşilor, veneau să vadă condiţia lor serioasă.
Eşecul josnic şi vinovat al zilei noastre este că mare parte a aşa-numitului evanghelism nu salvează oamenii de la mânia viitoare a lui Dumnezeu, ci mai degrabă ajută la tratarea unor simptome ale păcatului, oferind alinare imediată, temporară, şi relativă de la nenorocirile acestei lumi blestemate. Şi noi putem crede că putem îmbunătăţi evanghelismul lui Iona, neanunţând ziua ce vine a Domnului, ci mai degrabă, spre câştigarea oamenilor avertizând oamenii de pe plaja de vacanţă să se ferească de peşti mari, ce înghit oameni.

Cât despre mine, mă simt vinovat de lipsa mea de frică pentru Domnul meu. Este o lipsă pe care doresc să o diminuez. În acest sezon în care cerem, dăruim, şi primim daruri, nu am face noi bine să plasăm frica de Domnul în capul listei de daruri pe care am spera să le primim?

William Harrel
Immanuel Presbyterian Church, Norfolk, Virginia

Tradus de Cristian Coţovan

zuum a scris:

Ciprian a scris:

2. Craciunul este o sarbatoare religioasa, o sarbatoare crestina. Rolul nu i-a fost sa inlocuiasca Saturnaliile sau pe Yule (dupa cum Pastele (Easter) nu a fost fixat ca sa inlocuiasca pe Eostre, festivalul zeitei primaverii la Saxoni), ci este parte din anul (ciclul) crestin, liturgic. Ioan Crisostom (din al carui secol -patru, lucrurile au ramas cum le stim privitor la craciun) spune despre Craciun ca a fost ales pentru de data de 25 nu ca sa inlocuiasca, ci a fost pus exact la mijlocul Saturnaliilor, din doua motive:
a) Ca sa nu coincida cu 21, Solstitiul, si b) ca si ei, crestinii, sa aiba o sarbatoare in timp ce romanii se refaceau dupa zilele de baut ale Saturanliilor (!).
In plus, Craciunul pe 25 face sa coincida taierea imprejur a Domnului pe data de 1 Ianuarie, Noul An.

Nu faci decat sa arati cum a fost "gandita" si programata aceasta sarbatoare de catre crestini. Doar asa a devenit CRESTINA si este religioasa doar pentru crestini. Sunt o multime de milioane care sarbatoresc Craciunul fara intelesul religios atasat lui. Chiar si musulmanii si evreii fac pom de craciun ( nu de plastic-sic!) fara sa creada in toata povestea "infiintarii" acestei sarbatori.

Exact aia si voiam sa arat. Craciunul desigur ca are insemnatate doar pentru crestin, ca doar nu pentru evreu! Ca si orice sarbatoare, rolul ei este de aducere aminte.
Ca eveii si musulmanii au pom, poate, unii. Dar nu vad cum schimba asta lucrurile. La 23 August cu totii sarbatoream (unii prin munca! ), chiar daca nu toti credeam.
PS
In nici un caz nu vreau sa sustin ca sarbatoarea Craciunului a fost ""gandita" si programata" de Dumnezeu. Macar ca daca Biserica zice, Dumnezeu zice, afirma ortodoxul?!

Anahoret a scris:

Nu cred că Dumnezeu comandă sau, cel puţin, nu o face în sensul în care atribuim, în mod obişnuit, semnificaţia acestui cuvânt. Cred că, mai degrabă, ne oferă alternative şi depinde strict de noi pe ce cale alegem să pornim.

Citat :

Foarte simplu: îţi arată "calea dreaptă" pe care eşti liber să o urmezi sau nu. Cu consecinţele previzibile. "Calea dreaptă" să zicem că ar fi cuprinsă, în sinteză, în Decalog. Toate propoziţiile încep cu "Să nu..." care este un sfat. Dacă ar fi început cu "Trebuie să..." ar fi fost un ordin, care ar fi anulat libera alegere. Singurele propoziţii care fac excepţie de la această regulă sunt: prima ("Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău.") -- care conţine o afirmaţie -- şi a patra ("Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.") -- care este un îndemn. Deci nicăieri nu sunt ordine.

Comentariile mele au avut in vedere randurile de mai sus. Ca ne-am dus in alte directii este numai pentru ca am cautat sa raspund la problemele ridicate de citate. La drept vorbind, nu stiu exact care este subiectul, decat, dupa cate inteleg, de importanta Craciununui, si este sau nu o sarbatoare religioasa sau spirituala.

Eu cred ca Dumnezeu se exprima clar in Scripturi. Sau suficient de clar, oricum. El porunceste, si este mai mult decat evident. Este mai mult decat un sfat parintesc, este o obligativitatea transmisa de la Dumnezeu, noua. Ca noi putem sa ne supunem sau sa devenim rebeli, nu schimba cu nimic situatia. Asta privitor la primul citat si prima parte din cel de-al doilea.
Libera alegere este limitata, dupa cum noi suntem limitati. Nu avem libertatea absoluta, iar libertatea noastra are limitele impuse de natura noastra si de Dumnezeu.
Dumnezeu are libertatea absoluta, cred, dar nu se poate folosi de ea din cauza naturii Sale. Bunaoara, El nu poate sa se contrazica sau sa minta sau sa faca orice altceva care contravine naturii Sale. Cand zicem ca Dumnezeu este Omnipotent, trebuie sa tinem cont de acest criteriu.
In rest, ce ziceam eu aici

Citat :

Raul nu are consecinte previzibil rele intotdeauna, precum afirma Karma. Oameni rai fac rele si o duc bine. Oameni buni fac binele si culeg doar raul. Dumnezeu poate fi categorisit oricum oricum, dar felul cel mai jignitor, zic eu, este ca previzibil.

este ca poruncile lui Dumnezeu nu sunt doar sfat parintesc pentru prosperitate in viata. Deseori, oamenii ignora pe Dumnezeu si pentru aia o duc bine. Fac raul si culeg bine. Sau invers. Rezulta ca consecintele nu sunt intotdeauna previzibile, nu exista un principiu "fa bine si bine vei culege", ci doar o porunca: Fa ceea ce ti se spune ca este bine pentru tine, iar noi, din dragoste, o facem.

dolion a scris:

Examinează-ţi credinţa
de John F. MacArtur

Nu pot fi decat de acord cu MacArthur, ca doar este unul dinre preferatii mei! Cred ca am tot ce urmeaza fie in "The Keys to Spiritual Growth", ori in "Saved Without a Doubt"
Cat despre traducator, nu stiu cine este, macar ca am locuit doar blocuri distanta! Presupun ca e mai tanar decat mine...

Ciprian a scris:

Craciunul desigur ca are insemnatate doar pentru crestin, ca doar nu pentru evreu! Ca si orice sarbatoare, rolul ei este de aducere aminte.

Destul de trist pentru "crestinul" ce are nevoie de câte o sărbătoare 'ici, alta 'colo pentru... o aducere aminte!!!

Citat :

La 23 August cu totii sarbatoream, chiar daca nu toti credeam.

Si nu era trist să sărbătoresti fără să crezi?!
Semăna mai mult a nelegiuire decât a sărbătoare.

Citat :

In nici un caz nu vreau sa sustin ca sarbatoarea Craciunului a fost ""gandita" si programata" de Dumnezeu.

Mie îmi este suficient ce ai zis aici. Multumesc!
Si dacă nu este a lui Dumnezeu, atunci a cui este (de sărbătoare vorbesc)?

Ciprian a scris:

importanta Craciunului... este sau nu o sarbatoare religioasa sau spirituala.

Eu sunt convins că nicio sărbătoare (în sine) nu este spirituală.
Si mai sunt convins încă de ceva: că altii au altă părere...

dolion a scris:

Examinează-ţi credinţa
de John F. MacArtur
Credinţa este inima creştinismului nostru. Un mic test îţi voi da, care să te ajute să îţi examinezi credinţa.

Multumesc, Dolion. Este clar ca mai am muuuuult(e) de-nvatat ...

dolion a scris:

Cât despre mine, mă simt vinovat de lipsa mea de frică pentru Domnul meu. Este o lipsă pe care doresc să o diminuez. În acest sezon în care cerem, dăruim, şi primim daruri, nu am face noi bine să plasăm frica de Domnul în capul listei de daruri pe care am spera să le primim?

Iar acesta este doar unul dintre ele...

Emil Condor a scris:

Destul de trist pentru "crestinul" ce are nevoie de câte o sărbătoare 'ici, alta 'colo pentru... o aducere aminte!!!

Nu e trist, e conditie umana. Asa a last Dumnezeu, si cred eu, tinand cont de natura si viata noastra, ca a facut bine ca e asa. Dumnezeu a lasat Pastele ca sarbatoare evreului ca aducere aminte. A gresit, sau a facut-o cu regret? Nu cred!
Si unde mai pui ca aducerea aminte nu este limitata doar la Craciun si Paste, ci exista un intreg an crestin, liturgic, care incepe in toamna, cu Adventul! Ce facem cu aia, tot trist, si mai bine sa nu tinem nimic din el in considerare (evident ca mai oricine dintre crestini nici macar nu stiu despre ce vorbesc, si aia e trist)?!

Citat :

Si nu era trist să sărbătoresti fără să crezi?!
Semăna mai mult a nelegiuire decât a sărbătoare.

Ca parca-i interesa pe comunisti aia, ce credeau oamenii despre sarbatoarea lor!
Nu era deloc trist, toti oamenii erau bucurosi, chiar daca trebuiau sa mearga la defilare (de care scapau fiecare cat de repede puteau). In plus, sarbaroarea, si aici bateam eu (orice exemplu, ilustrare, este limitat/a, deci imperfect/a) avea un sambure de adevar.

Citat :

Eu sunt convins că nicio sărbătoare (în sine) nu este spirituală.
Si mai sunt convins încă de ceva: că altii au altă părere...

Deci sarbatorile date de Dumnezeu evreilor aveau scop... de care, daca nu spiritual?

abbilbal a scris:

Din tot ce s-a spus un lucru este clar: fiecare înţelege ce poate, cât poate şi cum poate. Crăciunul nu este sărbătoare creştină. Sărbătoarea este Naşterea Domnului. Şi Naşterea Domnului nu se sărbătoreşte cu pomi împodobiţi, cadouri mai mult sau mai puţin costisitoare, mâncăruri peste măsură. Naşterea Domnului se sărbătoreşte cu desfătare sufletească: dragoste faţă de tot ce a lăsat Dumnezeu pe pământ, iubire faţă de aproape, cumpătare şi Ode pentru Domnul născut.

Asa suntem noi, porniti pe extreme. Eu nu vad insa de ce e nevoie de o separare intre Craciun, cum il definiti mai sus, si Nasterea Domnului. Sarbatorile noastre trebuie sa fie o desfatare atat pentru trup (si evident nu ma refer la imbuibare si betie), cat si pentru suflet, exact dupa cum Dumnezeu a voit ca sarbatorile sa fie. Noi nu suntem doar trup sau suflet, ci un trup insufletit!

Anahoret>Ciprian

Uneori am impresia că faci un simultan la şah. Este de bine, nu-i o critică.
Mda, cam aşa se întâmplă în orice discuţie, porneşti de la şuruburi şi ajungi la cromozomi. Dar, până la urmă, ăsta-i tot farmecul.

Problema libertăţii – în termenii pe care-i pui tu – se pune la fel şi în domeniul laic; pentru că libertate nu înseamnă să faci tot ceea ce-ţi trece prin minte. Şi libertate absolută nu cred că există undeva în Univers, cel puţin partea pe care o putem înţelege din el. Pentru că, la rigoare, aşa cum ai spus, nici Dumnezeu nu are putere absolută. Nu mai continuu pe tema asta fiindcă văd că nu-ţi este străin conceptul şi aici suntem cam pe aceeaşi lungime de undă.

Rămân însă la părerea mea, că poruncile dumnezeieşti (le spun aşa pentru că astfel sunt cunoscute) rămân doar ca repere în viaţa omului (spun "omului" şi nu "creştinului" pentru că – într-un fel sau altul – fiecare religie are un astfel de set de norme). Ca să mă exprim mai plastic, le văd ca şi marcajele pe traseele montane. Dacă le urmezi ajungi la destinaţie în siguranţă dacă nu... te pierzi. Dar rămâne la alegerea ta să le urmezi sau nu. Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat ordine, atunci am fi fost nişte mecanisme, ca şi animalele inferioare.

Până şi Adam a avut de ales. Dumnezeu nu i-a interzis să mănânce din Pomul cunoaşterii, doar l-a sfătuit. Pentru că, dacă i-ar fi interzis, l-ar fi pus sub pază, aşa cum a făcut cu Grădina Edenului după ce i-a izgonit din Rai.

Ciprian a scris:

.... Eu nu vad insa de ce e nevoie de o separare intre Craciun, cum il definiti mai sus, si Nasterea Domnului....

Pentru că din punct de vedere teologic sunt două lucruri diferite. Crăciunul - sărbătoare păgână şi Naşterea Domnului - sărbătoare creştină.

Din plăcerea de a fi, omul a combinat aceste sărbători şi a ieşit ce vedem azi, acceptat tacit de biserică.

Anahoret a scris:

Anahoret>Ciprian

Uneori am impresia că faci un simultan la şah. Este de bine, nu-i o critică.

Chiar aseară scriind ultimul meu mesaj de mai sus, gândeam exact la asta: un simultan. Păi, dacă e cineva căruia să-i placă si să facă fată unui astfel de "simultan", Ciprian e omul potrivit.

Adevărul este că, din cât îl cunosc pe fratele nostru Ciprian, întelegem învătăturile biblice undeva la 90% identic. Diferentele sunt date poate nu atât de Cuvânt cât de alti factori personali. Si este cât se poate de normal să intervină si acei factori personali. Păi nu? Oameni suntem...

Anahoret a scris:

Este de bine, nu-i o critică.

Multumesc, apreciez, dar critica nu este o problema pentru mine! Sunt specialist la acest capitol!

Citat :

Mda, cam aşa se întâmplă în orice discuţie, porneşti de la şuruburi şi ajungi la cromozomi. Dar, până la urmă, ăsta-i tot farmecul.

Pai da! Vorbind cu altii se clarifica, de fapt, gandurile... proprii, in primul rand.

Citat :

Problema libertăţii – în termenii pe care-i pui tu – se pune la fel şi în domeniul laic; pentru că libertate nu înseamnă să faci tot ceea ce-ţi trece prin minte. Şi libertate absolută nu cred că există undeva în Univers, cel puţin partea pe care o putem înţelege din el. Pentru că, la rigoare, aşa cum ai spus, nici Dumnezeu nu are putere absolută. Nu mai continuu pe tema asta fiindcă văd că nu-ţi este străin conceptul şi aici suntem cam pe aceeaşi lungime de undă.

Este un paradox, libertatea zic, in cazul lui Dumnezeu: Dumnezeu este Dumnezeu pentru ca poate sa faca orice, dar in clipa in care ar decide sa o faca, inceteaza a mai fi Dumnezeu!
Si e la fel si cu oamenii, cand obtin, sau se amagesc cu gandul ca au, prea multa libertate.

Citat :

Rămân însă la părerea mea, că poruncile dumnezeieşti (le spun aşa pentru că astfel sunt cunoscute) rămân doar ca repere în viaţa omului (spun "omului" şi nu "creştinului" pentru că – într-un fel sau altul – fiecare religie are un astfel de set de norme). Ca să mă exprim mai plastic, le văd ca şi marcajele pe traseele montane. Dacă le urmezi ajungi la destinaţie în siguranţă dacă nu... te pierzi. Dar rămâne la alegerea ta să le urmezi sau nu. Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat ordine, atunci am fi fost nişte mecanisme, ca şi animalele inferioare.

Bun, sa luam aceiasi ilustratie cu marcajele, ca sa exemplific ce sustineam anterior: Marcajele nu prezinta o garantie, in sine, a rezultatului final. Ele prezinta " consecinţele previzibile" doar in masura in care credem ca ele ne prezinta calea cea dreapta. Daca terenul ne este strain, nefamiliar, nu avem de unde sa stim daca mergem bine sau nu; o facem doar prin credinta.
Asa si cu poruncile lui Dumnezeu: suntem pe un teren strain, si cum crestinul nu crede in reincarnare, toata experienta este inedita. Credem ca rezultatul va fi cel promis, dar pe traseu nu avem nici o consecinta previzibila. Unii o i-au pe scurtatura, ignorand marcajele, si avanseaza foarte bine, merci, pe cand cei care le respecta, fraierii de ei, raman aparent in urma. Dar nici asta, cum avansezi, nu confera, in sine, o garantie pentru consecinte previzibile. Cum totul este inedit pe acest traseu, nimic nu este previzibil. "Siguranta" celui de pe traseu este doar in credinta ca marcajele au sa duca unde au promis ca au sa sfarseasca.

Citat :

Până şi Adam a avut de ales. Dumnezeu nu i-a interzis să mănânce din Pomul cunoaşterii, doar l-a sfătuit. Pentru că, dacă i-ar fi interzis, l-ar fi pus sub pază, aşa cum a făcut cu Grădina Edenului după ce i-a izgonit din Rai.

Si eu cred ca au fost liberi sa aleaga. Dar punctul asta sustine, de fapt, punctul de vedere al... subsemnatului! Ei au crezut ca a fost doar un sfat, si ca el, sfatul, are consecintele prevazute de ei. Daca se incredeau in Dumnezeu, ar fi crezut ca marcajele duc la rezultatul dorit de ei, chiar daca nu puteau sa vada solutia cu "consecinte previzibile"!

abbilbal a scris:

Ciprian a scris:

.... Eu nu vad insa de ce e nevoie de o separare intre Craciun, cum il definiti mai sus, si Nasterea Domnului....

Pentru că din punct de vedere teologic sunt două lucruri diferite. Crăciunul - sărbătoare păgână şi Naşterea Domnului - sărbătoare creştină.

Din plăcerea de a fi, omul a combinat aceste sărbători şi a ieşit ce vedem azi, acceptat tacit de biserică.

Nu stiu diferenta teologica. Nici nu am stiut ca este una. Oamenii vorbesc despre cele doua interschimbabil

Emil Condor a scris:

Anahoret a scris:

Anahoret>Ciprian

Uneori am impresia că faci un simultan la şah. Este de bine, nu-i o critică.

Chiar aseară scriind ultimul meu mesaj de mai sus, gândeam exact la asta: un simultan. Păi, dacă e cineva căruia să-i placă si să facă fată unui astfel de "simultan", Ciprian e omul potrivit.

Adevărul este că, din cât îl cunosc pe fratele nostru Ciprian, întelegem învătăturile biblice undeva la 90% identic. Diferentele sunt date poate nu atât de Cuvânt cât de alti factori personali. Si este cât se poate de normal să intervină si acei factori personali. Păi nu? Oameni suntem...

Emil, ca intotdeauna, mult prea amabil. Totusi, apa pura 90% nu este pura, nu?!

Asa-i cum spui: nu este pură...

Emil Condor a scris:

Nimic nu mă poate face pe mine să elimin partea aceea din Cuvânt care spune că la Dumnezeu, toate zilele sunt la fel.
În final totusi, nu sunt cel ce să condamne pe cei care tin sărbătorile, dar eu nu le tin.

Eu am inteles din Biblie ca sarbatorile sunt un timp anume pentru a ne dedica fiinta lui Dumnezeu prin meditatie, purtari cuviincioase, mers la biserica, cine vrea. Meditatie inseamna de fapt orice ganduri spre Dumnezeu, cine vrea citeste carti sfinte... Sa te rupi de agitatia zilnica.

Emil Condor a scris:

Eu sunt convins că nicio sărbătoare (în sine) nu este spirituală.
Si mai sunt convins încă de ceva: că altii au altă părere...

Sarbatoarea religioasa e asa cum am spus mai sus (dupa mine).
Sarbatoare in acceptiunea ce o dam altfel, acum, astazi, inseamna un timp dedicat relaxarii, comunicarii cu fiintele dragi.

Ciprian a scris:

abbilbal a scris:

Ciprian a scris:

.... Eu nu vad insa de ce e nevoie de o separare intre Craciun, cum il definiti mai sus, si Nasterea Domnului....

Pentru că din punct de vedere teologic sunt două lucruri diferite. Crăciunul - sărbătoare păgână şi Naşterea Domnului - sărbătoare creştină.

Din plăcerea de a fi, omul a combinat aceste sărbători şi a ieşit ce vedem azi, acceptat tacit de biserică.

Nu stiu diferenta teologica. Nici nu am stiut ca este una. Oamenii vorbesc despre cele doua interschimbabil

Oh, oamenii! Toate sarbatorile crestine mari au fost asezate in zile unde au fost sarbatori pagane. Ca oamenii sa uite mai usor de cele pagane (interschimbandu-le) si ca sa le accepte mai usor - sa nu uite data cand au loc.

zaraza26 a scris:

Emil Condor a scris:

Eu sunt convins că nicio sărbătoare (în sine) nu este spirituală.
Si mai sunt convins încă de ceva: că altii au altă părere...

Sarbatoarea religioasa e asa cum am spus mai sus (dupa mine).
Sarbatoare in acceptiunea ce o dam altfel, acum, astazi, inseamna un timp dedicat relaxarii, comunicarii cu fiintele dragi.

Să nu mă întelegeti gresit: iubesc sărbătorile pentru că sunt liber si plătit de Guvern.
Totodată nu am nimic împotriva celor ce sărbătoresc din convingere orice Zi religioasă din an - chiar dacă (în viziunea mea) nu ajută cu nimic, nici nu răneste, asa că sunt ok.

Emil Condor a scris:

zaraza26 a scris:

Emil Condor a scris:

Eu sunt convins că nicio sărbătoare (în sine) nu este spirituală.
Si mai sunt convins încă de ceva: că altii au altă părere...

Sarbatoarea religioasa e asa cum am spus mai sus (dupa mine).
Sarbatoare in acceptiunea ce o dam altfel, acum, astazi, inseamna un timp dedicat relaxarii, comunicarii cu fiintele dragi.

Să nu mă întelegeti gresit: iubesc sărbătorile pentru că sunt liber si plătit de Guvern.
Totodată nu am nimic împotriva celor ce sărbătoresc din convingere orice Zi religioasă din an - chiar dacă (în viziunea mea) nu ajută cu nimic, nici nu răneste, asa că sunt ok.

Tocmai de-aia m-am bagat in discutie, ca sa stiu ce sa inteleg. Ei, samanta de schimb de vorbe!
Ma asteptam sa spui ca, totusi, intr-un fel, sarbatoresti si tu... Sotul meu sarbatoreste, nu zice nu, dar ce plictisealaaaa... adesea.

zaraza26 a scris:

Ma asteptam sa spui ca, totusi, intr-un fel, sarbatoresti si tu...

Pot spune aceea - nu mă răneste.
Si în realitate, fiind cu nepoatele si ceilalti apropiati, sărbătoarea din inimile lor se transmite si în a mea. Normal, nu? Dacă ei se bucură, eu mă bucur cu ei.

Karima a scris:

Citat :

Dar acum cautati sa Ma omoriti, pe Mine, un om, care v-am spus adevarul, pe care l-am auzit dela Dumnezeu.

Ce frumos,ce clar ,ce adevarat

E cât se poate de clar si se vede din întreaga istorie pe pământ a Domnului Isus.
Pare nou pentru tine? A fost OM timp de 34 de ani.
Altfel nu putea să moară si apoi (extrem de important!) să învingă moartea pentru noi.