Camera 131

Live a scris:

Lunea...nici iarba nu creşte!
Specialişti...de care? Din ăia care lasă tăbliţele de la Tărtăria în stadiul "Nu ştim dacă sunt sau nu falsuri."?!
Cred că nu vom afla-n astă viaţă adevărata istorie. Nu doar a noastră. Am fel de fel de cărţi. În principiu...de la un bun prieten: cel care "mi-a pus cazmaua-n mână" şi mi-a zis c-ar fi cazul să sap către rădăcini. Am citit complet două cărţi. Am răsfoit altele. Am lecturat pe internet. Am fost la Sarmizegetusa. Am început, altfel spus, să deschid Ochii, închizând ochii. Acum sunt din nou în perioadă de "sedimentare", adică nu mai studiez, ci las inima să facă legături şi să aşeze informaţiile.
Mi-amintesc că, la începuturile săpăturilor mele, într-o noapte, după o discuţie pe messenger cu prietenul despre care făceam vorbire mai sus, am mers la Google şi am dat căutare "Zalmoxis, IIsus". Nu cred că ştiu de ce, dar...am găsit.
Ceea ce am apucat să ştiu până acum se aşază, destul de bine, peste informaţiile căpătate în legătură cu elitele mondiale şi alte minuni. Drept pentru care, în mai multe rânduri, am simţit că, brusc, nu mai eram singură: lipită de mine, se legăna Paranoia. Am invitat-o, politicos, să plece. Nu a vrut. Cum am încetat studiul, cum m-am trezit din nou singură. Aşa că, acum, când mai studiez câte ceva, o fac brusc, scurt, pe ascuns.

Pisica stă pe acolo pe unde primeşte mâncare. Câinele poate umbla-n alte părţi după hrană, dar se întoarce acolo unde a primit afecţiune. Deşi...am avut un motan care a dat peste cap astă teorie. Un motan bătrân, vai de capul lui, care arăta ca mâncat de molii! Şi-a găsit pe aici locşor şi, când a plecat, a făcut-o direct către Raiul Pisoilor Bătrâni. Rămăsese fără un ochi(i-am descoperit o tumoră şi, în urma operaţiei, a rămas chior). Când îi duceam mâncare, o făceam pe partea cu ochi. În primă fază, se înfigea cu capu-n hrană, pentru a se mângâia de ea. Abia apoi se aşeza "la masă". Mi-a murit în braţe, într-o noapte, după vreo 3 zile de să-i zicem boală, deşi cred că a fost vorba numai despre faptul că i se terminaseră prelungirile celor 9 vieţi. L-am jelit ca pe un membru al familiei. Ei bine...de atunci, au tot apărut mâţe pe aici. Io tot zic că le trimite sufletul Miţului, spunându-le că aici pot găsi o bucată de pâine.

Specialisti-specialisti, desigur! Nu ma intristez daca nu aflu adevarata istorie, dar as vrea sa se faca ceva pana nu e prea tarziu. Toata istoria Europei sta stramb daca nu renuntam la originea asta latina.
Cred ca o sa ajung destul de repede pe la Sarmizegetusa. Vad ca si sotul meu ar vrea sa vada vestigiile. Bineinteles ca atunci cand citeam despre daci, il informam cu grija, logic si argumentat, ca sa nu creada ca am halucinatii.
Ce e mai interesant de vazut pe acolo?

Acasa la parinti n-am avut pisici si caini. Acuma mama are o familie de pisici, vreo doi-trei membri, descendenti ai unei pisici tot negre, cu picioare lungi, eleganta. Ea mai traieste, nu stim cati ani are, a aparut cand era tanara.
Nici socrii nu au tinut pisici si caini, a aparut o pisica dupa ce a murit soacra soacrei si de atunci tot asa am tinut-o. De circa patru ani avem si cainii. S-au tinut de sotul meu, care a avut serviciu undeva unde era o curte mare unde se aciuasera niste caini. Si de la ala unul, au mai venit doi, ca ii mangaie sotul pe strada si nu-si da seama ca ii convingea sa vina cu el. Gardul nostru era si jos pe vremea aia.

Live a scris:

Cu cărţile e problematic, deoarece am şi-mi mai şi cumpăr cărţi care mă interesează mult. Drept pentru care am începute...nici nu mai ştiu câte. Acum mă ocup de una care cică m-ar învăţa cum să previn instalarea de boală psihică(mă-ncearcă o presimţire şi... ). Mai am începute: două despre daci, una scrisă de Părintele Arsenie Boca, una despre controlul asupra înmulţirii populaţiei, un roman a cărui acţiune se petrece în perioada Crizei ăleia începute prin '29, una despre tricolor...

Eu am avut o perioada mai cenusie, cand nu aveam serviciu. Si dupa ce am avut serviciu, am avut alte probleme... In fine, acum s-au rezolvat toate chiar destul de bine. De atunci am inceput sa ma interesez de modurile in care poti sa scapi de deprimari, cum sa iti mentii optimismul in orice imprejurare. Acuma am impresia ca totdeauna am fost optimista, dar atunci aveam perioade de doua zile, sa zicem, cand picam in butoiul cu melancolie. Ma tratam pe cale bucala, cu ciocolata sau mici rasfaturi. In perioadele bune citeam si eram curioasa de tot ce ma interesa in directia asta. Probabil ca tu te gandesti la disparitia scolii unde lucrezi. Eu mi-as face tot felul de planuri de bataie, de atac. Trebuie sa faci orice, ca atunci se iveste rapid si solutia. Si sotul a fost in somaj. A facut tot felul de lucruri in perioada aia. Fiind inginer constructor, a inchis balcoane, a reparat mobila pe la unii, a facut sobe si inca alte maruntisuri. Cat am fost eu in somaj, ar fi trebuit sa imi depun cv-ul pe la firme, dar socrii aveau alte idei. De fapt nu prea aveau, iar eu nu ma gandisem la asta atunci. Am facut curs de contabilitate, desi contabilitatea e printre ultimele lucruri pe care le-as face. Am invatat sa merg pe bicicleta si am facut un curs de un an de Ayurveda (din cei trei de baza). De la Ayurveda au inceput multe incursiuni in medicina naturista.

Optimismul trebuie mentinut cu orice pret: comedii, ocupatii placute, pe care nu le-ai facut din copilarie/adolescenta etc.
si dans!!

Anahoret a scris:

Şi al tău tot în coşul cu rufe? Credeam că doar Tau are preferinţe d-astea ciudate. Mă-sa e o doamnă, că-i birmaneză, dar a fost sedusă de un tomberonar!

Mda...coşul cu rufe, capacul WC-ului, într-un colţ de garderob, cu nasu-n nişte papuci... Hehe, pe-al meu l-o fi făcut mă-sa cu vreun "prigonel"?

Anahoret a scris:

De ce zici aşa?
Învăţătoarea din clasa I şi prima iubită nu se uită niciodată!

Nu vrei să ştii de ce zic aşa!
Şi totuşi...eu nu-mi amintesc prima iubită.

Cristina a scris:

Daca ar fi doar dupa mine, as vrea si citeva prepelite, si vreo doi fazani prin curte...Plus vreo trei papagali pe linga mine ... "Problema" e ca nu sunt singura pe lume, iar ai mei nici nu vor sa (mai) auda de adoptii in plus. Si ca sa nu fiu ipocrita, iti marturisesc ca dupa decesul -destul de recent- al ciinelui, adoptind inca unul...in fine, n-as mai vrea sa trec prin ce-am trecut ... Sa mai treaca ceva timp, sa-mi ling ranile, si poate, poate...Oricum, e bine ca mi-ai spus despre puiuti: am dat deja sfoara-n tara si te tin la curent .

Eu, mai puţin cu păsările(deşi am relativ îngrijit un pui de măcăleandru pe care l-a cules din mijlocul drumului, prin toamnă, un puşti din clasă; s-a săvârşit micuţul după vreo două zile, căci avea probleme ce nu se puteau rezolva).
Cam cunosc aspectul ăsta cu "Şi-aşa sunt prea multe animaleeee!". Şi...da, e tare greu să te desparţi de un animăluţ drag!
Bună sfoara-n ţară! Să ştii că Miţi e la a doua fătare. Produsul primeia este Moşmondel(pe care ziceam, iniţial, că-l dăm... ), un motănel superb, interesant crescut şi educat, isteţ foc. Miţi-o mamă incredibilă! Şi e şi frumuşicăăăăă, plus că adună pe lângă ea numai frumuseţi de motani, deci puii nu au de udne să iasă urâţi.

Daca-mi mai si povestesti asa frumos despre ei , mai ca as adopta inca un motanel...Da' lasa-mi timp sa-i "pregatesc" pe-ai mei (inteleg ca oricum puiutii mai tre' sa petreaca ceva timp cu mamica lor).

zaraza26 a scris:

Specialisti-specialisti, desigur! Nu ma intristez daca nu aflu adevarata istorie, dar as vrea sa se faca ceva pana nu e prea tarziu. Toata istoria Europei sta stramb daca nu renuntam la originea asta latina.
Cred ca o sa ajung destul de repede pe la Sarmizegetusa. Vad ca si sotul meu ar vrea sa vada vestigiile. Bineinteles ca atunci cand citeam despre daci, il informam cu grija, logic si argumentat, ca sa nu creada ca am halucinatii.
Ce e mai interesant de vazut pe acolo?

Acasa la parinti n-am avut pisici si caini. Acuma mama are o familie de pisici, vreo doi-trei membri, descendenti ai unei pisici tot negre, cu picioare lungi, eleganta. Ea mai traieste, nu stim cati ani are, a aparut cand era tanara.
Nici socrii nu au tinut pisici si caini, a aparut o pisica dupa ce a murit soacra soacrei si de atunci tot asa am tinut-o. De circa patru ani avem si cainii. S-au tinut de sotul meu, care a avut serviciu undeva unde era o curte mare unde se aciuasera niste caini. Si de la ala unul, au mai venit doi, ca ii mangaie sotul pe strada si nu-si da seama ca ii convingea sa vina cu el. Gardul nostru era si jos pe vremea aia.

Pot să-ţi trimit pe mail, cumva, nişte cărţi în format electronic(în general, Word).
Latini nu suntem nici dacă acceptăm că romanii nu erau ramură dacică/tracică, deoarece am mari îndoieli că romanii au adus p-aci romani-romani, eventual unii născuţi în buricul Romei. Cu limba română iar ar fi nişte probleme, chiar multişoare(una dintre ele fiind legată de cuvinte româneşti şi de toponime care seamănă izbitor, către identic, în unele cazuri, cu unele din scrierile vedice). Dacă mai luăm în calcul şi chestiuni legate de Sfinx(al nostru), de zei din regiuni îndepărtate ale căror înfăţişări nu seamănă deloc cu ale populaţiei din zonele acelea, ci mai degrabă cu ale locuitorilor de pe acest pământ, apoi uriaşii, apoi megaliţii, apoi tot felul de construcţii, simboluri etc...
În zona Munţilor Orăştiei e un întreg "complex" de cetăţi dacice(locuinţele s-au dus, căci erau făcute din lemn). Din păcate, noi nu am reuşit să vedem decât Regia şi Costeşti-Cetăţuie. Ca să nu mai spun că aş mai fi stat încă nişte ore la Regia... De fapt, aproape că nu aş mai fi plecat de acolo. Când mi s-a înfăţişat privirilor, am avut în minte aşa: "Am ajuns acasă.". Oi fi şi io un pic dusă, zic...
Ştiu ce spui, apropo de soţ, căci şi al meu a avut mici probleme, la început. Mai ales din cauză că eram eu turbată.

Eu am ajuns ca pe stradă să nu mai mângâi decât câinii pe care-i cunosc şi despre care ştiu că, având câte un rost(gen locuiesc lângă tomberoanele X), nu vor veni după mine. Pe ceilalţi doar îi privesc cu coada ochiului, cumva cum să nu mă observe, căci ajung să spere, sărmanii...

zaraza26 a scris:

Eu am avut o perioada mai cenusie, cand nu aveam serviciu. Si dupa ce am avut serviciu, am avut alte probleme... In fine, acum s-au rezolvat toate chiar destul de bine. De atunci am inceput sa ma interesez de modurile in care poti sa scapi de deprimari, cum sa iti mentii optimismul in orice imprejurare. Acuma am impresia ca totdeauna am fost optimista, dar atunci aveam perioade de doua zile, sa zicem, cand picam in butoiul cu melancolie. Ma tratam pe cale bucala, cu ciocolata sau mici rasfaturi. In perioadele bune citeam si eram curioasa de tot ce ma interesa in directia asta. Probabil ca tu te gandesti la disparitia scolii unde lucrezi. Eu mi-as face tot felul de planuri de bataie, de atac. Trebuie sa faci orice, ca atunci se iveste rapid si solutia. Si sotul a fost in somaj. A facut tot felul de lucruri in perioada aia. Fiind inginer constructor, a inchis balcoane, a reparat mobila pe la unii, a facut sobe si inca alte maruntisuri. Cat am fost eu in somaj, ar fi trebuit sa imi depun cv-ul pe la firme, dar socrii aveau alte idei. De fapt nu prea aveau, iar eu nu ma gandisem la asta atunci. Am facut curs de contabilitate, desi contabilitatea e printre ultimele lucruri pe care le-as face. Am invatat sa merg pe bicicleta si am facut un curs de un an de Ayurveda (din cei trei de baza). De la Ayurveda au inceput multe incursiuni in medicina naturista.

Optimismul trebuie mentinut cu orice pret: comedii, ocupatii placute, pe care nu le-ai facut din copilarie/adolescenta etc.
si dans!!

Am descoperit unde mă încadrez: nevroză depresivă(ceva de genul ăsta e). E de bine, ca să zic aşa, deoarece nevrozele sunt cele mai "blânde" boli de căpşor. Cartea aia e scrisă prin anii '80 şi a avut darul de a mă linişti: autorii ei zic că, în zilele noastre(de fapt, alea din anii '80), nu prea reuşesc oamenii să nu dea nas în nas cu măcar o nevrozucă. Păi...în zilele noastre-noastre, ajungem să ne bucurăm dacă reuşim să avem doar una, două nevroze!
Eu încerc să mă gândesc la negrele chestiuni doar atunci când nu pot să evit asta. Mi-am băgat în cap că de foame nu am să mor, că ştiu să fac şi eu acolo...două-trei chestii. Îmi zic acestea deoarece nu vreau să mă duc la Bucureşti, acolo unde am eu postul. Hehe, îmi spusesem că anul ăsta îmi iau şi eu transferul, ca să nu mai umblu capie, primăvară de primăvară, după acte pentru dosarul de detaşare. Mă rog...ideea e că, în principiu, nu rămân pe drumuri.
Şi al meu soţ ştie să facă diverse, dar nu e prea luptător, nu prea se mişcă, nu încearcă, nu caută. La el...dacă vine omul şi-i zice "Hai să-mi faci...cutare!", se duce. Dacă nu, atunci nu. De aceea, bani a mai luat făcând diverse pe la rude şi ceva vecini.

M-am reapucat de lucru de mână. Nu sunt îndemânatică şi nici mare răbdare nu am, dar am idei, plus că e un mod plăcut de a-mi petrece timpul şi de a-mi toca nervişorii. Ieri, de exemplu, am îmbrăcat cu croşeta un disc din ăla de plastic transparent de la cutiile cu blank-uri, i-am făcut un şnur şi am obţinut un...ceva de pus la gât. Azi vreau să mai fac unul. Tricotez la o bluziţă. Na, d-astea!

Cristina a scris:

Daca-mi mai si povestesti asa frumos despre ei , mai ca as adopta inca un motanel...Da' lasa-mi timp sa-i "pregatesc" pe-ai mei (inteleg ca oricum puiutii mai tre' sa petreaca ceva timp cu mamica lor).

Hmmm...cred că sunt în stare să povestesc şi mai frumos, aproape foarte frumos...dacă ştiu că am şanse să plasez "nepot"! Apoi...trebuie să discut cu Miţi!! Convingător de tot! Cum de ce?! Păi...ca să nu mă trezesc că-mi aduce numai fetiţe! Da' zău că ştie să educe puiuţi Miţi! Moşmondel nu face în casă, se spală ca nebunul, ştie să se bată(de fapt, e în stare chiar să ţină lecţii de aşa ceva, căci l-a luat sub aripul său ocrotitor pe motănelul mai mic-mamă-sa a murit acum vreo 3 săptămâni şi ne-a rămas nouă orfelinul-şi îl învaţă fel de fel, îl spală, dorm împreună...mai mare dragul!)
Te-am convins sau mă mai chinui?

Live a scris:

Am descoperit unde mă încadrez: nevroză depresivă(ceva de genul ăsta e). E de bine, ca să zic aşa, deoarece nevrozele sunt cele mai "blânde" boli de căpşor...

Uite nişte povestiri interesante. Poate îţi vor fi de folos.
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6116249-venit-urta.htm?cfnl=

Live a scris:

Te-am convins sau mă mai chinui?

M-ai convins, da' tu poti sa te mai "chinuiesti", ca prea o faci frumos, rău di tăt , vorba lui Yzzy ...

yzzy a scris:

Uite nişte povestiri interesante. Poate îţi vor fi de folos.
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6116249-venit-urta.htm?cfnl=

De multe ori, nu-mi foloseşte să vorbesc despre ea. Încerc să n-o bag foarte, foarte mult în seamă, pt ca ea să decidă să se care de la mine. Acum o alung făcându-mi de lucru. De mână lucrul.

Cristina a scris:

M-ai convins, da' tu poti sa te mai "chinuiesti", ca prea o faci frumos, rău di tăt , vorba lui Yzzy ...

Vezi că i-am spus mâţei să facă un băieţel frumos!!!!

Săr'mânaaaa !

ia uite live, pisoi-de-pisoi

Live a scris:

yzzy a scris:

Uite nişte povestiri interesante. Poate îţi vor fi de folos.
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6116249-venit-urta.htm?cfnl=

De multe ori, nu-mi foloseşte să vorbesc despre ea. Încerc să n-o bag foarte, foarte mult în seamă, pt ca ea să decidă să se care de la mine. Acum o alung făcându-mi de lucru. De mână lucrul.

Cred că e mai bine de povestit. Şi eu, şi copilul avem nişte mici depresii. Viaţa e destul de grea. Dar, din vorbă-n-vorbă ajungem la concluzia că e ok cum e, şi ce-a fi a fi!

Cristina a scris:

ia uite live, pisoi-de-pisoi

Aşa, şi pisoiul unde e?

yzzy a scris:

Cristina a scris:

ia uite live, pisoi-de-pisoi

Aşa, şi pisoiul unde e?

Corect!

Live a scris:

Să ştii că Miţi e la a doua fătare.

N-ar fi cazul sa o sterilizati?

Live a scris:

Pot să-ţi trimit pe mail, cumva, nişte cărţi în format electronic(în general, Word).
Latini nu suntem nici dacă acceptăm că romanii nu erau ramură dacică/tracică, deoarece am mari îndoieli că romanii au adus p-aci romani-romani, eventual unii născuţi în buricul Romei. Cu limba română iar ar fi nişte probleme, chiar multişoare(una dintre ele fiind legată de cuvinte româneşti şi de toponime care seamănă izbitor, către identic, în unele cazuri, cu unele din scrierile vedice). Dacă mai luăm în calcul şi chestiuni legate de Sfinx(al nostru), de zei din regiuni îndepărtate ale căror înfăţişări nu seamănă deloc cu ale populaţiei din zonele acelea, ci mai degrabă cu ale locuitorilor de pe acest pământ, apoi uriaşii, apoi megaliţii, apoi tot felul de construcţii, simboluri etc...
În zona Munţilor Orăştiei e un întreg "complex" de cetăţi dacice(locuinţele s-au dus, căci erau făcute din lemn). Din păcate, noi nu am reuşit să vedem decât Regia şi Costeşti-Cetăţuie. Ca să nu mai spun că aş mai fi stat încă nişte ore la Regia... De fapt, aproape că nu aş mai fi plecat de acolo. Când mi s-a înfăţişat privirilor, am avut în minte aşa: "Am ajuns acasă.". Oi fi şi io un pic dusă, zic...
Ştiu ce spui, apropo de soţ, căci şi al meu a avut mici probleme, la început. Mai ales din cauză că eram eu turbată.

Eu am ajuns ca pe stradă să nu mai mângâi decât câinii pe care-i cunosc şi despre care ştiu că, având câte un rost(gen locuiesc lângă tomberoanele X), nu vor veni după mine. Pe ceilalţi doar îi privesc cu coada ochiului, cumva cum să nu mă observe, căci ajung să spere, sărmanii...

Pai trimite cartile, apare butonul de e-mail in josul comentariului meu.
Cu limba daca, e simplu. Sa o luam de la inceputuri. Aici traiau arienii, un loc binecuvantat, cu de toate. Mai ales munti inalti, unde orice s-ar fi intamplat, localnicii scapau in munti. Mai jos, terenuri fertile. Caracteristic lor era ca plecau in toate zarile, nu ca sa subjuge, ci ca sa isi dovedeasca istetimea si sa duca noile descoperiri mestesugaresti, prin asta fiind "casta superioara" celorlalti.
Asa au ajuns in India sau pe teritoriul Turciei de astazi, unde a aparut cetatea Troiei. De acolo, dupa caderea Troiei, au ajuns in Latium. Daca in Turcia tracii au intemeiat Troia, in Latium românii au intemeiat Roma. Aveau diferite denumiri, probabil dupa locul de plecare din jurul Carpatilor si al Dunarii.
Parerea mea este ca nu exista magie in muntii nostri, dar frumusetea si misterul locurilor a incurajat dezvoltarea psihica a locuitorilor, indrumandu-i spre magie si inovatii.
Cred ca o sa mergem la Sarmizegetusa cum o sa putem, dupa noroc. Picioarele ne tin, asa ca asta n-o sa fie o problema. Timp efectiv n-o sa avem. Maxim doua zile.

Noi mangaiem in continuare caini. Cel putin unul. Este unul mare, maro deschis si ne insoteste o bucata de drum cand il intalnim. Mai ales cand mergem spre serviciu amandoi.
Am crezut initial ca spui ca nu mai ai curaj sa ii mangai pentru ca te-o fi muscat vreunul. Eu am patit-o cu unul din curte, unde eram musafira. Greseala a fost, probabil, ca nu ma cunostea si nu eram cu gazda, ci cu alt musafir care venea mai des. Spre surprinderea mea, nu am nicio retinere acum sa ma apropii in continuare de caini.

Live a scris:

Na, asta e! La Photobucket aveam cont, cândva, făcut tot pt upload de poze. Că naiba mai ştie datele acelui cont...e altă poveste!
Mulţumesc frumos!

Daca esti obisnuita cu Photobucket
(eu il prefer, pentru securitate, ca si ImageShake, pentru poze personale)
de ce nu-ti faci rapid un cont cu mailul si parola pe care le folosesti si pentru acest forum, e fff simplu

Live a scris:

Am descoperit unde mă încadrez: nevroză depresivă(ceva de genul ăsta e). E de bine, ca să zic aşa, deoarece nevrozele sunt cele mai "blânde" boli de căpşor. Cartea aia e scrisă prin anii '80 şi a avut darul de a mă linişti: autorii ei zic că, în zilele noastre(de fapt, alea din anii '80), nu prea reuşesc oamenii să nu dea nas în nas cu măcar o nevrozucă. Păi...în zilele noastre-noastre, ajungem să ne bucurăm dacă reuşim să avem doar una, două nevroze!
Eu încerc să mă gândesc la negrele chestiuni doar atunci când nu pot să evit asta. Mi-am băgat în cap că de foame nu am să mor, că ştiu să fac şi eu acolo...două-trei chestii. Îmi zic acestea deoarece nu vreau să mă duc la Bucureşti, acolo unde am eu postul. Hehe, îmi spusesem că anul ăsta îmi iau şi eu transferul, ca să nu mai umblu capie, primăvară de primăvară, după acte pentru dosarul de detaşare. Mă rog...ideea e că, în principiu, nu rămân pe drumuri.
Şi al meu soţ ştie să facă diverse, dar nu e prea luptător, nu prea se mişcă, nu încearcă, nu caută. La el...dacă vine omul şi-i zice "Hai să-mi faci...cutare!", se duce. Dacă nu, atunci nu. De aceea, bani a mai luat făcând diverse pe la rude şi ceva vecini.

M-am reapucat de lucru de mână. Nu sunt îndemânatică şi nici mare răbdare nu am, dar am idei, plus că e un mod plăcut de a-mi petrece timpul şi de a-mi toca nervişorii. Ieri, de exemplu, am îmbrăcat cu croşeta un disc din ăla de plastic transparent de la cutiile cu blank-uri, i-am făcut un şnur şi am obţinut un...ceva de pus la gât. Azi vreau să mai fac unul. Tricotez la o bluziţă. Na, d-astea!

Pai asta am avut si eu, si oi mai fi avand un rest. Ca din cand in cand reactionez cum nu trebuie. Dar stiu exact de ce si ma mentin sub control. personal. E in firea omului sa isi mai planga soarta, chiar daca vecinii il invidiaza! Trebuie sa stii cum stai, dar mai ales ce e de facut!
Mie mi-ar fi placut in invatamant, ca profesoara, dar m-au impiedicat doua lucruri: cand eram in scoala, comunismul, ca m-au dezgustat si in 1997 manevrele pe care trebuie sa le faci an de an daca n-ai postul asigurat sau, cazul tau... Nu-mi place sa umblu cu jalba-n protap, mai ales cand unii asteapta sa impingi usa cu piciorul sau sa te guduri. In 1997/1998 am fost pentru un an profesoara. Am avut multe rude profesoare, si pe tata...
Cine l-a cunoscut pe sotul meu inainte de 1992, cand a intrat in somaj, nu le-a venit sa creada cate lucruri a invatat si facea in trei ani! Parea genul care sta in casa si citeste si asculta muzica. Asta face si astazi, dar mai face un ban si pe langa serviciu, desenand in Autocad.

Am un pulover pe care l-am inceput acum cativa ani. N-am mai avut timp sa il termin, si de fapt modelul ma cam enerveaza. In 1990 mi-ar fi placut sa fac covorase mini pe razboi de tesut. Sotul avea o ruda care avea asa ceva, il folosea la pulovere pentru fondul plastic, unicate. Socrul ar fi putut face usor unul identic. Dar socrii, bineinteles, n-au avut incredere. Si materialul era ieftin atunci!

yzzy a scris:

Live a scris:

Am descoperit unde mă încadrez: nevroză depresivă(ceva de genul ăsta e). E de bine, ca să zic aşa, deoarece nevrozele sunt cele mai "blânde" boli de căpşor...

Uite nişte povestiri interesante. Poate îţi vor fi de folos.
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6116249-venit-urta.htm?cfnl=

Interesant ce am deschis, dar e in engleza. Vorbesc de sfaturile unui doctor. Nu-i dau dreptate, ca depresia o ai pe viata. E prea depresiv! Ajungi la nevrozele astea mici-mici, pe care le stapanesti si cu care te joci.

Daca n-am mai tricotat de 30 de ani, oare oi mai sti sa tin andrelele in mana,
sa fac unu pe fatza-unu pe dos? Nu prea cred!

aurora a scris:

Daca n-am mai tricotat de 30 de ani, oare oi mai sti sa tin andrelele in mana,
sa fac unu pe fatza-unu pe dos? Nu prea cred!

O, eu sunt sigura ca vei sti!

Cristina a scris:

Săr'mânaaaa !

Da' să vezi cât săru' mânim noi!!!